Frica și apelurile la frică în comunicările privind schimbarea climei. Studiu de caz: Coperțile revistei The Economist din perioada 2005 – 2022
Comunicările care se bazează pe reacția noastră emoțională la o problemă, mai degrabă decât pe nevoile noastre raționale sau informaționale, se numesc „apeluri la frică”. Acestea sunt denumite astfel deoarece încearcă să profite de teama noastră față de o problemă pentru a ne determina să acționăm.
Global Warming: Be Worried. Be VERY Worried
Coperta revisteiTIME, Apr. 3, 2006
You’ll die of old age; I’ll die of climate change
Schimbarea climei prezintă unele pericole potențiale atât pentru viața umană, cât și pentru cea non-umană. Dar probabil că cel mai urgent pericol este unul despre care auzim foarte puțin: creșterea climatismului și a armatei sale ideologice, Biserica Verde. Toate și oricare dintre fenomenele sociale, politice, ecologice și meteorologice cu care se confruntă lumea de astăzi – de la invazia rusă în Ucraina la incendiile de vegetație, de la inundații în Europa la viscole groaznice în America de Nord- devin rapid „climatizate”, prin așa-numitele studii de atribuire care le explică ca fiind cauzate de o schimbare a climei. Când probleme politice și etice complexe sunt încadrate atât de îngust, stoparea variațiilor climatice devine provocarea politică supremă a timpului nostru și orice altceva devine subordonat acestui unic obiectiv.
După cum am documentat într-o serie de articole anterioare, climatismul a luat amploare în ultimii ani, devenind atât de omniprezent și de bine înfipt în viața publică, încât este din ce în ce mai greu de demascat fără a fi catalogat drept un negaționist al climei. Ne confruntăm zilnic cu această viziune periculos de mioapă care reduce condiția lumii la soarta temperaturii globale sau la concentrația atmosferică a dioxidului de carbon, în detrimentul acordării unei atenții serioase altor probleme, mai variate și de mai mare prioritate precum sărăcia, sănătatea, educația, terorismul, libertatea etc.[1] Am ajuns să trăim ca și cum doar clima ne determină prezentul și viitorul.
Trăim astăzi într-un climat (sic!) de teamă cu privire la viitorul climei noastre. Limbajul discursurilor publice despre încălzirea globală antropogenă (cea naturală nu se pune în discuției) utilizează în mod curent un vocabular plin doldora de cuvinte precum „catastrofă”, „apocalipsă”, „urgență”, ”extincție”, „teroare”, „cod roșu”, „pericol”, „colaps” ș.a.
Dar discursurile despre frica față de schimbarea climei nu sunt, cum s-ar crede, o invenție mass media a ultimelor decenii. De fapt, pentru a le pune într-o perspectivă temporală mai vastă, trebuie să menționez existența a cel puțin trei tipuri de discursuri, condiționate cultural și poziționate istoric.[2]
1. Clima ca judecată cerească (frica de cauze necunoscute)
De-a lungul timpului, vremea a fost o parte importantă a narațiunii religioase. Evenimentele meteorologice extreme (secete, furtuni) au fost multă vreme interpretate de oamenii și culturile pre-moderne ca semne ale judecății divine, situație care mai persistă încă în multe societăți tradiționale. Fricile provocate de acele evenimente extreme au fost cauzate de necunoașterea și neînțelegerea cauzelor adevărate, naturale. Exemplu: arderea pe rug a „vrăjitoarelor” care, în perioada Micii Glaciații (1500 – 1650), ar fi produs friguri abundente și persistente, deci foamete și boli.[3]
Acest tip de frică a fost eliminat, sau cel puțin îmblânzit, prin adoptarea explicațiilor naturaliste despre fenomenele meteorologice.
2. Clima ca patologie (frica de locuri necunoscute)
Începând din sec. al XVI-lea și până în sec. al XIX-lea, exploratorii europeni au descoperit populații și climate noi, precum cele tropicale, deșertice, polare, diferite de ce era cunoscut până atunci. Clasificarea climatelor tropicale ca periculoase și amenințătoare a fost strâns împletită în discursul despre aclimatizare – ar putea albii europeni să locuiască și să supraviețuiască în climate „ostile”? A apărut astfel o clasificare morală a climatelor tropicale, pe lângă cele geografice existente, propuse de Humboldt sau Köppen.
Acest tip de frică nu se mai întâlnește în cazul europenilor. Dar climatele tropicale și lumea în curs de dezvoltare, în general, sunt considerate periculoase și mortale pentru proprii locuitori băștinași. Când unele studii climatice vorbesc despre milioanele de locuitori aflați în situație de risc, ei sunt localizați în aceste regiuni.
3. Clima ca o catastrofă (frica de viitorul necunoscut)
Aici suntem pe un teren binecunoscut și actual – discursul despre frica și pericolele care domină tot mai mult portretul schimbării globale antropogene sau avatarul său „încălzirea globală”, considerate o catastrofă planetară.
Ceea ce se cunoaște foarte puțin și se pomenește chiar mai puțin, din motive propagandistice, sunt declarațiile savanților de care se leagă începuturile studiilor actuale despre încălzirea globală. Ofer doar două citate semnificative:
Svante Arrhenius a scris în 1906 că încălzirea globală va permite viitoarelor generații
să se bucure de epoci cu un climat mai echitabil și mai bun, în special în ceea ce privește regiunile mai reci ale Pământului, epoci în care Pământul va produce recolte mult mai abundente decât în prezent, în beneficiul creșterii rapide a omenirii.[4]
Similar, în lucrarea sa clasică din 1938, în care pentru prima dată a asociat o tendință a încălzirii globale cu creșterea concentrației de CO2, Guy Callendar a susținut că
încălzirea se va dovedi probabil benefică pentru omenire în mai multe feluri; pe lângă furnizarea de căldură și energie… ar permite o producție agricolă mai mare și ar întârzia pe termen nedeterminat revenirea ghețarilor mortali.[5]
Dacă primele două tipuri de discursuri despre emoțiile negative provocate de schimbarea climei – frica de cauze necunoscute, respectiv frica de locuri necunoscute – au fost substanțial anihilate (nu complet înlăturate), frica de viitorul în care schimbarea climei este o posibilă catastrofă ridică niște întrebări vitale: Vom putea să facem inofensiv și acest discurs contemporan al fricii climatice, omniprezent și periculos? Sau, din contra, suntem condamnați să trăim perpetuu cu sabia catastrofei climatice deasupra capetelor? Există oare vreo modalitate să învingem această frică, o maladie care face ravagii pe multe meridiane, conform motto-urilor alese pentru articol și a numeroaselor exemple pe care cititorii le-au putut găsi în articolele mele de-a lungul ultimilor ani?
Apelurile la frică
Un posibil răspuns este identificarea și caracterizarea apelurilor la frică în comunicările despre schimbarea climei: ce sunt, cum se prezintă, ce însușiri au, cât sunt de periculoase, ce se poate face pentru a le anihila?
Comunicările care se bazează pe reacția noastră emoțională la o problemă, mai degrabă decât pe nevoile noastre raționale sau informaționale, se numesc „apeluri la frică”. Acestea sunt denumite astfel deoarece încearcă să profite de teama noastră față de o problemă pentru a ne determina să acționăm.
Apelurile la frică sunt mesaje persuasive care încearcă să evoce frica prin evidențierea pericolului potențial și a daunelor care ar afecta persoanele în cazul în care sugestiile din mesaj nu sunt urmate.
Pentru ca un apel la frică să fie eficient, trebuie să fie inclusă atât o evaluare a amenințării, cât și o evaluare a reacției de adaptare. O evaluare a amenințării ar trebui să includă o situație gravă pentru care o persoană se simte susceptibilă, în timp ce o evaluare a răspunsului la amenințare include o componentă care evocă eficacitatea acestuia.
[Pentru ca frica să stimuleze] trebuie să rămână o speranță de salvare cu privire la lucrul de care se îngrijorează oamenii. Un semn în acest sens este faptul că frica îi face pe oameni să delibereze, deși nimeni nu deliberează în legătură cu lucruri fără speranță.
Aristotel, Retorica, 350 î.Hr.
(trad. pers. după ediția J. H. Freese)
Propunerea făcută de Aristotel, cu mai bine de două milenii în urmă, a fost demnă de urmat: pentru ca frica să convingă cu succes oamenii să gândească și să acționeze în legătură cu o problemă, trebuie să li se ofere și un sentiment de speranță că problema lor poate fi rezolvată. Potrivit citatului de mai sus, apelurile la frică îi determină pe oameni să se simtă deznădăjduiți. La rândul ei, această deznădejde îi va face pe oameni să nu dorească să analizeze o problemă mai departe pentru găsirea unei soluții. A inspira speranță, sugerează Aristotel, poate fi cheia pentru a preveni această dezangajare. La 2300 de ani distanță, cercetători contemporani în domeniul comunicării s-au bazat pe ideile lui Aristotel prin dezvoltarea unor cadre psihologice care explică necesitatea de a contracara apelurile la frică cu recomandări pentru acțiuni specifice.[6]
Un studiu de caz: Apelurile la frică pe coperțile revistei The Economist, 2005 – 2022
Mass media ultimelor decenii – TV, filme, ziare, reviste, bloguri, rețele de socializare – sunt vectorii principali (cineva ar spune virușii principali) purtători de apeluri la frica de schimbarea climei, o pură demonstrație a celui de-al treilea tip de discurs prezentat succint mai sus: Clima ca o catastrofă sau frica de viitorul necunoscut. Există numeroase exemple disponibile pentru a ilustra afirmația mea de mai sus – eu însumi am descris cel puțin două duzini în ultimii ani.
Cercetătorii în domeniul comunicării climatice recunosc importanța reprezentărilor vizuale în modelarea percepțiilor și acțiunilor legate de aspecte specifice schimbării climei. Spre deosebire de alte mijloace de comunicare, inclusiv ziarele, televiziunea și filmele, cercetările privind reprezentarea vizuală a problemelor climatice în reviste sunt rare.
O primă încercare a fost publicată în 2013, în care au fost analizate coperțile relevante ale revistei Time din perioada 1923 – 2021. Autorii au folosit o combinație de analiză de conținut cantitativă și calitativă pentru a examina modul în care „natura și problemele ecologice”, inclusiv încălzirea globală, au fost reprezentate pe 312 coperți.[7]
O a doua tentativă a fost publicată în 2021. Autoarea a analizat 9 coperți ale bine-cunoscutei reviste de business The Economist, publicate în perioada 2005 – 2016.[8]
Deoarece eu însumi am folosit o copertă a faimoasei reviste pentru a ilustra un articol publicat în 2018 (Un mit „fierbinte”: Încălzirea globală și incendiile), am decis să realizez, în premieră românească, o a treia examinare și o analiză longitudinală ale apelurilor la frică, prezente textual și vizual, pe 14 coperți ale revistei The Economist (ediția americană) publicate între 2005 – 2022 (Fig. 1).Citeste continuarea pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro