Iminența ireparabilului: Dobrica Cosic, ultima redută a moderației

Iugoslavia ultimului deceniu al secolului XX a fost o succesiune de drame cu incalculabile consecințe nu numai în privința imploziei statului federal post-Tito, ci și, mai cu seamă, în tabloul atât de complex și traumatic la nivelul comunităților, noilor state apărute și, poate în primul rând, resentimentelor. Ecourile conflictelor sângeroase și punctate de episoade de o violență extremă sunt încă perceptibile și, cel mai probabil, în acest spațiu încă nu a sosit timpul unei depline reconcilieri.

Consider însă demnă de semnalat reliefarea unor cuvinte transmise peste timp de personaje ce astăzi nu mai sunt printre noi dar care, la timpul lor, au încercat, uneori poate prea târziu, să se opună ireparabilului, să oprească un val al distrugerii cu puține mijloace avute la dispoziție. În acest sens, conduita lui Dobrica Cosic (1921-2014), ca președinte al Iugoslaviei (15 iunie 1992-31 mai 1993), merită atenția celor care studiază sau se preocupă de anii post-Tito ai statului federal. Conduită singulară dar poate tardivă în contextul unei opoziții ferme față de climatul și liniile politice din Parlamentul de la Belgrad (Adunarea Federală) dominat de reprezentanții Partidului Socialist (condus de Slobodan Miloșevici), respectiv Radical (Vojislav Seselj). Am lecturat recent volumul memorialistic al lui Dobrica Cosic[1], iar alocuțiunile sale din ajunul Crăciunului (6 ianuarie 1993[2]), respectiv ulterioare destituirii sale de către Adunarea Federală (2 iunie 1993), se disting printr-o luciditate amară și un realism profund realism alături de o anticipare a catastrofei ce deja își făcea simțită prezența. Cuvintele lui Dobrica Cosic sunt elocvente, autorul acestora fiind scriitor[3], participant la al doilea război mondial alături de trupele conduse de Iosip Broz Tito, membru al Comitetului Central al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia îndepărtat însă în anul 1968 din structurile de putere, sub acuzația de naționalism sârb. De altfel, inclusiv în alocuțiunile sus-menționate se face simțită opoziția sa față de Tito și titoism. Dobrica Cosic a fost membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte, for care în anul 1986 a lansat un „Memorandum” socotit preludiul pan-sârbismului, early warning message al sfârșitului Iugoslaviei așa cum a fost construită de Tito. Privind retrospectiv autorul recunoaște însă particularitatea regimului Tito și a conduitei șefului statului, una a atitudinii moderate în privința represiunii dizidenților: „Eu însumi nu am fost niciodată arestat deși împreună cu Djilas am fost figurile centrale ale opoziției sârbe. Am avut libertatea de a scrie și un public care m-a citit….În schimb Tito m-a transformat într-un proscris al vieții publice și mi-a eliminat orice posibilitate de acțiune.”

Am reflectat îndelung asupra considerațiilor lui Dobrica Cosic. Percepția sa asupra istoriei celor două Iugoslavii ale secolului XX (Regatul Sârbo-Croato-Sloven devenit Regatul Iugoslaviei, respectiv Iugoslavia federală postbelică condusă de Tito) se distinge printr-o relativă obiectivitate: „Din punct de vedere politic (Regatul Sârbo-Croato-Sloven), psihologic și moral a fost o unificare a învingătorilor și învinșilor din război, a eliberatorilor și a celor eliberați. Dar în istorie eliberatorii nu au fost niciodată doar eliberatori”. Aceste ultime cuvinte aduc cu ele însele, fără îndoială, similitudinile istoriei, lumii de ieri și de astăzi, de ce nu din perspectiva, dacă îmi este permis, versurilor eminesciene de odinioară: „Alte măști, aceeași piesă/Alte guri, aceeași gamă”… Din perspectiva lui Dobrica Cosic, spațiul sud-slav la momentul anului 1918 a fost un creuzet mai degrabă conjunctural în care „aspirația națională seculară sârbă, unificarea acestora într-un singur stat s-a alăturat reflexului croaților și slovenilor ce însă au văzut în noua lor țară un mijloc de eliberare de sub tutela dualistă și a reflexului expansionist al Italiei și Austriei”. Omogenitatea și stabilitatea Regatului au fost departe de a constitui o realitate; „s-au manifestat periodic separatismul croat, autonomismul sloven dar și militarismul și iugoslavismul sârb, prin mijloace non-democratice”. Pe de altă parte, „a doua Iugoslavia s-a născut în tranșee” sub forma unui „Stat-Partid” în care unificarea post-război a avut la bază, în accepțiunea autorului, „minciuna simetriilor forțate”. Este vorba, cel mai probabil, de o nivelare, de o culpă egală a tuturor popoarelor ce au constituit noua Iugoslavia federală. Vina pentru traumele celui de al doilea război mondial în condițiile în care inamicul comun a fost nazismul, aparține în egală măsură, fără mărimi comparabile, cetnicilor sârbi ai lui Drazen Mihajlovic, ustașilor croați ai lui Ante Pavelic, albanezilor din „Balli Kombetar”. În toată această perioadă episoadele de luptă (și nu numai) intra muros nu au fost deloc reduse ca amploare.

Dobrica Cosic a rămas până la finalul vieții sale un opozant al lui Tito, al Iugoslaviei construite de acesta dar poate prea târziu al regimului naționalist al lui Milosevic. Autorul nominalizează Constituția din 1974 (generatoarea periferizării Serbiei și cea care „a transformat o Federație de șase Republici într-o Confederație de opt Republici și două Provincii Autonome”) ca primă cauză a imploziei, urmată de evenimentele ce au dus la criza economică, socială și politică gravă din anii `90 ai secolului trecut. Una din soluții pentru ca Iugoslavia să supraviețuiască este (vorbim de anul 1993) cea din motto-ul articolului, dublată de considerații ce, dacă ar fi fost ascultate sau acceptate, ar fi schimbat poate soarta Balcanilor: „Dacă mă pronunț astăzi pentru un stat sârb nu am în vedere o entitate exclusiv sârbă, ci înainte de toate democratică; dacă militez totuși pentru Iugoslavia, doresc ferm ca aceasta să fie democratică sau să nu mai fie; nu sunt partizanul unei societăți în care naționalitatea să constituie calitatea primară, ci sunt partizanul unei societăți al cărei postulat să fie persoana, individul, cetățeanul și nu națiunea sau confesiunea”.

Dobrica Cosic anticipa corect (1993) soluția pentru o renaștere a națiunii sârbe pe „ruinele titoismului, Iugoslaviei și în zorii civilizației informatice globale”, o națiune ce „trebuie să își definească noi obiective naționale și sociale”: „Trecerea de la o societate ideologizată la una liberă, modernă și deschisă, rezistența în fața tiraniei mediocrității majoritare, inteligența și curajul de a ne recunoaște limitele, acele limite ce au constituit tragedia istoriei noastre”. Autorul a avut curajul și obiectivitatea de a vorbi deschis, în Serbia anului 1993 dominată de naționalismul belicos al lui Miloșevici, respectiv de extremismul lui Seselj, de „limitele noastre”. Aici putem recunoaște tarele unora dintre societățile post-comuniste din Europa de Est, în care nu neapărat ieșirea din dictatură a avut ca rezultat imediat democrația în adevăratul sens al cuvântului: „Megalomania și mitomania naționale, obsesia etnicității pure, opinia largă a clasei politice privind coliziunea drepturilor omului cu interesele poporului, rezolvarea imediată și categorică a problemei Kosovo pe baza drepturilor etnice, istorice și culturale, reforma instrucțiunii publice inclusiv prin acceptarea particularităților istorice, regionale și culturale” etc.

Alocuțiunea rostită în ajunul Crăciunului ortodox de rit vechi (6 ianuarie 1993) de Dobrica Cosic, președintele Republicii Federale Iugoslavia compusă la acea dată din Serbia și Muntenegru, a fost una cu accente dramatice și încărcată de o componentă umană profundă. Asistăm poate la una din luările de poziție cele mai elocvente în ceea ce înseamnă un lider politic aflat singur în fața furtunii, dar care continuă să persevereze în promovarea moderației și atitudinii cumpătate, în pofida unui eșec iminent, nu numai al unei clase politice sau al unui sistem, ci al națiunii însăși: „Riscăm, într-un viitor apropiat, să ne confruntăm cu încercări dramatice și suferințe pe măsură… zilele pe care le trăim sunt probabil pentru noi perioada cea mai dificilă din secolul XX. Aș spune că probabil doar anul 1915 a fost poate mai tragic decât acest an 1993 ce începe. Un sfert din poporul nostru este implicat într-un război înfricoșător și se teme de perspectiva genocidului, o zecime este în exil, iar restul a fost plasat de întreaga comunitate internațională în carantină”. Președintele Cosic a definit în mod direct „forțele unei stupidități malefice alimentate de iluziile noastre naționale și ideologice, incapacitatea noastră de a ne confrunta cu epoca modernă, imaturitatea noastră în a înfrunta încercările istorice susținute toate acestea de politicieni iresponsabili și însetați de putere…forțe absurde și distrugătoare ce ne-au înconjurat cu o barieră a neînțelegerii, disprețului și urii….din toate părțile ne amenință suferințe mai grele decât tot ceea ce am cunoscut până acum”. Cuvinte dure dar realiste în care un șef de stat izolat s-a confruntat curajos, dar din păcate fără speranță, într-o luptă inegală, cu un mediu politic ales, dominat de radicali extremiști și intoleranți, adepții lui Seselj sau Miloșevici.

Dobrica Cosic își dezvăluie vocația literară inclusiv în acest discurs politic în care fiecare idee are o valență testamentară, de șef de stat care încearcă să lupte chiar și atunci când nu mai există practic nicio speranță. Lecturând cuvintele rostite de președintele Iugoslaviei încă în funcție (urma să fie destituit peste câteva luni de o Adunare Federală ostilă și belicoasă) mi-am amintit atât de versurile poetei iraniene Forugh Farrokhzad („Amintește-ți de zbor/Pasărea a murit”), cât mai ales de formula lapidară dar atât de caracteristică acestui spațiu, rostită de poetul și episcopul muntenegrean Petar Petrovic-Njegos: „Să fie ceea ce nu poate fi”; „sunt mai îngrijorat ca niciodată pentru soarta poporului sârb din Bosnia și Herțegovina dar și pentru viitorul Republicii Federale Iugoslavia… nu suntem singuri, avem alături oameni de Stat înțelepți, serioși și implicați: Cyrus Vance, Boutros-Ghali, Lord Owen, Elie Wiesel și numeroși alți oameni politici, intelectuali și jurnaliști greci, români, britanici, ruși, americani, francezi, italieni”; „trebuie să mergem către ei, adevărați oameni ai păcii și democrației, să le întindem o mână prietenească. Nimeni nu ne va ajuta în propriul nostru dezastru dacă nu ne ajutăm în primul rând noi între noi…Avem oare forța și inteligența de a învinge întâi de toate răul din noi înainte de a ne confrunta cu răul ce ne înconjoară?.. Radicalismul și extremismul șovinist amenință să arunce țara în abisul politic al Europei”.

Alocuțiunea lui Dobrica Cosic s-a încheiat cu un ultim apel în fața ireparabilului, a tăvălugului istoriei ce va aduce cu sine drame și războaie succesive în Bosnia și Herțegovina și ulterior Kosovo, în interiorul Serbiei însăși, cu reverberații și resentimente ce fac încă improbabilă o reală și durabilă reconciliere: „Poimâine va fi prea târziu. Pentru noi acum zilele au greutatea și importanța anilor, iar săptămânile a deceniilor. Timpul irosit acum este irosit pentru totdeauna.”

După destituirea sa din funcția de președinte al Republicii Federale Iugoslavia (31 mai 1993), Dobrica Cosic a adresat un ultim apel către națiune în ziua de 2 iunie 1993. Nu mai puțin fortificat de aceleași idei afirmate încă o dată cu tărie și hotărâre, de această dată ostracizarea celui ce a imaginat un cu totul alt tip de tranziție către o lume diferită față de Iugoslavia lui Tito în viabilitatea căreia de fapt nu a crezut niciodată, este o realitate: „Am fost constrâns să mă adresez cetățenilor Republicii Federale Iugoslavia prin intermediul agenției Tanjug… țara noastră a fost lovită de sancțiunile întregii lumi, fiind izolată de întreaga comunitate internațională…Serbia și Muntenegru au întreprins într-un ritm mult prea lent reforme democratice, Serbia cu o puternică tendință autoritară și reziduuri titoiste în propriul sistem politic. iar Muntenegru favorabil emancipării dar retrimis la rădăcini de moștenirea sa istorică”. Fostul președinte a vorbit deschis de regimul sancțiunilor ce s-a tradus prin „decădere accelerată a economiei, pauperizarea populației, irosirea energiilor naturale și umane ale țării, un aspect ce, deja de decenii, amenință să ne ducă la catastrofa națională și socială”. Ideile sus-menționate relevă nu numai un Dobrica Cosic realist și conștient pe deplin asupra viitorului întunecat, pentru mai mulți ani, al țării sale, ci și același implacabil opozant al lui Tito și al statului iugoslav pe care acesta l-a creat și simbolizat. Dobrica Cosic, aspect întâlnit mai rar la liderii politici, și-a asumat eșecul proiectului său de construcție statală: „În discursul de investitură din Adunarea Federală am menționat trei principii de bază pentru o evoluție pozitivă a țării noastre: alegeri democratice anticipate pentru Adunările Republicane și Adunarea Federală, formarea unui guvern de uniune democratică, de consens național și oameni competenți, în fine o reformă profundă constituțională a Statului federal și a Republicilor sale. Din obiectivele de un interes vital și istoric pentru Serbia și Muntenegru unul singur a fost îndeplinit: am organizat alegeri anticipate al căror caracter democratic nu a convins opoziția și opinia publică sârbe, am întărit forțele conservatoare și extremiste care au împins viața politică într-o regresie din ce în ce mai accentuată, poporul în mizerie și deznădejde și Statul în ruină”.

Dobrica Cosic i-a atacat frontal pe Slobodan Milosevici și Vojislav Seselj, liderii Partidului Socialist Sârb, respectiv al Partidului Radical Sârb: „Ei au impus destituirea mea. O destituire pe care coaliția socialist-radicală nu a obținut-o mai devreme din cauza unor reticențe ale oamenilor politici din Muntenegru sau a faptului că președintele Serbiei s-a gândit că plecarea mea le-ar putea cauza griji suplimentare, în special în străinătate”. Pentru a fi și mai explicit, autorul a descris direct „coaliția de rău augur pentru viitorul țării între Partidul Socialist și Partidul Radical, două formațiuni autoritare, a doua fiind în mod categoric extremistă”.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro