Democrația americană sub aspectul setei de putere

„I’m not concerned. The American people are going to stand up, stand up now. Enough is enough, is enough!„

Joe Biden[1]

Una din întrebările asupra cărora teologiile creștine încă nu au ajuns la vreun acord este legată de mesajul pe care Iisus Hristos l-a transmis poporului lui Israel și lumii în momentul în care a primit pedeapsa crucificării. Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât sensul așteptat al răspunsului, atât de dificil de dat totuși, ar trebui să ne reveleze cu claritate ce anume vrea Dumnezeu de la noi oamenii.

Nicholas Thomas Wright, strălucit teolog anglican și episcop de Durham, crede că Dumnezeu vrea de fapt ca noi oamenii să-I purtăm chipul în lume, reflectându-l în creație. Ca să fim siguri că suntem chipuri ale lui Dumnezeu ar trebui să ne asigurăm, explică Nicholas Thomas Wright, că nu I ne închinăm decât lui Dumnezeu și nici unei alte puteri uzurpatoare, care este de fapt tot o parte (dar întunecată) a creației.

Pentru a desluși ce anume ar însemna puteri uzurpatoare cărora omul ajunge să li se închine, păcătuind implicit în fața lui Dumnezeu, Nicholas Thomas Wright enumeră: sexul, banii și setea de putere. Un om robit puterii (politice, economice), însetat de bani și sclav al plăcerilor sexuale nu poate purta în lume chipul lui Dumnezeu; el nu poate fi un om pe care să se poată conta. Un astfel de om este cu atât mai slab, cu cât este mai înrobit față de idolii cărora li se închină.

Societatea americană se declară profund religioasă, așa a fost clădită, având la bază valorile creștine de care nu s-a dezis, așa cum a făcut-o Europa atunci când a scris prima sa constituție unională. Totuși, „băieții mândri”[2], oameni care se consideră cu frică de Dumnezeu și în același timp se simt reprezentați de Donald Trump nu au ținut cont nicio clipă de faptul că președintele lor este pur și simplu un idolatru: însetat de putere, de bani[3] și un consumator abuziv de servicii sexuale[4]. Nici pe departe un om al lui Dumnezeu.

Aceste considerații nu sunt gratuite sau fără legătură cu realitatea ori sensul istoriei americane. Poporul american s-a definit încă de la început în termeni religioși, ca un popor nou, un popor al lui Dumnezeu. Desigur, chiar și un popor nou trebuie să fie guvernat după imperfectele reguli omenești, până când însuși Dumnezeu va coborî pe pământ să guverneze direct creația.

Fără a intra în detaliile constituției SUA adoptată în anul 1787, cu preambulul său atât de bine cunoscut care aduce în atenția lumii dreptul suveran al noului popor – Noi, Poporul Statelor Unite…[5] – trebuie să remarcăm sistemul de checks and balances pe care membrii Convenției constituționale de la Philadelphia l-au conceput pentru a asigura respectarea contractului dintre popor, statele care au format federația și puterea executivă a SUA.

Astfel, în cazul alegerii șefului puterii executive federale, adică a președintelui SUA, s-a optat pentru un echilibru între rezultatul votului popular și votul din Congres. Și în cele din urmă rezultatul votului popular s-a ales să fie intermediat de un Colegiu Electoral, constituit oarecum după modelul Colegiului Cardinalilor care-l votează pe Papă.

Colegiul este format din 538 de electori: 435 sunt distribuiţi în funcţie de populaţia statelor, 100 sunt distribuiţi câte doi pentru fiecare stat american și 3 electori sunt desemnaţi pentru capitală. Există o diferență față de modelul istoric, în sensul că electorii pe care un stat îi desemnează în Colegiu votează cu toții pentru candidatul care a câștigat votul popular.

Ceea ce urmează apoi în Congres este o formalitate, în sensul că votul popular dintr-un stat nu este contrazis de electorii statali în exprimarea votul din parlament.

Donald Trump și 13 senatori ai Partidului Republican și-au făcut însă alte planuri, după ce contestarea în justiție a rezultatului votului din diverse state a eșuat.[6] Soluția în viziunea contestatarilor ar fi fost aceea de a contesta votul electorilor, plecând de la premisa că votul popular a fost mistificat. Pretenția în sine a contrariat inclusiv o bună parte a Partidului Republican, dar nu o majoritate a sa care, surprinzător, a îmbrățișat ideea precedentului promovată extrem de vocal de senatorul Ted Cruz, în numele lui Donald Trump, firește.

DOUĂ DISCURSURI PENTRU OAMENI A CĂROR VINĂ ESTE CĂ SUNT GATA SĂ CREADĂ

„You will never take back our country with weakness!„[7]

În această tumultoasă poveste americană pare să fie vorba despre omul Donlad Trump și face parte din firea lucrurilor să găsim țapi ispășitori. În realitate ar trebui să ne preocupe că tot mai multe personaje ca Donald Trump, indivizi aroganți și indiferenți față de semenii lor, pe care-i consideră simple instrumente ale propășirii lor personale, ajung să se cațăre pe piscurile puterii politice și să se erijeze în conducători ai popoarelor.

Donald Trump și-a dorit foarte mult puterea, nu a făcut un secret din acest lucru, la fel cum nu a făcut niciun secret din dorința de a o păstra pentru încă cel puțin un mandat, și încă cu orice preț, presupunând în stilul său arogant că i se cuvine așa cum nimănui, niciodată în întreaga istorie a Americii nu i s-ar fi cuvenit mai mult.

Acum, dacă ne întoarcem puțin la Nicholas Thomas Wright și analizăm din perspectiva teologiei sale o personalitate ca aceea a lui Donald Trump, aflată la cârma celei mai mari puteri economice și militare și a celei mai influente țări la nivel internațional, putem înțelege în ce mod nu ar trebui niciodată să avem încredere într-un om care se închină fără rest la idoli: putere, bani și sex (bănuiesc că exact în această ordine).

Ca să fie și mai clar unde anume vreau să ajung, în tabelul de mai jos am înfățișat pe două coloane mesajele a două discursuri adresate de Donald Trump susținătorilor săi la interval de nici 48 de ore; și să reținem, exaltați sau nu, extremiști sau nu, mulți dintre susținătorii săi au crezut fără rest în adevărul mesajului prezidențial, pentru a fi apoi trădați fără scrupule exact de cel în care au crezut.

„În aceste circumstanțe, este important ca liderii politici să insiste pe lângă susținătorii lor asupra nevoii de a evita violența, precum și să respecte procesele democratice și statul de drept” observa joi Antonio Guterres, secretarul general al ONU.

Mesajul este just și pleacă de la o realitate clară: liderii politici onești trebuie să fie precauți cu mesajele pe care le transmit susținătorilor proprii, înlăturând din capul locului tentația de a instiga la nesupunere civică și revolte. Cu atât mai grav este într-o democrație ca însuși șeful statului să fie cel care instigă la nesupunere civică, odată ce a epuizat căile legale de contestare a ceea ce a considerat a fi în favoarea cauzei sale.

Donald Trump nu este singurul lider politic care face acest lucru, dar este probabil singurul președinte american care și-a chemat explicit susținătorii să conteste o procedură constituțională punând presiune pe parlamentari după ce a epuizat alte căi legale de contestare a rezultatului votului; iar rezultatul s-a văzut miercuri, atunci când susținătorii săi, după ce i-au ascultat mesajele și îndemnurile în prima parte a zilei, au considerat potrivit după prânz să ia cu asalt clădirea Capitoliului pentru a se asigura că Donald Trump va fi votat președinte, răsturnând ceea ce ei erau convinși a fi un rezultat viciat al votului popular.

Știau, erau convinși că acționează legitim, în apărarea democrației, pentru că, din 4 noiembrie anul trecut li s-a tot spus de la Casa Albă și de o parte a Partidului Republican că democrații au furat fără scrupule votul popular. Că alegerea lui Joe Biden nu este legitimă pentru că o mare conspirație a reușit să pervertească rezultatul votului și deciziile instanțelor de judecată care s-au pronunțat asupra contestațiilor formulate de echipa președintelui și de republicani.

Totul a culminat cu instigarea susținătorilor prin discursul său de la mitingul organizat la Ellipse, după care Donald Trump a ales să observe de la distanță dacă susținătorii săi vor putea să smulgă, sub presiunea unei demonstrații cu accente violente, înclinarea votului electorilor, trecerea peste rezultatul votului popular, fără să fie contrariat nicio clipă de ideea că a îndemnat la un asalt asupra Capitoliului.

Când lucrurile au început să meargă prost, tot mai prost, când echipa sa de consilieri se destrăma și inclusiv Ivanka și Jared au început să-i ceară imperativ să redevină rațional, brusc Donald Trump s-a dezis de susținătorii săi și a făcut-o într-un mod absolut denonorant. Nicio umbră de intenție nu a planat asupra vreunei firave idei de a-și asuma responsabilitatea alături de cei pe care i-a montat să ia cu asalt Capitoliul.

Un lider politic fără Dumnezeu nu este un lider pe care se poate conta.

CUM SE RĂZBUNĂ ADEVĂRURILE NESPUSE

În campania electorală din anul 2016 din Statele Unite, firma britanică Cambridge Analytica a urmat un plan prin care electoratul a fost manipulat, cu ajutorul rețelelor sociale – Snapchat, Facebook și Twitter -, dar și exploatând anumite vulnerabilități ale motorului de căutare Google, pentru a-l vota pe Donald Trump.

The Guardian a publicat un articol, bazat pe informațiile unui insider, privind modul în care Cambridge Analytica a reușit să ajungă la datele personale ale circa 50 de milioane de utilizatori ai platformei Facebook, ceea ce înseamnă aproximativ o treime din americanii care și-au exprimat votul anul trecut, de exemplu.[8]

Alexander Nix, directorul executiv al Cambridge Analytica, a lucrat la campania lui Donald Trump nu doar cu staff-ul acestuia, în speță cu strategul Steve Bannon, ci și cu Brad Parscale, care era șeful secțiunii digitale a campaniei Partidului Republican pentru susținerea candidaturii lui Donald Trump. În 2015, Alexander Nix lucrase cu echipa lui Ted Cruz, pentru care Cambridge Analytica a executat mai multe analize privind campania sa pentru prezidențiale, foarte utile și în anul următor, de această dată în campania lui Donald Trump.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro