Interviu cu scriitoarea Andreea Răsuceanu. Despre ce scriu azi scriitorii români buni și de ce merită ei citiți

De mai bine de un an, editura Humanitas s-a apucat sa publice prozatori români contemporani într-o colecție specială. Toamna trecută a apărut și o antologie de proză, care merită atenție din mai multe motive. Pentru că nu a mai apărut de mult o astfel de antologie credibilă și coerentă și pentru ca ea cartografiază destul bine un peisaj literar, sa-i spunem emergent. Andreea Răsuceanu este cea care se îngrijește de această colecție și tot ea a alcătuit antologia de față.

Editura Humanitas a scos o nouă antologie de prozatori români contemporani.. Pentru cine se fac antologiile acestea literare? Mai mult pentru cititori? Sau mai mult pentru scriitori?

Antologia a apărut la finalul anului trecut, în toamnă, la Gaudeamus. Mi-am dorit să încheiem cumva cu ea un an, un prim an de fapt, de când a apărut colectia de scriitori români contemporani de la Humanitas, pe care o coordonez. Mi-am dorit foarte mult să fac o antologie de proză tânără, de autori români contemporani, în așa fel încât să-i aducem un pic în fața cititorilor care sunt poate mai puțin interesați de literatura română contemporană. La noi există fenomenul acesta, pe piața noastră editorială e un interes mult mai mare față de literatura străină, care domină de altfel piața din toate punctele de vedere, și un interes mai mic față de scriitorii români de astăzi. Adică exact invers decât se întâmplă prin alte părți. Am vrut să corectăm lucrul ăsta. Bine, nu e prima antologie de literatura română contemporană care se face. Eu am vrut să adun aici o serie de autori care fie sunt în momentul ăsta foarte bine implementați și apreciați de critici sau de publicul cititor, au debutat cu o carte sau sunt la a doua, a treia carte, deci la început de drum, dar și prozatori despre care, în ultima vreme, s-a auzit mai puțin. Am dorit să-i aducem din nou în atenție și, totodată, să-i provocăm să continue să scrie. Am făcut o selecție care, inițial, era mult mai mare, de prozatori și în cele din urmă m-am oprit la acest număr de 16 prozatori contemporani.

Faptul de a fi inclus într-o astfel de antologie confirmă o reputație literară pentru scriitor, iar cititorul vrea să fie la curent cu felul cum sunt evaluați scriitorii. Cum ați ales? Care au fost criteriile după care ați ales textele și autorii?

Au mai fost antologii, în principal antologii de proză scurtă. Aceasta nu e o antologie de proză scurtă. Eu am gândit-o pe modelul celebrei Granta, unde se publică și fragmente de roman. Mi-am dorit să intru în laboratoarele personale, secrete, ale autorilor, și să smulg de acolo inclusiv fragmente din cărțile la care ei lucrează în acest moment. Sunt unele texte scrise special pentru această antologie, și asta m-a bucurat foarte mult, pentru că mi-a arătat că a fost un exercițiu stimulativ pentru prozatori să găsească câte un text potrivit pentru antologia asta – sunt fragmente din romane la care ei lucrează și care sunt convinsă că vor fi foarte apreciate de critică și de cititori. De altfel s-a și scris despre carte și au fost remarcați o parte dintre autori. Cum i-am ales? I-am ales, bineînțeles, și în funcție de gustul meu personal, dar am încercat să nu fie acesta singurul criteriu și să fiu cât se poate de obiectivă. Am ales câțiva autori tineri, unii sunt chiar parte din această colecție de la Humanitas, cum e Bogdan Răileanu. El a publicat aici un roman, pe care îl avem acum pe masă, Dinții ascuțiți ai binelui, după un volum de proză scurtă care a avut și el foarte mult succes. Mi-a dat două texte scurte care mi-au plăcut în egală măsură, n-am reușit să aleg dintre ele, până la urmă le-am publicat pe amândouă, pentru că mi se pare a fi în registre diferite și arată diferitele potențialități ale lui Bogdan Răileanu. Am ales apoi o autoare care era încă nebutată în volum, Diana Bădica. Mi-am dorit-o foarte mult pe Adela Greceanu cu un text în această antologie, mie îmi place foarte mult proza ei. Îmi place și poezia ei, și m-a bucurat faptul că ea a scris un text special pentru cartea asta. E o proză scurtă, cred ca a doua proză scurtă pe care a scris-o în viața ei, și care e un text foarte bun, un text foarte dens de analiză psihologică, și nu doar atât. Am vrut și autori care n-au mai scos de mult o carte, cum este Mihai Mateiu, de pildă, și care, tot așa, mi-a dat o parte din ceva ce poate deveni, după mine, un microroman, sau poate va fi tot un volum de povestiri. De asemenea, Vitalie Ciobanu cu o proză care se cheamă Zilele după Oreste și care dă și titlul unui volum care va apărea la Bookfest, tot în colecția Scriitori români contemporani. Am vrut să existe foarte mare diversitate în antologia aceasta, o diversitate și stilistică, și tematică, și de vârstă, și de gen. O să vedeți că ponderea este destul de echilibrată. Dar n-a fost nimic foarte căutat, foarte programatic, pur și simplu am luat acele texte care mi-au plăcut, care mi s-au părut reprezentative și pentru autorii lor, dar și pentru ce înseamnă proza românească contemporană în momentul acesta. Și cred eu că a ieșit un fel de oglindă a ceea ce se scrie acum în România iar asta e foarte bine pentru că un cititor mai puțin avizat va lua această carte și va vedea care sunt principalele direcții ale scrisului în momentul acesta.

Ați spus că unii ar fi avut succes de critică. Cam care mai e starea criticii literare?

Pentru asta ar trebui să facem o altă întâlnire…

Dar așa succint… căci eu nu prea mai găsesc în reviste texte de critică literară hotărâtoare, să spun așa, lucruri coerente, lucrate…

Aici e o problemă, dar e o problemă în principal cu critica de întâmpinare și s-a tot vorbit despre asta. Au rămas foarte puțini critici sau s-au întors în critica de întâmpinare foarte puțini dintre cei care au făcut critică și asta pentru că majoritatea sunt în mediul academic și au cu totul alt tip de proiecte. Pe scurt, își scriu propriile cărți, sunt foarte ateni la propria lor muncă, îi interesează mai puțin critica de întâmpinare. După mine, critica de întâmpinare ar trebui să fie făcută de critici tineri și foarte tineri, de oameni proaspeți care să aibă foarte multă curiozitate, care să aibă un condei incisiv și neiertător, fiindcă despre asta e vorba în critica de întâmpinare. Din păcate asta nu prea se întâmplă, vin puțini critici din urmă, în așa fel încât la Gala tinerilor scriitori, în ultimii doi ani nu s-a acordat premiul pentru critică literară. Ceea ce înseamnă că sub 35 de ani nu prea mai avem critici. Și asta e ceva critic. Altminteri, critici sunt, se scrie, dar nu în presa culturală, de fapt asta e problema pe care o avem acum, și atunci apar foarte mulți critici de blog, de platforme literare diverse care își au și ei rolul lor. Acum depinde de cât de pregătiți și de onești sunt în exercițiul lor critic, dar, oricum, ei nu pot înlocui o critică profesionistă, oricât am vrea să compensăm critica asta de întâmpinare.

Se pot decela niște puncte comune în scrierile scriitorilor români de astăzi? Titlul este Șaisprezece prozatori de astăzi, e un număr, nu spune ceva despre conținut. nu spune ceva despre ce au comun cei șaisprezece.

Da, pentru că sunt șaisprezece individualități, într-adevăr, foarte bine formate. Dar există și tematici comune în carte. Sunt, de pildă, prozatori interesați de istoria recentă, de perioada dinainte de ’89. Sunt niște texte foarte bune ale Ioanei Nicolae și un fragment de roman al Corinei Sabău, dintr-un roman care se numește provizoriu Și se auzeau greierii și care o să apară tot în toamnă în colecția Scriitori contemporani de la Humanitas, foarte puternic, e un fragment despre viața în comunism, într-o fabrică românească, despre viața femeilor înainte de ’89 și tot ce însemna asta. Cu foarte multă forță vine Corina Sabău în cartea asta! Sunt autori bine imersați în actualitate, interesați de ce se întâmplă în lumea de astăzi…

Asta am observat si eu… par un fel de jurnaliști ficționali. Au relatări foarte directe despre ceea ce li se întâmplă, despre viața exact cum au trăit-o, încearcă cumva să-și recupereze experiențele și le lasă sa vorbească de la sine. E aproape o tendință …

E o direcție. De asta mi-am dorit foarte mult în antologie să arăt că există o diversitate întreagă, sunt o mulțime de tendințe de fapt în literatura actuală. Sunt autori foarte diferiți între ei și chiar și aici se vede diversitatea asta. Sunt texte diferite, și stilistic, cum spuneam. Sunt texte care se întorc la spațiul rural, ceea ce nu se întâmplă foarte des în proza românească contemporană. De pildă, Lavinia Braniște și Bogdan Coșa au niște texte foarte bune de tipul ăsta. E un text atipic, aș spune, și pentru antologie, dar și în contextul prozei actuale, al lui Cosmin Perța, care merge spre un anumit tip de fantastic mai degrabă întunecat, morbid, care n-are chiar nicio legătură cu realitatea, cu momentul în care e scris. Lucrul ăsta nu e relevant în niciun fel în text. E Tatiana Țîbuleac care vine cu un text destul de diferit, aș spune eu, de ce a făcut ea în primele două romane care au fost atât de bine întâmpinate de critică. Augustin Cupșa vine cu atmosfera de pe un platou de fimare, care, din nou, n-are niciun alt corespondent în antologie. Textele sunt de fapt destul de diferite. Chiar și stilistic aș spune. Ceea ce nu am avut, și am regretat, dar nu aveam cum să forțez lucrul ăsta, a fost o mostră de ficțiune istorică. Pentru că se scrie astăzi, sunt mulți autori care se întorc la epoci trecute și scriu ficțiune istorică care, de multe ori, virează-n fantastic șamd. Asta nu are antologia asta, dar găsim în altă parte, dacă suntem un pic atenți.

Proza din ultimii 20-30 sau 40 de ani e foarte axată pe valorile urbane și pe modul urban de a exista. Și toți încearcă, asta cred eu, să-și recupereze un anumit tip de identitate. Augustin Cupșa, romanul lui publicat tot la Humanitas, asta face, încearcă să recupereze o lume a anilor ’90 despre care e se pare greu de vorbit sau despre care s-a vorbit superficial. Ați spus că există și o întoarcere la a privi mediul rural. Bănuiesc că nu mai e Marin Preda…

Nu și în niciun caz nu e un spațiu rural idealizat. Textul Laviniei Braniște, care e unul dintre cele mai puternice, cele mai bune, după mine, din carte, e povestea unei emigrante care se întoarce acasă. Si, bineînțeles, e vorba de felul în care percepe un spațiu înainte familiar, acum după ce a avut experiența străinătății, cum le găsește aici pe personajele care cândva au făcut parte din viața ei, dacă acestea sunt sau nu schimbate, care e percepția lor, la rândul lor, față de o înstrăinată, față de cineva care vine din afară, după ce a trăit o experiență atât de diferită față de ceea ce le este lor dat să traiască. E foarte interesant și foarte subtil textul ăsta al ei.

Și, ca tip de scriitură, au dispărut total încercările de problematizare, meta-literare. E o plonjare în text…

Cumva e firesc să fie așa și e o tendință generală și normală, dar n-aș spune că a dispărut de tot. Mai sunt și metatexte și texte cu bătaie mai lungă, dincolo de literatură.

Tot în contextul ăsta al valorilor urbane și al atenției pentru oraș e și cartea dvs, romanul nou apărut, care e a patra carte despre București pe care o scrieți.

Nu știu dacă e un roman despre București, a patra carte, da, este.

Mie Bucureștiul mi se pare central în roman, chiar dacă e ”o formă de viață necunoscută”. Ați ales forma aceasta de roman ca să continuați o tematică pe care ați început-o cu Strada Mântuleasa și cu cercetările de geografie literară?

Eu aș zice că exact asta n-am făcut. Adică n-am încercat să continui în proză ceea ce am încercat în cărțile de critică și de teorie. Eu am scris proză de foarte devreme, de când eram studentă, și chiar am crezut că o să debutez cu un volum de proză scurtă. Era pregătit, în ultimul an de facultate l-am pregătit, și în momentul acela ceva s-a schimbat. Cum e în viețile tuturor și mai ales în a amea, a intervenit ceva neprevăzut: întâlnirea mea cu profesorul Sorin Alexandrescu, care mi-a propus să fac un masterat la Centrul de Excelență pentru Studiul Imaginii. Și de acolo, practic, a început traiectoria mea care a mers pe cercetare. A urmat un doctorat, un postdoctorat, domeniul ăsta nou al geocriticii, al geografiei literare care a început să mă intereseze și așa au apărut cărțile de non-ficțiune, cărțile academice. Dar în timpul acesta, eu am continuat să scriu proză și, mai ales în timp ce mă documentam pentru teza de doctorat, când am făcut istoria acestui colț bucureștean, cartierul Mântuleasa sau fosta mahala Mântuleasa, au început să se sedimenteze altfel lucrurile și să intre pe teritoriul ficțiunii. Acolo eram, firește, mult mai puțin încorsetată de toate restricțiile pe care le presupune un studiu academic și am început să reconstitui de fapt viața acestor personaje, a ctitorilor Bisericii Mântuleasa în ficțiune, pe linia documentelor, sau mai bine zis plecând de la documente și folosindu-mi, în sfârșit, imaginația. Deci, cumva, lucrurile s-au petrecut foarte organic. Am oscilat mereu între proză și critică literară și am avut aceste bucăți scrise de-a lungul timpului, până acum trei ani, trei ani și jumătate am început să scriu serios, aplicat, la romanul acesta care a avut o gestație lungă. Spun eu că a fost foarte important că s-au întâmplat așa lucrurile, s-au așezat cumva de la sine și pe urmă a ieșit totul cu foarte mare ușurință, firesc.

Cumpără romanul Andreei Răsuceanu cu autograf, de pe GiftBooks.ro

Sunt trei personaje care trăiesc în epoci diferite și care, într-un fel, fiecare se raportează la București, la oraș…

Sunt trei vârste ale orașului, dacă mergem pe această variantă de interpretare a dvs, pe care au mai avut-o și alți critici, că orașul e de fapt în centrul romanului, el e personajul principal. Sunt trei perioade care m-au interesat fiecare într-un fel diferit. În primul rând, începutul sec. al XVIII și domniile fanariote, cum arăta Bucureștiul atunci, dar mai ales m-a interesat cum trăia o femeie la început de sec. XVIII, o femeie despre care se vorbește mereu ca despre soția cuiva sau despre sora cuiva. Am vrut să-i dau voce, s-o las să-și povestească- indirect, pentru că naratorul e omniscient -experiența aceasta, a unei femei care rămâne cu un statut neclar după ce bărbatul ei, care e un fel de negustor itinerant, dispare. Ea rămâne într-o situație ambiguă, nici măcar văduvă, un fel de paria, la marginea societetății bucureștene, societate care și-așa nu favoriza prea mult o femeie cu un statut de tipul acesta, o femeie rămasă văduvă. E de fapt povestea unei lupte, lupta de a învinge o anumită prioadă istorică și totodată de a ridica o biserică, o biserică care a devenit corpul bărbatului ei dispărut, pentru că de aceea e ridicată Biserica Mântuleasa. Ăsta e primul plan al cărții și prima vârstă a Bucureștiului. Al doilea se petrece în timpul Primului Război Mondial și mi-am dorit foarte mult, aici mai mult decât în alte părți, să existe un portret al orașului, al orașului devastat, al orașului ocupat, al orașului care se înstrăinează, devine străin chiar și pentru locuitorii lui dintotdeauna. Își schimbă toate coordonatele familiare și devine altceva, un alt tip de spațiu, hibrid, care nu mai e nici Bucureștiul, nici e un alt oraș. Din nou, e o poveste despre o femeie, de fapt e povestea unei case, a ridicării unei case, care e un fel de receptacul al tuturor emoțiilor și fantasmelor unui om care nu știe cum să supraviețuiască altfel acestei traume colective teribile, care e un război. În planul al treilea, care e și singurul scris la persoana I, cred că sunt cel mai mult eu însămi. Aici mi-am dat cea mai multă libertate să scriu lucrurile așa cum au venit ele, pe de-o parte ca să mi-l apropii pe cititor – e de fapt un fel de jurnal de doliu partea asta – și ca să-i vorbesc cu sinceritate despre unele experiențe fundamentale prin care sunt convinsă că fiecare a trecut la un moment dat. Aceasta a fost proba de foc, după mine, în cartea asta și m-am bucurat că la un moment dat un critic literar mi-a spus că aș fi putut să scriu și un roman care să conțină numai partea asta și tot ar fi fost o carte bună. Iar asta înseamnă enorm pentru mine.

Și cu ce o să vină mai Humanitas în domeniul acesta, al literaturii românești contemporane la târgul de carte?

Tocmai a apărut romanul lui Cornel Bălan, pe care îl aveți, Liftul, care e un fel de poveste a unui insomniac, a unui suferind de apnee, de fapt, a cărui percepție despre lume e alterată din această cauză. Cartea e un fel de roman psihedelic, în care realitatea se amestecă foarte des cu visul, cu reveria. E scris, aș zice eu, dintr-o suflare, este o carte foarte proaspătătă și sunt curioasă cum o să fie întâmpinată de public. În momentul ăsta pregătim un roman de debut al Cristinei Vremeș. E povestea unei maturizări, povestea unei fetițe și prin intermediul acesteia se spun mai multe povești alternative, a trei generații de femei, una plasată în mediul rural, într-un spațiu urban de fapt foarte violent, foarte brutal. Are o amprentă stilistică foarte puternică în toate cele trei planuri ale cărții. Sunt, din nou, foarte curioasă să văd cum va fi întâmpinată, dar eu am mare încredere în felul cum scrie ea. Până la târg apare și volumul lui Vitalie Ciobanu, pe care l-am amintit deja, Zilele după Oreste, un volum de texte scurte. Va mai fi un roman al lui Dumitru Crudu care a fost o surpriză pentru mine și sunt sigură că va fi și pentru cititori și un volum de proză scurtă fantastică, al lui Andrei Panțu, proză fantastică – când spun asta nu mă gândesc la SF sau a fantasy, ci la adevărata proză fantastică, care nu se scrie mai puțin astăzi aproape deloc. E un volum foarte interesant la care Andrei face acum ultimele retușuri.

Și o ultimă întrebare: ce înseamnă .lit din titlul antologiei?

Înseamnă o promisiune că va fi un ciclu de antologii. În fiecare an, ne-am propus să scoatem în toamnă o antologie de acest tip. De acum-ncolo cred că vor fi tematice și vor avea o apariție anuală, cândva în noiembrie, probabil chiar la tărgul de carte.

Citeste intreg interviul si comenteaza pe contributors.ro