Cu virtuți de clinician

În lumea tot mai pestriță, mai deprofesionalizată și mai animată de un din ce în ce mai pernicios spirit de gașcă a criticii teatrale românești de azi se manifestă o din ce în ce mai accentuată aplecare (tare mi-e teamă că nu tocmai dezinteresată) spre dubla măsură. Cunosc așa-ziși critici care și-au construit un piedestal prin felul în care au tot compătimit cu trista soartă a independenților (și trebuie să recunoaștem că destinul acestora nu e tocmai unul de invidiat, mai ales acum, în timp de pandemie ), dar sar ca arși și elaborează adevărate teorii ale conspirației atunci când se înființează un nou teatru subvenționat.

Care a fost creat fără a li se cere lor îngăduința și binecuvântarea. Așa se face că de prezumția de impuritate nu au fost iertate nici Teatrul Dramaturgilor Români, nici Teatrul Stela Popescu, nici Centrul Cultural Lumina pe seama cărora s-au construit, ticălos și iresponsabil, noian de legende false. Respectivii critici, altminteri vădit neprofesioniști în domeniul teatrului, însă cum nu se poate mai experți în calitatea lor de răspândaci de zvonuri și de calomnii nu și-au făcut însă niciodată timp, nu și-au sacrificat nici măcar trei ore din viață să se ducă și să vadă ce se întâmplă în aceste noi instituții de spectacole pe care le-au condamnat a priori. Le-au catalogat a fi nefrecventabile, au cerut să fie boicotate, desființate și cu asta basta. Slavă Domnului că nu prea i-a băgat până acum nimeni în seamă.

Pe lista neagră întocmită de respectivii profesioniști ai suspiciunii s-a aflat, poate încă se află, cum spuneam, și Teatrul bucureștean Stela Popescu. Care, iată, după câteva stagiuni nițeluș mai palide dă o adevărată lovitură, și nu doar de imagine, invitând publicul să vadă un excelent spectacol cu piesa Equus a britanicului Peter Shaffer. E, desigur, înainte de orice, la mijloc un act de curaj al noului director, actorul Cristian Șofron, introducerea în repertoriul Teatrului a unuia dintre cele mai complexe texte din literatura dramatică a celei de-a doua jumătăți a secolului trecut.

Piesa lui Peter Shaffer mi se pare a fi una de o frumusețe cu totul specială, cvasi-inexplicabilă, aproape nefirească și asta fiindcă nu e nicidecum simplu să zămislești un text aureolat de umanitate și de poezie atunci când vorbești despre ceva care, măcar în primă instanță, înseamnă o anomalie, ține de domeniul patologicului. Equus dă seama despre relația de factură clinică, cu implicații sexuale dar și teologice dintre un tânăr de 17 ani pe nume Alan și un cal numit Bulgăr.

În mintea tulburată a încă adolescentului Alan s-a construit o veritabilă teologie în a cărei compoziție complicată se amestecă adorația față de Dumnezeu și atracția de-a dreptul patologică pentru caii ridicați la rang de zei. Atâta doar că respectivii zei exercită o maladivă fascinație cu tentă apăsat sexuală asupra lui Alan, fapt excelent relevat în spectacolul de la Teatrul Stela Popescu printr-un foarte bine găsit detaliu scenografic. Adriana Grand aduce repetat în scenă, conferindu-i astfel funcție de leit-motiv, o fotografie în care apare un amestec de bărbat tânăr, bine făcut și un cal. Respectiva fotografie își are un foarte inteligent rapel în felul în care regizorul Victor Ioan Frunză a imaginat apariția celor trei cai. Interpretați exact de Adrian Ban, Andrei Dogaru și Visarion Udatu. Jocul lor fiind potențat de costumele, creație tot a Adrianei Grand, care, la rândul lor, evidențiază mai sus-menționatul amestec.

Se cuvine obligatoriu spus că Equus mai dispune și de o stranietate aparte care, iarăși, la fel de paradoxal și la fel de inexplicabil nu derivă eminamente din cazul clinic (cazul extrem cum îl califică în partea de început a piesei psihiatrul Martin Dysart) reprezentat de maladia lui Alan, ci îndeosebi din țesuturile mai adânci, mai indicibile și mai delicat umane pe care e fundamentat textul. Țesuturi ce îi asigură acestuia unicitatea și care au determinat, la urma urmei, izbânda filmului regizat de Sydney Lumet în 1977. Un film produs la numai patru ani de la lansarea pe piață a textului. Povestea din Equus este una pe muchie de cuțit. De unde și dificultatea de a fi pusă în scenă. Ea presupune o lectură și răbdătoare, și atentă, și empatică, și rafinată, premise în absența cărora s-ar cădea în construcții scenice simplificatoare. Primejdia cea mai mare fiind aceea a tratării unei psihodrame, model al genului, ca și cum ar fi vorba despre un text aflat în siajul Vrăjitoarelor din Salem.

Atent, empatic, cu virtuți de clinician și-a exercitat misiunea regizorul Victor Ioan Frunză. Spectacolul montat de el la Teatrul Stela Popescu e elaborat pe mai multe paliere. Montarea detaliază anamneza bolii lui Alan, deslușește nenumărate și suprinzătoare momente din biografia nu doar a pacientului, ci și din aceea a familiei sale, fixează oglinda asupra relației din ce în ce mai complicate dintre adolescent și o lume pretins perfect morală, măcinată însă de nenumărate traume și ascunzișuri. Inițial plictisitul psihiatru Martin Dysart devine tot mai interesat de caz și înceracă să afle răspunsuri la o suită de întrebări-cheie. Unde își află originile atracția lui Alan pentru cai? Ce traumă din copilărie o explică? Ce secrete se ascund în spatele cvasi-fanatismului religios al mamei, fostă învățătoare, și în agnosticismul tatălui? Proporțiile nebuniei lui Alan sunt oare riguros reale ori nu cumva tânărul își supra-dimensionează manifestările? E clar. Alan e conștient că a devenit un paria, un exclus și atunci nu cumva recurge la un noian de trucuri cu scopul de a construi în jurul lui un zid securizant? Plasarea lui mereu în ofensivă nu e cumva, în realitate, căutarea disperată a unor mijloace de autoapărare? Ce s-a întâmplat, de fapt, în noaptea în care Alan a scos ochii a trei cai? Noapte ce a stârnit revolta comunității și a tulburat calmul unei mici localități britanice? Cum s-a ajuns la criză? Care va fi destinul lui Alan în cazul care acesta va ajunge totuși să fie vindecat clinic? Va fi el un adevărat recuperat? Sau va fi un etern condamnat mai întâi în ochii proprii?

Pe de altă parte, spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză încearcă să răspundă și la o serie întreagă de întrebări ridicate de evoluția relației dintre doctor și pacient. Nu cumva, de la un moment dat încolo, Alan și Dysart au început să-și fie necesari unul altuia? Nu s-a ajuns până acolo încât psihiatrul a dezvoltat o relație de dependență față de Alan? Nu avea oare el însuși nevoie de un moment de clarificare, de dureroasă, traumatizantă cădere a măștii, de recunoaștere a anormalității relației dintre el și cea care în acte continuă a-i fi soție? De falsitate a unei vieți monotone.

Citeste continuarea pe contributors.ro