„Toleranță zero”

După o primă lectură, am fost tare impresionat de Declarația dată pe 30 iulie 2021 de peședintele Klaus Iohannis. Părea a fi curmat, prin fermitatea propozițiilor sale, tenacitatea cu care Sorin Cîmpeanu, ministru al Educației, încercase să creeze „mecanisme legale de salvare a plagiatorilor”* prin modificările propuse la Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU).

În sfârșit!, mi-am zis. Iată o reiterare a declarației Președintelui de „toleranță zero” la adresa plagiatelor și a plagiatorilor! Iată exprimate fără echivoc dezastrele pe care le provoacă, cronicizată, maladia plagiatelor! Acum nu mai există nici o îndoială că „România educată” și năpasta plagiatelor nu pot merge în ruptul capului împreună. „Plagiatul reprezintă furt intelectual”, a constatat fără drept de apel Președintele, iar cei declarați plagiatori de un Consiliu creat anume pentru atestarea titlurilor academice, ar trebui, „după cum se întâmplă în democrații consolidate”, să facă „un pas înapoi”. În aceeași Declarație, Președintele țării afirmă că nu e cazul să ne limităm „la sancționarea abaterilor de la normele de integritate ale scrisului academic, fiind necesare „acțiuni concrete și coerente pentru a preveni instituirea unei «culturi a plagiatului»”.

Cum spuneam, Declarația aceasta mi-a dat iar speranțe. Îmi permit însă oare prea mult dacă îndrăznesc să-mi imaginez ce ar trebui făcut pentru a nu rămâne doar la cuvinte? Ce ar fi să începem, înainte de a preveni, cu a sancționa? Cu a-l sancționa, de pildă, pe cel care a încercat să impună prin ordin ministerial „o formă mascată de amnistiere individuală a plagiatorilor” și să „îi favorizeze pe cei vinovați de fraudă academică” (vezi iarăși Scrisoarea deschisă)? Ce-ar fi să începem prin a arăta „toleranță zero” la adresa unui ministru al Educației care a ignorat votul zdrobitor al membrilor CNATDCU împotriva modificărilor la Regulamentul de funcționare al Consiliului? A unui ministru care, la întâlnirea cu membrii Consiliului Național al Rectorilor, a insinuat (de unde cunoaștem noi stilul ăsta de gândire?) că CNATDCU, prin activitatea sa de denunțare a plagiatelor la vârf, devine o ghilotină care taie capetele înalților demnitari români și pune în pericol securitatea statului? (ei subminează România, nu impostorii care au devenit demnitari prin fraudă!). Un ministru – al învățământului! – care refuză de ani de zile să-și facă public conținutul tezei de doctorat susținute în anul 2000 (cu titlul, extrem de explicit, Cercetări privind posibilitatea irigării cu apă uzată provenită din complexele avicole şi de creşterea suinelor în condiţii de protecţie a mediului ambiant şi stabilirea soluţiilor de proiectare a amenajărilor de irigaţii de apă uzată. Un ministru, ca să nu mai lungim vorba, care dovedește nu numai solidaritate cu „doctorii în impostură”, ci și incompetență, neînțelegând nimic nici din verificarea unei teze de doctorat, nici despre viața academică a țării. Care a agitat inutil societatea civilă și a mobilizat energii ce puteau fi investite mai cu folos în munca fiecăruia dintre noi.

Iar dacă e să coborâm mai adânc în cariera ministerială a lui Sorin Cîmpeanu, n-ar trebui oare să ne amintim că, membru în guvernul Ponta fiind, a inițiat o ordonanță de urgență prin care plagiatorii puteau renunța benevol la titlurile de doctor (și la presupusa muncă de cercetare pe care se bazează un doctorat)? Că l-a apărat pe Gabriel Oprea când acesta a fost acuzat de plagiat în 2015 și a refuzat să facă publice informații despre tezele de doctorat coordonate de acesta? Că s-a declarat public în favoarea ideii de amnistie a plagiatelor, spunând că ar trebui să nu mai facem „arheologie” ci, dimpotrivă, să ștergem cu buretele toate matrapazlâcurile de până acum și să avem un moment „T zero” al plagiatelor?

În „democrațiile consolidate” pe care le invocă domnul Președinte, un ministru care are un asemenea palmares face singur un pas înapoi, iar, dacă nu-l face, vine Președintele și-i cere să-l facă.

În definitiv, domnule Președinte, cine vă împiedică de-atâta vreme să puneți în practică „toleranța zero” și să stârpiți batjocura devenită sistem la adresa performanței academice, începând, iată, cu cererea de demitere a personajului descris mai sus? Iarăși, domnule Președinte, ce anume vă împiedică să-i invitați pe membrii CNADTCU la o ședință de lucru, ca să vă aruncați împreună cu ei un ochi peste listele înalților funcționari de stat care și-au ridicat cariera pe „furt intelectual”? Ar fi oare nepotrivit să mobilizați „instituțiile abilitate” și să vedeți care sunt „măsurile concrete” propuse pentru a pune capăt acestei imposturi devenite sistem de funcționare la nivelul unei țări? O țară care, virtual, trăiește sub sloganul euforic „România educată”, dar care în chip real rămâne o „Românie furată”. Căci e oare „educată” o țară în care Bogdan Licu, procuror general adjunct al României, Codruț Olaru, procuror și membru al Consiliului Superior al Magistraturii (are teza de doctorat, sub conducerea lui Tudorel Toader, integral plagiată), chestorul Bogdan Despescu, secretar de stat în Ministerul de Interne, Bogdan Netejoru, judecător și președinte al Inspecției Judiciare, Constantin-Florin Mitulețu-Biucă, președintele Autorității Electorale Permanente, sau Ramona Lile, rectorul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad etc. sunt – cum atât de convingător spuneți, domnule Președinte – agenți ai „furtului intelectual”?

Vă amintesc, în treacăt, și „plagiatorii noștri” de la Academia de Poliție, cei care formează cadrele de poliție chemate să ne apere de fraude de tot soiul, printre care și furtul. (Citez din Declarația dumeavoastră, domnule Președinte: „Plagiatul reprezintă furt intelectual și este inacceptabil ca, în fața unor probe concludente, persoanele acuzate să nu facă un pas în spate, după cum se întâmplă în democrații consolidate”.) Iată-i: comisar-șef David Ungureanu, actualul rector al Academiei de Poliție (a plagiat în cele două teze de doctorat care i-au adus un dublu titlu de doctor, în Științe militare și în Drept), chestor Adrian Iacob, fost rector, comisar-șef Bogdan Țonea, actual prorector, comisar-șef Marin Porojanu, fost decan, comisar-șef Ionuț Andrei Barbu, fost decan – toți cu teze de doctorat plagiate. Cei doi care au pus la cale amenințarea cu moartea a jurnalistei Emilia Șercan sunt chestorul Adrian Iacob, fost rector, și comisarul-șef Mihail Petrică Marcoci, fost prorector. Iacob nu mai predă la Academie, in schimb Marcoci predă și acum la Facultatea de Pompieri, în ciuda verdictului de 3 ani de închisoare cu suspendare.

De ce nu vreți oare, domnule Președinte, să stârpim răul din rădăcină? Și știți care e rădăcina? Iată: nu orice absolvent al unei facultăți are dreptul de a se înscrie la un doctorat doar pentru că dorește să aibă titlul de doctor. Nu e de ajuns să-ți propui să faci un doctorat. Există minimum trei condiții ca dorința cuiva de a deveni doctor într-un domeniu academic să se poată îndeplini:

1. Să fi avut un parcurs strălucit în facultate.

2. Să propună o temă de cercetare de interes științific real și care, odată realizată, ar crește prestigiul Universității.

3. Să aibă posibilitatea de a se dedica exclusiv, vreme de cel puțin trei ani, elaborării lucrării de doctorat, timpul pentru cercetare nefiindu-i blocat de norme de lucru în alte activități sau în funcțiile pe care le deține.

De-a lungul celor 25 de ani (după 1992) cât am condus doctorate ca profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București, nu cred să fi avut mai mult de zece doctoranzi. Au fost selecționați dintre studenții străluciți care s-au perindat prin facultate vreme de aproape trei decenii. Majoritatea știau germană, unii greacă sau latină, aveau o minte remarcabilă și darul scrisului. Urmarea acestor exigențe este că, în clipa de față, există o elită românească a academicilor din domeniul filozofiei, care publică în marile reviste internaționale și în edituri de prestigiu din țară și din străinătate și care predau în facultățile de filozofie din străinătate sau din România.

Așadar sunt convins, domnule Președinte, că nici măcar nu e un lucru foarte complicat „deratizarea” domeniului doctoral din România. E suficientă stabilirea unor standarde de admitere la doctorat. Nu cred că CV-ul șoferului lui Dragnea, Adrian Mlădinoiu, îi permite acestuia să aspire la titlul de „doctor în filozofie” și să fie primit cu brațele deschise pe un post de doctorand de însuși decanul facultății. Căci așa s-a ajuns ca în țara noastră doctoratele să devină o butaforie. Numai cine nu vrea nu-și face rost de un titlu de doctor. Am avut colegi care, la Școala doctorală a facultății, trăgeau după ei o trenă de zeci de doctoranzi. Au existat universități în care, murind conducătorul de doctorate, rectorul mobiliza corpul profesoral pentru a redistribui cei circa 60 de doctoranzi rămași „orfani”.

Dar în ce universitate din lume există un profesor capabil să stăpânească temele a zeci de lucrări de doctorat? Și e imposibil să nu te întrebi dacă România are zeci de mii de absolvenți de facultăți capabili să producă anual o ploaie de idei noi (deci de contribuții reale) menite să împingă mai departe un domeniu academic. Poate România să justifice densitatea actuală de titluri de doctori? Cui folosesc aceste lucrări? Nu cumva doar celui care, grație lucrării încropite prin plagiat, primește un titlu ce îi permite apoi să urce treptele ierarhiei universitare, să devină la rândul lui „conducător de doctorat”, să devină din caporal general activ (cazul Codruț Olaru – „a promovat de la gradul de caporal la cel de general cu o stea în doar 3 ani și 10 luni. Pentru a urca la gradul de general, un militar de carieră are nevoie, în cel mai bun caz, de 25 de ani” – vezi articolul din Pressone citat mai sus), să-și umfle CV-ul pentru a căpăta o funcție de conducere în stat și, implicit, sporuri salariale nejustificate? Ce peformanțe intelectuale din vremea studiilor universitare i-au recomandat pe celebrii noștri plagiatori (un alde Gabriel Oprea, un alde Mihai Tudose, un alde Robert Negoiță, un alde Darius Vâlcov) să fie admiși la un doctorat, apoi să obțină titlul de doctor și apoi, la o adică, să conducă doctorate (cazul Oprea, plagiator-conducător-de-doctorate-plagiate)?

De fapt, domnule Președinte, întrebarea e: în ce fel de peisaj politic și mediatic vreți să practicați „toleranța zero”? Cum se face că nici măcar o singură dată în acest răstimp al „crizei modificărilor”, nici o televiziune n-a invitat-o la o emisiune pe Emilia Șercan, jurnalistul specializat pe frauda doctorală din România și care, recent, e cea care a tras semnalul de alarmă în privința consecințelor dezastruoase pe care le implicau „modificările Cîmpeanu”? Și asta în timp ce Cîmpeanu alerga în fiecare seară de la o televiziune la alta, îngropându-ne în cifre și-ntr-o vorbărie care răspândea ceața în creierele noastre…

Și ar mai fi o întrebare, domnule Președinte: Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro