Alin

Trebuie să fi fost cândva după 24 noiembrie 1989. Diriginta clasei XII-a C, tovarășa Elisaveta Hurezeanu (membră de partid încă de dinainte de a se naște), ne ținea ora de Învățământ Politic și gâfâia de plăcere povestindu-ne impresiile ei de la Congresul al XIV-lea al PCR. Era transportată în timp ce ne relata ce „raportase” delegaților tovarășul Nicolae Ceaușescu; apoi și-a permis o interpretare proprie, ca să ne „aducă cu picioarele pe pământ”, cum zicea ea, și să ne „trezească la realitate”. Din câte îmi amintesc, a spus așa: „Și Tovarășu’ a zis clar, cu subiect și predicat, că îi așteaptă pe tineri în câmpul muncii! Ați auzit, băieți? În câmpul muncii! Adică nu conțopiști nu-știu-unde, ci acolo unde patria vă cere!”.

„La mină!”, s-a auzit atunci glasul lui Alin. A fost un șoc general. Alin era cel mai tăcut coleg din clasă, mai mult, cel mai tăcut om din generația mea, probabil. Timp de patru ani, cât am fost colegi, aproape nimeni nu-l auzise scoțând vreun cuvânt. Vorbea doar dacă era scos la tablă, dar și atunci vorbea telegrafic, de-l învățaseră și profesorii și-l lăsau în pace, că mai mult se enervau când îl ascultau (nu erau obișnuiți cu un asemenea sistem de vorbire, românii fiind în general ființe foarte trăncănitoare). Tovarășa dirigintă a rămas cu gura căscată, dar admit că și noi, colegii lui Alin, la fel eram: stupefiați. Alin vorbise! Și nu numai că vorbise, dar spusese… ce? Spusese că șeful suprem al partidului, statului și republicii era un dobitoc! Și că umila lui cățea, tovarășa Elisaveta, era și ea o dobitoacă!

Povestea nu mai interesează. Comunista și-a făcut numărul, i-a scăzut drastic nota la purtare (dar după 22 decembrie i-a șters șaptele din catalog și i-a pus zece la loc. Așa se scrie istoria!), a venit Revoluția, m-am întâlnit cu Alin pe străzile Bucureștiului, am tăcut puțin împreună și pe urmă am făcut Revoluția separat; am terminat liceul în iunie 1990 și tot corpul profesoral a zis „Bogdaprosti” când s-a văzut scăpat de noi, apoi viața ne-a înghițit pe fiecare. Alin a deschis una dintre primele firme de contabilitate, a câștigat și câștigă foarte bine, a rămas la fel de tăcut și nu s-a schimbat deloc, de fapt. Nu are nimic de spus, nu mie, cel puțin. Când a avut ceva de spus, a spus. Atunci în 1989, la ora de Învățământ Politic.

Pentru cei tineri: absolvenții de liceu care nu luau examenul de admitere la facultate erau încorporați în armată. Iar indicațiile de la Congres fuseseră clare: armata avea în primul rând datoria să muncească, nu să facă instrucție. Soldații, deci, erau folosiți ca forță de muncă, mai exact ca forță gratuită de muncă: în timpul stagiului militar, vărul meu a muncit zi-lumină la ridicarea termocentralei de la Turceni și s-a putut considera oarecum norocos, pentru că cei mai mulți erau trimiși pe câmp și la mină. La săpat porumbul cu sapa și la încărcat vagoneții cu lopata. Asta m-ar fi așteptat și pe mine dacă nu venea Revoluția. Abatajul!

Într-o discuție care a degenerat, scriitorul Ion Pleșa a susținut că generația lui a făcut Revoluția. Eu am susținut că generația mea a făcut-o (las deoparte aspectele penibile ale discuției, în care fiecare își „umfla” cât putea propria contribuție!).

Iată întrebarea: cine a făcut Revoluția? Nu vă grăbiți să răspundeți. Gândiți!

Pot spune cu mâna pe inimă cine NU a făcut-o: ruralul și urbanul mic. Oamenii de acolo s-au uitat la televizor și s-au îmbătat. Cine NU a mai făcut-o: nomenclatura, armata și birocrații (funcționarii de toate gradele). Încă unii care NU au făcut Revoluția: o foarte mare parte a muncitorimii (Valea Jiului, exemplul viu).

După ce m-am gândit și m-am mai certat (în gând, că-mi închisese telefonul în nas) cu Ion Pleșa, m-am aventurat să dau următorul răspuns (provizoriu, oricum): Revoluția au făcut-o disperații și declasații, plus o mică parte a intelectualilor și muncitorilor. Disperat eram eu, că mă păștea mina. Declasat era Ion Monoran, eroul de la Timișoara; tot declasat (dar altfel) era și Dan Marțian, bișnițarul de la București. Intelectuali au fost mulți, mă opresc doar la Horia Roman Patapievici și Florin Iaru (nu din bunătatea inimii mele, ci pentru că aceste două nume trezesc o ură oarbă multor oameni, ceea ce îmi face o imensă plăcere. Ador câinii care latră până se îneacă în propriile lor spume!). Muncitori au fost iarăși mulți, ei au fost, de fapt, cei care au rezistat la Timișoara atâtea zile, dar ca de obicei ei sunt greu de găsit cu nume și prenume. Cu muncitorii… istoria este întotdeauna curvă. – Citeste restul articolului pe contributors.ro