Optimizare fiscala sau evaziune fiscala?

​Gestionarea sarcinilor fiscale este poate una dintre cele mai serioase preocupari ale unui participant la mediul de afaceri. Pentru administrarea eficienta a propriului patrimoniu si din perspectiva obtinerii unui profit intr-un cuantum ridicat, contribuabilii recurg la diverse „artificii” pentru evitarea sau diminuarea obligatiilor fiscale.

Optimizarea fiscala este denumita de doctrina de specialitate ca fiind „evaziunea fiscala legala”, avand ca premisa posibilitatea de optiune a contribuabililor intre diverse solutii si alternative prevazute de legislatia fiscala.

Cu toate acestea, in practica, limita dintre licit si ilicit, respectiv dintre tehnicile de optimizare fiscala si cele de evaziune fiscala, va fi greu de trasat, riscul de a trece in sfera ilicitului este cu atat mai pregnant daca vom lua in considerare dinamica si inconsecventa legislatiei in materie.

Calificarea data de organele fiscale/de urmarire penala operatiunilor de acest tip poate fi una negativa, fiind incidente dispozitiile legale privind savarsirea infractiunii de evaziune fiscala, sau pozitiva, caz in care persoana se afla, cel putin aparent, la adapostul optimizarii fiscale. Practica autoritatilor in domeniu este, insa, departe de a fi consecventa.

Sintagma „in scopul sustragerii de la indeplinirea obligatiilor fiscale” conditie esentiala pentru existenta infractiunii

In lipsa unei definitii legale exprese, se apreciaza ca evaziunea fiscala reprezinta un ansamblu de fapte savarsite cu intentie, in scopul reducerii bazei de impozitare, prin indeplinirea defectuoasa sau neindeplinirea obligatiilor fiscale.

Cu toate acestea, in practica judiciara s-a stabilit ca nu orice neindeplinire a obligatiilor fiscale constituie infractiune, ci doar in masura in care a fost realizata in scopul prevazut de textul incriminator, si anume sustragerea de la indeplinirea obligatiilor fiscale.

Astfel, omisiunea platii unei taxe, cum ar fi taxa pe valoare adaugata, nu constituie infractiune de evaziune fiscala, daca bunul ori sursa impozabila sau taxabila nu a fost ascuns(a). In cazul in care o persoana fizica nu se inregistreaza ca platitor de taxa pe valoare adaugata in legatura cu transferul proprietatilor imobiliare, evaziunea fiscala exista doar atunci cand bunul ori sursa impozabila sau taxabila a fost ascuns(a), nu si atunci cand organele fiscale competente aveau cunostinta despre existenta sursei impozabile sau taxabile (Decizia nr. 3907/2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie).

Relatie de tip cauza-efect

Deseori, infractiunea de evaziune fiscala si infractiunea de spalare a banilor se afla intr-o relatie de cauza-efect, aceasta din urma fiind savarsita in scopul de a da o aparenta de legalitate profiturilor ilegale obtinute in urma comiterii infractiunii de evaziune fiscala.

Extinderea urmaririi penale sub aspectul savarsirii infractiunii de spalare a banilor va avea implicatii majore, organele de urmarire penala urmand a dispune, in mod obligatoriu, instituirea masurilor asiguratorii in vederea recuperarii prejudiciului cauzat bugetului de stat.

Pentru a preveni asemenea situatii, consultanta de specialitate cu privire la planificarea si gestionarea sarcinilor fiscale devine imperios necesara pentru participantii la mediul de afaceri.

Un articol semnat de Alexandru Gogoneata, Avocat de drept penal al Tuca Zbarcea & Asociatii