Interviu cu scriitorul Liu Zhenyun despre cartea sa ”Nu mi-am omorât bărbatul”, un roman vândut în milioane de exemplare în China

”Nu mi-am omorât bărbatul” este o satiră a sistemului birocratic chinez și un roman scris cu inventivitate și foarte mult umor. Desi se petrece în prezent, este un roman despre China din totdeauna, o comedie efervescentă, inteligentă și profund umană. O femeie simplă dorește să se răzbune pe barbatul ei și apelează la justiție. Cererea ei este atât de paradoxală încât blochează tot sistemul birocratic, până la cele mai de sus niveluri.

Cumpara cartea cu autograful autorului

Aș vrea să-mi dați rețeta. Cum a ajuns această carte să fie atât de bine vândută în China? Am înțeles că au fost peste un milion de exemplare.

Această carte a fost vândută în China continentală într-un tiraj care a ajuns la două milioane o sută de mii de exemplare, dar se vinde foarte bine și în Taiwan și-n Hong Kong – acolo scrierea diferă puțin pentru că se utilizează scrierea complexă, nesimplificată. Un motiv ar fi acela că este scrisă bine.

Nu sunt specialist în literatura chineză, dar seamănă foarte bine cu scrierile vechi, cu scrierile medievale satirice, umoristice chinezești. E reală impresia mea?

Tocmai ați afirmat că nu sunteți specialist în literatură, dar comentariul ulterior asupra acestei cărți dovedește contrariul. Păreți că sunteți foarte, foarte în temă. Într-adevăr această carte, deși prezintă o poveste care se întâmplă – să zicem – în zilele noastre, în perioada contemporană, totuși are rădăcini adânci în China clasică. Și dacă ar fi scris doar o poveste banală, oarecare, din China de astăzi, poate că n-ar fi avut o asemenea rezonanță această carte. Dar ea se leagă de istoria Chinei și vorbește despre lucruri mult mai profunde. Nu este doar o carte cu umorul chinezului de astăzi, ci este umorul chinezului dintotdeauna.

Într-adevăr, această poveste ține de China de astăzi, dar ține, totodată, de China străveche. Foarte mulți chinezi, și nu doar chinezi, consideră că eu sunt cel mai amuzant chinez. Că sunt un scriitor cu foarte mult umor. Și aș putea să spun și eu același lucru. Totuși, dacă e să vorbim drept, nu sunt cel mai amuzant chinez. Dacă veți merge în satul meu, veți găsi acolo chinezi mult mai amuzanți, înzestrați cu mult mai mult umor decât mine. Povești similare celei relatate de mine în această carte se petrec în China de zi cu zi. Peste tot veți întâlni povești chiar mai amuzante. Amuzant este ceea ce se ascunde în spatele poveștii.

Anul trecut am primit o distincție prestigioasă în Franța, este vorba de Ordinul Cavalerilor pentru Artă și Litere și la ceremonia de decernare a acestui premiu am fost caracterizat foarte bine, am fost comparat cu Garcia Marquez. S-a spus, iată, face în opera sa realism magic. Am putea spune că Liu Zhenyun face o magie a realismului, adică invers, dacă e să răsturnăm puțin, printr-o magie a scrierii descrie realitatea. Și mi s-a părut că această formulare este foarte potrivită pentru ceea ce încerc eu să fac.

Dacă m-ați întreba pe mine, citind cartea, eu v-am regăsit într-o familie a lui Cervantes și a scriitorilor din perioada aceea. Perioada în care apar în literatură oamenii simpli și poveștile lor. Și primele povești despre oamenii obișnuiți sunt povești cu un anumit umor sau puse într-un anumit context de comedie.

Este foarte interesantă această asemănare și chiar aș putea spune că mă măgulește. Cervantes este, într-adevăr, un scriitor foarte mare. El scrie povești în care regăsim absurdul la tot pasul, scrie povești despre oameni obișnuiți. La fel și eu am încercat să văd cum trăiesc oamenii obișnuiți într-o lume în care absurdul se regăsește la tot pasul. Cum reușesc ei să trateze acest absurd, să-i supraviețuiască, ce soluții au. Cervantes scrie povești imaginate de el. Eu de multe ori scriu povești adevărate despre oameni care trăiesc în lumea contemporană sau au trăit în lumea pe care o cunoaștem foarte bine. Atât personajul Li Xuelian din acest roman, Nu mi-am omorât bărbatul, cât și personajele din romanul O vorbă cât zece mii de vorbe, amintindu-mi de anul 1942, sunt personaje foarte concrete, reale.

Adică v-ați inspirat în scrierea acestei cărți din întâmplări reale?

N-aș putea spune că am avut un model real, concret în alcătuirea acestei povestiri. Fiecare scriitor își identifică sursa de inspirație acolo unde socotește el că este terenul mai mănos. Eu observ realitatea și încerc să-mi scriu aceste povești acolo unde se intersectează filosofia cu gândurile mele, cu întâmplările reale. Din această împletire a diverselor elemente îmi găsesc sursa de inspirație și-mi creez poveștile. Atât în interviurile pe care le-am dat și în cronicile care au apărut în New York Times, cât și din cronicile criticilor literari chinezi, pot observa reliefarea acestui aspect. Și anume că scriitorul Liu Zhenyun este altfel decât ceilalți scriitori, tocmai în ceea ce privește această manieră de construcție a romanului și de extragere a surselor de inspirație.

Este un roman aproape scris parcă pentru special pentru a fi ecranizat. Dialogurile sunt scurte, nu sunt prea multe descrieri.

Este o observație foarte interesantă. Când scriu o carte nu mă gândesc niciodată ce se va întâmpla cu ea, dacă va fi ecranizată, dacă va fi adaptată și se va obține un scenariu de film de acolo, pentru că, sincer vorbind, nu cred că are rost să-mi fac asemenea planuri. Dacă o carte de-a mea este bună și merită să fie transpusă într-o formă cinematografică, atunci acest lucru cu siguranță că se va întâmpla. Eu mă preocup doar de felul cum mânuiesc cuvintele și de ce voi scoate din ele pentru a scrie o carte bună. O diferență majoră între literatură și film este că atunci când ești angajat în creația literară, te gândești doar la condeiul cu care așterni cuvintele pe hârtie. Pe când atunci când faci un film trebuie să vină foarte mulți bani de undeva pentru ca el să capete contur și el să ajungă să fie finalizat. Aici este problema celui care investește banii în acest proiect și nu mai este nici pe departe problema mea. El trebuie să se gândească câți bani trebuie să-i dea regizorului, actorilor, șamd, cum acoperă celelalte costuri. Într-adevăr, replicile personajelor sunt scurte, poate, pentru că eu cântăresc îndelung fiecare vorbă care trebuie așternută pe hârtie și mă gândesc că dacă un personaj are ceva să spună, trebuie să spună precis, exact, în cuvinte bine cântărite, să nu fie vorbărie goală, fiindcă n-are nevoie nimeni de vorbărie goală.

Să discutăm acum puțin și conținutul cărții. Ce vrea de fapt personajul principal? Ce-și dorește de fapt? Să fie ascultată? Să protesteze de dragul protestului? Sau, ceea ce declară ea, să îi facă rău fostului ei bărbat, să se răzbune?

Ați punctat foarte bine prin aceste trei variante. Li Xuelian, personajul principal din romanul meu, este un prototip uman pe care îl întâlnim rar în viața reală, în lumea în care trăim. De ce spun acest lucru? Pentru că, de regulă, cei care sunt nedreptățiți ajung, de cele mai multe ori, să-și accepte soarta și să rabde. Însă Li Xuelian se individualizează prin aceea că nu acceptă soarta. Sigur că este nedreptățită, este stigmatizată, i se spune că este o femeie cu intenții rele, asemănată cu un personaj din literatura chineză. Prin protestul său vrea să demonteze această afirmație, făcută de fostul soț și să arate că nu este nici pe departe așa. N-am putea spune că stigmatul acesta este atât de profund, atât de grav. Însă vrea să corecteze această afirmație care a fost făcută la adresa ei și prin aceasta să arate lumii că ea nu este astfel.

Ceea ce se întâmpă în final este o irosire a douăzeci de ani din viața acestui personaj, în care ea încearcă să corecteze situația, să scape de acel stigmat. Și nu reușește până la sfârșitul vieții, însă ceea ce este important este principiul care se află în spatele acestei povești, filosofia pe care o putem desprinde. Povestea ei tragică, sau cel puțin așa cum o percepe ea, ca fiind tragică, ajunge să fie luată în derâdere, ajunge ca ea să fie subiectul glumelor și acest lucru pare, într-adevăr, a fi tragic. Concluzia amară pe care o tragem în urma acestei povești este aceea că o femeie obișnuită, de la țară, sau, generalizând, un om simplu, nu-și găsește în lumea aceasta locul în care să se facă auzit, să vorbească și ceilalți să-i dea ascultare. Vedem cum în lumea de astăzi tot felul de personaje rostesc vorbe și sunt luate în seamă și li se acordă importanță. De pildă, dacă ar fi să mă raportez la un personaj din lumea de astăzi, iată, președintele Donald Trump. Atunci când rostește o vorbă, imediat este preluată de toată lumea și el este socotit un personaj important. Dar un om obișnuit, dacă are ceva să spună, poate că nimeni nu-i va acorda importanță. Poate doar un scriitor care pleacă urechea și socotește că este rolul lui să scoată în văzul lumii o poveste.

Este un personaj care funcționează cumva ca un virus într-un calculator. E un program foarte scurt, dar care bulversează un întreg sistem birocratic. Pentru că nu se poate spune că are dreptate sau nu din punct de vedere legal. Dar tocmai ambiguitatea asta bulversează întreg sistemul birocratic.

Acultându-vă aceste considerații îmi dau seama că ați putea fi un foarte bun critic literar. Într-adevăr ați punctat cum nu se poate mai bine. Ceea ce este interesant la acest personaj este exact acest lucru. Se comportă ca un virus într-un sistem. Odată ce a pătruns acolo va da totul peste cap, va bulversa absolut întreg sistemul. Acest personaj este ca un virus care o dată ce a pătruns în sistem nu mai poate fi ținut în frâu și strică tot bunul mers cu care oamenii erau deprinși. Totul e în lanț sau în cascadă. Un lucru mărunt generează altul care este ceva mai mare, si mai mare, până când se amplifică totul și pare să capete proporțiile unei catastrofe. Un eveniment dă naștere altuia, și altuia, în lanț, și tot așa. Și, așa cum spun și-n roman, este ca atunci când o armată de oameni împrăștie niște boabe de orez pe jos și vin mii de oameni încercând să le adune și tot nu reușeșc să curețe locul. Este chiar motto-ul romanului. Este ca atunci când o sămânță de susan încolțește și din ea ajunge să crească un pepene; ca atunci când o furnică crește tot mai mare și mai mare până ajunge să se comporte ca un elefant. Intr-adevăr, și poate că acesta este aspectul cel mai amuzant, cum un personaj mărunt, de la țară, bulversează un întreg sistem birocratic.

Citind cartea mi-am pus întrebarea: personajele din carte sunt foarte singure?

Intr-adevăr, din nou, ați punctat extrem, extrem de bine. Personajele acestei cărți sunt personaje însingurate, care trăiesc drama singurătății și cel mai reprezentativ este chiar personajul central, această femeie, Li Xuelian, care vrea să vorbească, vrea să comunice, dar n-o ascultă nimeni. Îmi amintesc că odată eram la Amsterdam, participam la lansarea traducerii în olandeză a acestui roman și o cititoare prezentă acolo mi-a spus că a amuzat-o foarte tare romanul, de la început până la sfârșit. Însă a fost un moment, pe parcursul acestei povești care a întristat-o profund, făcând-o să lăcrimeze. Și anume, când Li Xuelian își împărtășea nefericirea unei vaci pentru că ea era singura care părea să-i dea ascultare. Respectiva cititoare a mai adăugat ceva extrem de interesant și vorbele ei mi-au rămas adânc întipărite în minte. Mi-a spus cum a descoperit că acest personaj a găsit ascultare la vaca respectivă. Vaca din bătătura casei a ascultat-o. Dar se pare că a mai ascultat-o cineva în această lume și anume, acest scriitor care a găsit de cuviință să redea povestea atât de frumos în romanul respectiv. În felul acesta a subliniat importanța existenței scriitorului, necesitatea existenței scriitorului, Pentru că misiunea unui scriitor poate deveni tocmai aceasta, de a scoate la iveală, de a da glas acelor lucruri, acelor povești care sunt adeseori trecute cu vederea, neglijate, în lumea în care trăim.

Citind romanul rămâi tot timpul nedumerit: de ce personajul principal nu protestează împotriva situației – că nu poate să facă decât un copil, de pildă – și preferă să protesteze individual, pentru situația ei individuală. E o distanță între pretențiile ei, modeste și bulversarea sistemului care se păstrează în tot romanul și care produce și un efect comic.

Într-adevăr, la început, această femeie este preocupată doar de nașterea celui de-al doilea copil. De aceea și acceptă înțelegerea cu soțul ei: să divorțeze, să nască copilul, iar apoi să se recăsătorească, fiecare venind – teoretic – cu un copil din afara căsătoriei, ceea ce ar fi fost perfect acceptat. Însă nu și-a putut imagina că pe parcursul acestor evenimente vor interveni niște schimbări surprinzătoare. Și ajunge în felul acesta să se lupte nu doar cu soțul ei, ci și cu oameni politici, cu factori de răspundere, pe diverse paliere. Dar nu se mai luptă, abandonează lupta, abandonează resortul care a mânat-o în toată această confruntare, și anume, al doilea copil. Și ajunge să se lupte pentru o vorbă care este aruncată la întâmplare, care o jignește profund și vrea să dovedească faptul că ea nu este o răufăcătoare, nu este o femeie de joasă speță. Și de aici, se luptă cu soțul, se luptă cu șefii, pe toate palierele, cu factori de conducere și ajunge în final să se lupte cu sine însăși. Într-un fel, protestul ajunge să fie un mod de viață care o aduce în pragul disperării. Iar în momentul în care socotește că nu mai are nicio speranță, că este chiar la capătul puterilor, vrea să-și pună capăt zilelor. Nici de acest lucru nu are parte pentru că se duce într-un loc în care vrea să se spânzure și nu este lăsată să facă nici acest lucru de teamă că ar spurca acel loc. Practic acești ultimi douăzeci de ani sunt irosiți și fără niciun rezultat.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro