Fizicienii români ai anilor ’40 și bomba atomică
Deși vitregită instituțional printr-o administrație coruptă și incompetentă, fizica românească din anii ’40 se putea mândri cu mai multe personalități de prima mâna, precum Şerban Țițeica, George Manu, Radu Grigorovici, Horia Hulubei, Eugen Bădărău. Primii doi, cu doctorate strălucite în Occident – la Heisenberg, respectiv Marie Curie – nu primiseră vreo catedră la întoarcerea în țară, cum ar fi fost de așteptat în orice sistem politic responsabil, ci fuseseră marginalizați, ca modești asistenți, fără dreptul de a ține vreun curs. Grigorovici, format la Universitatea – fostă austriacă – din Cernăuți, sub îndrumarea lui Bădărău și Herbert Mayer, se confrunta, mutat la București, cu o dramatică lipsă de echipament experimental. Hulubei, proaspăt întors din Franța, se istovea cu încercarea creării unui institut de cercetări, la Cluj, care avea să fie gata… în ajunul Dictatului de la Viena.
De la întâlnirea cu Otto Hahn la separarea izotopilor uraniului
În ciuda precarității laboratoarelor, și a contactelor internaționale restrânse, literatura de specialitate ajungea în țară, iar personalitățile menționate mai sus erau pe deplin conștiente de sensul în care se dezvoltă fizica nucleară – numită încă, relativ frecvent, în egală măsură, „atomică”. Probabil că nu este întâmplător faptul că, în 1940, Grigorovici ținuse, încurajat de Bădărău, o conferință de popularizare intitulată „Separarea izotopilor”, și alta, mai specializată, cu același titlu, adresată membrilor laboratorului Universității. O altă prelegere, din același an, se referea la „Producerea şi măsurarea presiunilor joase”, tehnică familiară atât lui Bădărău, cât și lui Grigorovici.
Puțin timp după ce Hulubei devine rector al Universității din București, în 1941, Otto Hahn, descoperitorul fisiunii nucleare – fenomenul care urma să ducă la aplicațiile pașnice și militare ale energiei nucleare – avea să viziteze România. Cercetările mai vechi ale lui Hahn se suprapuseseră parțial cu cele ale lui Hulubei, ambii încercând să separe un eka-element (un element lipsă în tabelul periodic), ce va fi omologat (în 1949) de comunitatea științifică internațională sub numele de Franciu. Hahn este anturat, în timpul vizitei sale în România, de Manu și de Grigorovici, iar discuțiile dintre ei, evocate de acesta din urmă jumătate de secol mai târziu, sunt deosebit de interesante [1]. Un rezultat colateral al vizitei l-a constituit portretul în peniță al lui Hahn făcut de Manu, devenit celebru [2].
După câteva luni, Hulubei îi intoarce vizita lui Hahn, ocazie cu care ține câteva conferințe la Berlin și vizitează laboratoare și fabrici de aparatură științifică din Germania. Rămâne o simplă speculație ipoteza că vizita lui Hahn ar fi putut fi motivată, cel puțin parțial, de încercarea Reich-ului de a sonda interesul nucleariștilor români pentru vreo posibilă colaborare cu Germania; nu cunoaștem nici un indiciu în sensul acestei ipoteze.
În schimb, este foarte interesant să menționăm cum, cu totul izolați de cerecetările ultra-secrete legate de producerea bombei atomice, fizicienii români urmăresc problema și propun – în mare secret – abordări originale. Concret, e vorba de o metodă de separare a izotopilor, propusă de Grigorovici, în urma îndemnului primit de la Bădărău de a se ocupa de acest subiect, cum am văzut mai sus. Se știa că, în proiectul american, izotopii [3] erau separați prin termodifuzie: izotopii ușori ies mai rapid dintr-un recipient încălzit decât cei grei. Scopul separării izotopilor era acela de a obține o concentrație mare a izotopului de uraniu fisionabil, care prin reacție în lanț, producea explozia bombei atomice. Iată cum povestește Grigorovici dezvoltarea cercetărilor sale:
Intrând în subiect, mi-a displăcut ideea separării izotopilor prin termodifuzie. Mi se părea mai interesantă altă idee: la ciocnirea a două fascicule moleculare de compoziție identică, formate din amestecul de izotopi ce ar urma să fie separat, ar trebui să se simta un anumit efect izotopic. Mă gândeam că, dat fiind caracterul ondulatoriu al moleculelor, ar trebui să apară un fel de interferență, care să dea pentru anumite unghiuri de împrăștiere, maxime și minime în compoziția izotopică a fasciculelor împrăștiate. Adică, după anumite unghiuri, ar trebui să se obțină o concentrație maximă a unui izotop în fascicolul împrăștiat, iar după alte unghiuri, o concentrație minimă.
Am mers la Şerban Țițeica și l-am rugat să ne facă teoria fenomenului. Țițeica a rămas cam surprins, ne-a spus că lucrurile sunt complicate, că nu trebuie să credem că moleculele sunt niște bile, că ciocnirea lor este foarte complicată. În cele din urmă, ne-a cerut, ca de obicei [4], o săptămână răgaz. A fost desigur consultată și cartea lui Mott de teoria ciocnirilor. După o săptămână, Țițeica a venit cu răspunsul, din care nu am înțeles mare lucru, decât că fenomenul era în principiu posibil.
INTERVIURILE HotNews.ro