Vară de orășean, vară de țăran sau vară de nomad?

Lesne să cazi în depresie vara. Multe gânduri, visuri, dorințe și niciun plan serios, realizabil, care să garanteze că măcar o parte vor deveni realitate. Senzația că urmează să ratezi încă o vară, care se va adăuga la lunga listă a celor prăfuite și deloc memorabile din trecut, cască un gol de „urât și de-ntristare” pe care doar o minune îl va umple; să fim cinstiți, vara un concediu de o săptămână nu este, nu are cum să fie soluția care împlinește visurile!

Când nu știi cum să o scoți la capăt, sună un prieten! Așa am făcut și l-am băgat pe Vlasti, interlocutorul meu preferat, până peste urechi în povestea asta, din dorința egoistă de a afla cum ar fi cel mai bine să gustăm vara: ca orășeni, ca țărani ori ca nomazi, sau există vreun cocktail alchimic secret și salutar care odată ingerat te transformă în stăpânul verii ca și cum a fi din nou un copil lipsit de griji, petrecând o vacanță atât de fermecătoare, încât să refuze pur și simplu la final să se lase închisă într-un album.

Vlasti, te-am provocat aici, la cafeneaua ta preferată – nu-i dezvălui numele, din motive mutual acceptate –, să conversăm despre vară: ori că o bârfim noi pe ea și la final alegem iarna ca anotimp preferat, ori ajungem la concluzia că singurul lucru înțelept pe care-l avem de făcut este să ne lăsăm în voia ei. Instinctul ce-ți spune?

Vlasti către Cristi:

Eu am ca anotimp preferat vara, clar. Iarna, întotdeauna, m-a ajutat să cresc: am putut să citesc mai mult, să studiez mai mult, e ca o perioadă de recluziune, introspecție, dar și de anxietate, depresie, regret. Vara este plină de potențial, de poftă, de avânt. Vara este o cădere în visare, fantasmă, imaginar. Vara este perioada ielelor, iarna a reflecției. Vara are un imbold anume, iarna este anotimpul când îți propui să devii mai bun, vara devii mai bun, te manifești.

Cristi către Vlasti:

Anotimpul meu preferat este tot vara, iar luna preferată este iunie, pentru că e plină de viață ca un tânăr imberb, de promisiuni și de visuri care se lasă trăite de parcă ar fi aievea. Iunie nu te îndeamnă încă să cauți umbra și să te dedai la lene, dimpotrivă, te vrea plin de energie până noaptea târziu, mai ales că tot iunie ne dăruiește acele două cele mai lungi zile de peste an și cea mai scurtă noapte.

La început de vară tentațiile sunt peste tot: parcuri, terase, spectacole în aer liber, finalul de stagiune în sălile de spectacol și teatru, pe nisipul plajei, în grădini, pe cărări de munte și traseele de biciclete. Este cald, dar nu căldura toropitoare de cuptor, ci una mângâietoare, ca o promisiune, iar lumina… lumina este incredibil de vie și îmbietoare, fie că te învăluie pe câmp, în zori, pe un pisc de munte sau pe terasa cafenelei.

După ce trece prima jumătate a lui iulie, vara începe să sape cute adânci în entuziasmul meu: nu se face să mai ies în lume fără pălăria de pai și sticla de apă din rucsac. Mă trezesc cu noaptea în cap să ud grădina și pajiștea sau să tund iarba. Cafeaua mea tare de la micul dejun se luptă cu berea rece pentru prioritate, iar a doua cafea a zilei rămâne de căruță. Nu vreau să-mi amintesc ce înseamnă luna lui cuptor în mașină, prins în trafic.

Aș sări oricând peste mijlocul verii, până la sărbătoarea adormirii Maicii Domnului, care este una dintre cele de peste an pe care le prefer. După 15 august, vara devine din nou de poveste, anotimpul care-mi place, și până la sărbătoarea pereche de nașterea Maicii Domnului, în septembrie, așa rămâne și mă leagănă în sânul lui Avraam!

Vlasti către Cristi:

Da, cu timpul se modifică preferințele pentru lunile verii. Interesant. Pe vremuri preferam iulie și august, lunile toride, acum iunie a devenit o exaltare, iar sfârșitul de august intră în zona nostalgiei poetice. August a devenit contemplativ și odihnitor, văzut și trăit puțin mai retras, iulie mai apăsător, pentru că se muncește încă destul de susținut, dar mintea îți zboară departe, e plecată deja în vacanță.

Vara petrec multe zile la țară. Sunt multe de făcut. Se coc cireșele, vișinele, zmeura, castraveții, roșiile, ardeii, ceapa, mazărea, lavanda… E bine să fii acolo, să fii martorul prefacerilor și beneficiar privilegiat al roadelor, cu gustul lor proaspăt și viu, culorile bogate și mirosuri care te încântă. Evident, implică efort să ai o casă la țară, pentru că nimic nu vine gratuit. Pajiștea trebuie îngrijită, buruienile trebuie stârpite, grădina săpată și udată – „o sapă și o apă”, cum se spune – pomii se stropesc ca să nu fie copleșiți de fungi și insecte, via se sapă, se leagă, lăstarii obraznici se taie, apoi se stropește și ea ca să n-o atace bolile. Vara la țară plăcerea o găsești în efortul de a struni natura, altfel nu se poate. Dar, ce te faci dacă nu ești dispus să cauți bucuria în trudă?

Vlasti către Cristi:

Problema perenă a mea, cu care nu mă împac: fiind băiet de oraș am o relație de love – hate cu mine și cu această inabilitate de a trudi mici chestii care necesită timp și meșteșug pentru mize mici, dar importante. Intensitatea vieții de oraș se reflectă în mine și o observ. Ard repede, îmi trebuiesc chestiuni importante pentru a-mi descătușa imboldul. Nu mă pot motiva să vopsesc un gard, niciodată nu am făcut-o, dar am o fascinație pentru cineva care deretică pe lângă casă. Chiar îl invidiez. E o invidie bună, o formă de respect și o nostalgie a unui talent pierdut transgenerațional în familia mea. Pot spune, psihanalizând, că un om care lucrează pe lângă casă are în el, atunci, cea mai mică formă de conflictualitate, e un act de iubire, cred. Să ai grijă de lucruri este poate cel mai important.

Cristi către Vlasti:

Vara la țară, dacă nu ești un agricultor în toată regula, ci un orășean rătăcit în căutarea tihnei, este perioada perfectă a integrării cu natura: îți vine ușor să te trezești devreme, pentru că te ridică lumina din așternut, micul dejun îți aduce pe masă roșii proaspăt rupte din vrej și fructe savuroase care nu au apucat să-și piardă seva, miros de iarbă, grajd, praf ridicat din câmp de mașinile de treierat și zgomotele satului care aleargă să-și împlinească treburile dimineții înainte să se instaleze căldura cea mare a amiezii.

Firește că am învățat, și mi-a făcut chiar plăcere, cum se folosește o sapă, o seceră, foarfeca de vie, când și cum trebuie udate legumele, de ce și când trebuie stropite și cu ce soluție, când este bine de udat pajiștea și când se tunde iarba, când se recoltează floarea de lavandă și cum se depozitează, ce să faci cu fructele care se coc unele după altele și trebuie culese la timpul potrivit, ca să nu le pierzi.

Munca la țară, în grădina ta, nu este ușoară și niciodată nu se termină, dar este plăcută și te recompensează. Devine un scop în sine la un moment dat, face parte din starea de bine, te montează excelent ca să faci față altor provocări ale zilei și te fortifică. Dacă nu exagerezi cu expunerea la soare sau cu efortul fizic, nerecomandate nici măcar la tinerețe, activitatea în aer liber vara, în primele ore ale zilei și seara, te educă și te călește.

Pofta vine mâncând. Satisfacția de a scoate ceva, un lucru, din mâinile tale are și alte efecte: îți stimulează creativitatea, îți ascute simțurile, crește stima de sine. Devii mai bun, altruist și, brusc, inventiv, în sensul pozitiv al cuvântului. Ce pune vara în ecuație? Te cuplează la căldura și lumina ei extraordinare, îți schimbă bateriile!

Vlasti către Cristi:

Cumva, suntem optimizați pentru stilul ăsta de viață mai mult decât pentru cel urban – analitic, social și intens, dens. Dintre tipurile de oboseală adusă de muncă, cea „oferită” de munca manuală are cea mai frumoasă corelare cu gradul resimțit de utilitate. Și este plină de vitalitate, ceea ce este un mare plus în ziua de astăzi.

Cristi către Vlasti:

Întâmplător, am mai găsit un argument pentru care cauți să petreci vara afară, în natură, în timp ce iarna n-ai încotro și cauți adăpost în casă.

Ziua de 8 iulie, scrie presa[1] – adică o zi de mijloc de vară în emisfera nordică -, 99% din populația globului (aproximativ 7,9 miliarde de oameni) se poate bucura (dacă vor, dacă conștientizează) de lumina soarelui concomitent, undeva în jurul orei 14:15, ora Bucureștiului.

Acesta nu este un fenomen unic: la ore variabile, timp de 60 de zile, între 18 mai și 17 iulie, această fereastră revine și oferă lumină solară întregii omeniri, concomitent. Un argument mai potrivit pentru o pledoarie în susținerea ideii „vara împreună = afară cu toții”, eu nu cred că există.

Îmi place orașul vara, atunci îl descopăr cel mai ușor. Ador să mă plimb vara prin București, să mă opresc la o bere când mi se face sete, îmi plac diminețile la cafenea, bulevardele pietonale din weekend, concertele outdoor, plimbările de seară prin parc… Vara înțeleg cel mai bine că viața la țară nu-mi va fi niciodată de ajuns. În același timp, în oraș acest anotimp pare sărac, mereu simt nevoia de mai mult, mai bine spus de ceva diferit. Cu siguranță există și oameni pentru care nimic nu se compară cu orașul lor și abia așteaptă să se termine concediul ca să se întoarcă la vara dulce de acasă.

Vlasti către Cristi:

Pentru mine vara la oraș este o cădere într-un dulce anonimat. Mă pot plimba prin oraș și orașul este gol, leneș, parcă părăsit dar plin de un puls ascuns. Au farmecul lor diminețile de dinaintea căldurii. O cafea bună lângă un parc ca Cișmigiul, când orașul nu s-a trezit și doar firmele de aprovizionare livrează prin băieți sprințari, dar simpatici, marfa și așa poți observa cum oamenii conlucrează cu un zâmbet permanent. Este ceva reconfortant.

Vara ai planuri, vrei să explorezi, lucrezi cu o sumedenie de proiecte, în toate se regăsește câte o valență a ta care dorește să iasă la suprafață. Ăla ești tu, omul care dorește să trăiască și să se exprime. Iarna ai o discuție prelungită cu părțile tale negative sau pe care le vezi tu ca negative, poate nici nu sunt.

Mie vara îmi și place noaptea, cu plimbări lejere, fără direcție, întortocheate, în care ajungi fix unde ai vrut să ajungi fără să îți dai seama, cu miros de tei, cu grădini din care se aud oameni cu bună dispoziție și lejeritate cum râd și se simt bine, sunt animați de acest sentiment de libertate pe care ți-l dă vara.

Îmi place să mă plimb vara prin cartiere vechi, cu arhitectură somptuoasă, și Bucureștiul are bijuterii la acest capitol. E o formă de contemplare, unde în mintea mea eu mă duc acolo – cred că e o întâlnire a două lumi, probabil îmi caut tatăl care ar fi de vârsta mea și sunt curios cum era pe vremea lui, cu ce se ocupau. E o forma de omagiu, regret, nostalgie, de considerare supremă a unei epoci în care s-au construit niște lucruri spectaculoase și care au o frumusețe care transcende timpul, liantul este estetica, paradoxal.

Mă opresc când dau de o curte a unei case vechi, mari, acum plină de buruiană și mintea fuge și își imaginează cum era când o familie aici se simțea bine, protejată, plină de energie și armonie. E ca întoarcerea „Acasă” din „Tinerețe fără bătrânețe și Viață fără de Moarte”, are o nostalgie a timpului care se scurge implacabil, ce se duce în căutarea unei vitalități; culmea, se duce în trecut pentru a căuta vitalitatea! –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro