Strehaia și Corcova. În căutarea timpului pierdut: Mănăstirea lui Matei Basarab. Leo. Antoine "cu buzunarele pline de smaralde”

Strehaia înseamnă străin, straniu, frică, în slavona veche. Și o stare de acest fel, vezi pe chipul nestăpânit de pe pereții Mănăstirii de măicuțe. Du-te direct în centru, lângă piață. Și dacă tot ești acolo, bucură-te de micul Târg cel Mare de sâmbătă și duminică. De te prinde întunericul ai somn și bucate bune la Penavy, în capul Strehăii. Și dimineața scufundă-te în lumea, iarăși Streh, de straniu și fală din cartierele rome. Nu-ntreba de e Leo acasă. E firesc să ți-o iei. Aici s-au ridicat și ruinat “castele de nisip”. Ziua scald-o în vin de Corcova. Este la zece minute de Strehaia. E locul unor francezi care s-au rătăcit aici pe locul iubit cândva de MarcelProust. Este domeniul prietenului său Antoine, celebru prin buzunarele pline de smaralde și mai ales ca Robert de Saint-Loup, personajul din “În căutarea timpului pierdut”.

Streh și strehăinătate Strehaia și Corcova

Ești aici În căutarea timpului pierdut, chiar așa este. În căutarea gloriei ce-a fost. Romanul lui Marcel Proust vorbește și aici, la Strehaia. Uite, cum. Nu e loc de nostalgie și nici de melancolie. E altceva, e “streh”. E un sentiment al locului, cum nu găsești în alt loc. “Streh” e amestecul acesta de licori, de înstrăinări într-un loc iubit. Istoria arată acest “streh”.

Aici, Mănăstirea vorbește despre Matei Basarab, despre Mihai Viteazu, GLORIE !!! dar și despre “streh” înstrăinarea de după această măreție. Uite, apoi, casele romilor, fala lor și înstrăinarea strehăienilor de propriul lor. Pentru că romii au devenit ca niște barbari ai locului, dându-se-n spectacol la televiziuni și secătuind locul de tradiție. GLORIE !!! Dar și romii străiesc azi acest “streh” strania înstrăinare de propriile palate, de propria fală. Istoria lor astăzi e ruina unei vieți de aur. Aur ce a fost și n-a fost.

Uite, apoi, strehul de Corcova. Corcova era domeniul unui Anton, din vechea familie domnească a Bibeștilor. De aici, Anton îi aducea vin lui Marcel Proust. De aici călătorea Antoine la Paris și arăta politețe, curtenire și cucerire de femeie. Căci, ce cucerire făcea, aia abandona, cumva în inima lui era lovit de Strehăinătate. Strehaia și Corcova. În căutarea timpului pierdut: Mănăstirea lui Matei Basarab. Leo și Gipsy Queen. Antoine Bibesco „prinţul de aur cu buzunarele pline de smaralde”

Aici, la Strehaia, se ridică omul și tot aici se înstrăinează. Comunismul a ridicat orașul cu multe fabrici și tot el l-a ruinat în fel și chip, amestecând în oameni “ce a fost o dată” cu “faima asta nu e bună”.

Strehăinătatea mea

Am copilărit aici. Și m-am întâlnit și cu Mihai Viteazu și cu Robert de Saint-Loup. Era tanti Lola, peste gardul salciei, mister și plante exotice, și era tanti Mița, pe lângă care nu puteai trece la târg, fără s-asculți o poveste. De la Târgul de Sâmbătă trecea tanti Gavrilescu la o cafeluță cu Bercenii, bunicii mei din partea mamei. Iar verile Duminica mergeam în salonul răcoros al lui tanti Titica. La șerbet nu spunea niciodată povestea iubirii sale de pe vremea primului război mondial, mereu așteptată să se întoarcă. Ce să spun? Istodoranii aveau domeniul lor. Cumva, de aici începeau grădinile, unde am învățat culorile: morcov, roșie, verdeață. În grădina cea mare a Istodoranilor prindeam broscuțe cu canta d la fântână. Începea totul în curtea bunicii mele din partea tatălui, acolo îmi făcea ea pui și pită perpelită în cărbune. Și continua, la tanti Flori unde erau mărul, via și era “pomana porcului”. Libertatea mea era peste tot. Avea aromele Bercenilor, Gavrileștilor și Istodoranilor. Victoraș, nenea Relu, Mircea pot spune și astăzi că nu minciunesc. Tot aici fala, tot aici minciuna mea. Țin minte cum fugind cu prietenii, într-o dimineață, la Hușnița am căzut în mâluri și ape. Salvat de prieteni, uite-mă ud. Și ca să nu se prindă bunicii mei, m-am strecurat în casă, mi-am pus hainele ude în dulap și m-am pus la masa cu supă de găluște și plăcinți molcom. Dar apa din hainele nestoarse a ajuns până-n hol. Bunicii mei au tăcut. Înțeleseseră că ceva făptuisem și că m-am cumințit. Apoi, am trăit strehul, strehăinătatea crudă. Moartea mi-a secerat bunicii. Apoi, s-a așternut ruina peste Strehaia. Și o lungă înstrăinare-frică a mea. Regretul cel mare nu-l am după casă, că această casă ruinată nu trăia fără bunicii mei, nu, ci după nuc, cais, sălcii, mărgăritar și clopoței, liliac.

La Mănăstirea Strehaia într-o seara grea pentru mine, după 1991, l-am văzut pe Popa Voinicu.

Am stat mult de vorbă cu Voinicu. Era pus pe treabă și haios. Am petrecut ore cu un străin și mi-a fost drag acest duh al locului. Căci așa era ca un duh în aceea mănăstire pustiită. Și mănăstirea din ruina de altădată uite-o ridicată și repovestită:

Nu vi se pare strehăinătate felul în cre e pusă biserica spre Sud? Cică, sucită de zidarii lui Mihai Viteazu. Cică, pusă că alt loc nu era, pe axul casei Craioveștilor. Dar plini de strehăinătate sunt chipurile de pe pereți. N-ați văzut niciunde așa privire, acest tremur al chipului.

Leo din Strehaia și ai lui. De la iluzii la pușcărie

Și știam și ruinarea Strehăii și și știam și răutatea, cruzimea primarilor de tot felul. Era cruzime a primarilor pentru că n-aveau nici onoare, nici poveste. Ignorau povestea care dădea locului strehul. Povestea Strehăii eu am știut-o mereu de la cei buni: profesorul Protopopescu de pe strada care ducea spre Gară și Doru Gavrilescu. Doru, cel puțin, mă fascina. Istoria lui era vie, se întâmpla ca între prieteni. Eram un puști de-o vacanță care stătea la bunici, foști boieri mari. Mihai Viteazu stătea pe strada principală, iar Matei Basarab ceva mai încolo. Mi-erau prieteni, așa era de pasionat Doru. Și mai era o cruzime a acestor primari că lăsau ca povestea cea celebră, a Strehăii, să rămână doar una, a romilor și caselor lor. Pentru că pe lume poveștile se întrec între ele să stăpânească un loc și între povestea lui Leo și cea a Corcovei sau a Mănăstirii a fost acerbă concurență. Un timp a câștigat în Strehaia povestea romilor. Dar ea avea concurență bună cu cea a Corcovei și a Mănăstirii.

Astăzi și povestea aceasta romească cunoaște pustiirea. Castelele sunt arătări, spectre fără fală, nu mai sfidează pe nimeni. Ultima clipă de glorie a fost a tatălui lui Leo. Leo umbla cu gogoșile prin lume. A creat gogoașa, a întreținut-o. A mituit și a mituit-o. A întreținut povestea cu ardoare. Acum e în pușcăria de la Turnu Severin. Cu tot cu mama Patroana și fiul Ursu.

Acești oameni mie mi-au plăcut

Leo și ai lui. I-au urmărit la teveuri. Pentru că au născut și crescut din năframele lor o nouă poveste a Strehăii. O gogoașă. Un nou Streh. Pe lângă Palate, au dus faima bogăției. Bogăție? nu era așa mare. Și de aici spun că lumea-i proastă rău. O poți duce cu vorba. Uite-l pe Leo. Are faima că a iubit zeci de vedete, printre ele Cruduța, sau pe asistenta lui Capatos. Că fetele în căutarea gloriei, au plecat de la el cu mașini, bani, „buza umflată” pentru câteva nopți de frământare prin palate. Mișto e că nimeni nu știe adevărul bogăției. Nici Leo chiar, nici vedetele doar. Totul e o poveste cu euro trași la xerox și expuși la televizor. Totul e un decor al unei lumi streh.

Cântecul Șacalilor peste gloria romilor lui Leo

Priviți! Un fotograf venind de departe arată aici uriașele interioare pline de streh. Iar cine privește bine spoturile cu Patroane vede un gol existențial, un gol umplut de stresul acelui gol. Streh iarăși dat de pornici din nimic, bazne formidabile făcute adevăruri fundamentale. Astăzi, toată această glorie de demult e muzeu în aer liber, plimbați-vă, deci, cu mașina, pe tălpile voastre și cunoașteți strehul. E totul inofensiv. Seara, după apus, pestre Strehaia și conacele romilor se lasă cântecul straniu al Șacalilor. Ei au cucerit teritoriile. Și de aici, din teritoriul Castelelor se aud cel mai bine Șacalii. Ei încep să spună poveste nu glumă.

Uite și imagini cu reginele și uriașele lor Palate. Sebastien Cuvelier le-a fotografiat streh-ul

Citisem “În căutarea timpului pierdut” și m-am urcat într-o căruță să mă ducă pe drumul Corcovei

Era zi tot așa de târg, dar târgul era pe platoul din fața noii biserici. Era zi de târg, cum zic și fusesem cum obișnuiam să trec cu bunicii mei pe la tanti Coca și nașa mea Monica. Și din aromele casei nu am putut ieșit decât amețit. Mă făcuseră om mare bunicii mei numai cu voluptăți și arome. Și astea erau și locurile mele de streh, la tanti Coca și nașa Monica. Și după acest streh am rugat pe bunicul meu să-mi tocmească o căruță până-n Corcova.

Vroiam să regăsesc unde-i Lecram și Ocsebib.

Marcel Proust și Prințul Antoine Bibesco. Vroiam înc-o dată să privesc Strehăinătatea, voluptuoasă, onctuoasă. Atunci am găsit, pe vremea comunismului, un loc plăcut. Tot ce trebuie pentru eresuri. “Anton Bibescu/Antoine Bibesco(n. 19 iulie, 1878, Paris – d. 2 septembrie, 1951, Paris), avocat, diplomat şi scriitor, a fost un prinţ român, născut într-o familie veche de boieri. Aureolat cu blazonul princiar, dar cam „necruţător” cu cei lipsit de respect şi purtându-şi boema nobiliară cu generozitate, Antonie Bibescu era fiul lui Alexandru Bibescu, fiul domnitorului pe tronul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-49), născut în 1802 la Târgu-Jiu, mândrindu-se cu sânge de Brâncoveni şi Basarabi în vene” (N. Iorga). Iată povestea acestei prieteni povestită de IT Morar.

Aici, la Corcova, Anton avea un domeniu. https://corcova.ro/ Dar casă avea și la Paris. Ducea vin de aici unui mare prieten, Marcel Proust. Și Marcel mereu vroia să se așeze aici. Niciodată n-a venit. Vă dați seama, Marcel la Corcova? Cel care găsea în Swan că mângâierea mamei și ruperea de lume sunt viață. El? La Corcova? Avea dreptate. Visa la o lume plină de Strehăinătate. Domeniul Corcova e sălaș proustian astăzi. Francezi cu prietenia pariziană a lui Anton și Marcel au pus pe rod via înstrehăiată de aici. Vinul este unul înstrehăinat. Având înstrăinări, înstăpâniri, aromă de ruină, vis de mărire.

Eu, când eram strehăit de Căutarea Timpului – Swan, m-am așezat în vie, am gustat din țărână. Să văd ce gust are locul unde a călcat Loup și locul unde vroia să calce Proust, povestitorul lui. Straniu, străin, incolor, inodor. Niciodată amar.

Țărâna așteaptă s-o modelezi. Asta e și Strehăinătatea. Streh: e frică, e straniu, e străin? Nu e dor, nostalgie, melanholie.

Strehaia și Corcova așteaptă. Nu, nu, Proust nu va veni niciodată să scrie istorie aici. Deși și-a dorit tot timpul. Locul așteaptă scrierea strehului. Vorba lui Marcel: „Cher Antoine, je t’ai toujours considéré comme le plus intelligent des Français; je te prie de me croire maintenant un peu Roumain“

Strehaia și Corcova. În căutarea timpului pierdut: Mănăstirea lui Matei Basarab. Leo. Antoine „cu buzunarele pline de smaralde”

Alte vacanțe mici și miraculoase:

Turnu Măgurele – Nebuna. Pe Dunăre. În căutarea berzelor

Ghighiu, Ploieștiori, Zamfira / de închinat, Conacul Bellu / de respirat, 1000 Chipuri / de băut și îmbucat

În Cerna-Tulcea, la o măngică preparată de Kira Xantos

Filosofia călătorului

Delta Dunării omenească, cu Dragoș Lumpan

Sulina. Cimitirul Maritim din Sulina – Cum să ai un pirat și să nu știi ce să faci cu el

Greci Tulcea. Crăciun în Țara de granit. Anul Nou sus cu gurguiele de pe Țuțuianul din Munții Măcin

Bucșani, la Zimbrăria Neagră

România lui Mirel Bănică

Sarmizegetusa Regia. Dacii și trimisul lor pe pământul dacopat: Vladimir Brilinsky