Subminează CCR ordinea constituțională? Cui îi este frică de anticipate și de ce

Regimul nostru constituțional are multe defecte, dar cel puțin o calitate: flexibilitatea. E de altfel o caracteristică a regimului semiprezidențial. Sistemul politic a supraviețuit unor situații de criză majoră, calității scăzute a personalului politic și administrativ, ieșirii incomplete din comunism etc. datorită capacității de a se metamorfoza în funcție de comportamentul actorilor politici sau al partenerilor externi. Acest tip de supraviețuire are costuri. Într-un capitol de carte am încercat anul trecut să arăt că principalulu cost este chiar abandonarea democratizări ca obiectiv politic și instituțional.[1] Gravitatea acestei situații ar trebui să ducă la punerea în centrul dezbaterii publice a unei schimbări sistemic-constituționale.[2] Un asemenea obiectiv părea pănă mai ieri utopic. Iată însă că decizia CCR din 24 aprilie 2020 poate avea acest efect.

CCR, pilula amară care a compensat eșecul democratizării postcomuniste

Am albit scriind analize și comentarii politice, dar nu mi-am permis niciodată să atac Curtea Constituțională. De ce? Pentru că, indiferent de intențiile mebrilor săi, efectul global al acțiunii acesteia e decisiv pentru supraviețuirea regimului constituțional, iar contestarea sa are mai multe efecte perverse decât posibile efecte pozitive. După revizuirea Constituției din 2003, nici macar un consens politic (o majoritate calificată) nu mai poate pune în discuție deciziile CCR: accepți sau contești nu hotărârile acesteia, ci întreaga ordine constitutională. Ultima variantă e perfect acceptabilă în logica libertății de expresie, dar are o doză de lipsă de responsabilitate cât timp o schimbare constituțională nu e posibila.

Aici trebuie să subliniem că CCR îndeplinește nu numai rolul primit strict prin Constituție, rezultat și din legea sa de funționare (Legea 47/1992, cu modificări ulterioare), rolul său rezultând și din îndeplinirea acelor funcții pe care sistemul politic i le încredințează. În acest sens, Curtea nu poate fi acuzată că și-a mărit singură competențele, acesta a fost rezultatul unui efect sistemic care a compensat eșecurile combinate ale altor instituții.

Rolul politico-juridic al CCR a devenit major după prima suspendare a șefului statului din 2007. Coabitările Băsescu-Tăriceanu și Băsescu-Ponta au avut un dublu efect: pe de o parte, CCR a devenit treptat un fel de a treia Cameră a Parlamentului, nu numai cenzurează legi, dar implicit chiar legiferează, deciziile sale producând efecte similare cu politicile instituțiilor care se bucură de o legitimitate electivă. Pe de altă parte, și cu efecte la fel de importante, CCR a devenit unicul arbitru al luptei între autoritățile publice atunci când acestea sunt conduse de partide sau personalități aflate în conflict. Din ce în ce mai multe conflicte politice devin astfel conflicte instituționale și sunt tranșate de CCR ca și cum ar fi conflicte între diversele competențe constituționale ale acestor autorități. În fața diverselor interpretări partizane ale textului constituțional, dar și ale unor legi, CCR își impune propria viziune.

Deciziile în această materie vor nemulțumi în mod inevitabil una dintre părți, tot inevitabil acestea se află la granița dintre juridic și politic. Câtă vreme sunt ghidate de o minimă bună-credință și răspund unei necesități sistemice, ele sunt legitime.

Primele coabitări cu scântei Băsescu-Tăriceanu și Băsescu-Ponta păreau să aibă un vinovat de serviciu: caracterul șefului statului. Cetățenii României au ales în 2014 pe cineva cu un portret-robot diametral opus. După o primă perioadă de eclipsă a funcției prezidențiale, conflictul a reizbucnit, chiar s-a acutizat până la a tranforma rolul asumat de președinte în exercitarea funcției într-un rol anti-PSD, deci unul eminamente partizan.

Ca și rolul CCR, rolul șefului statului a evoluat spre acest partizanat din care este iluzoriu să credem că poate ieși. De fapt, niciun șef de stat nu a respectat litera și spiritul textului constituțional cu privire la neutraliatate sa. Ion Iliescu a fost toată viața în primul rând un om de partid, Emil Constantinescu avea de facto proprii lui miniștrii etc. Există o involuție stilistică, însă pe fond trecerea de la textul constituțional la practica sistemului politic a impus această evoluție. Mai important este însă faptul că electoratul a încurajat această politizare a funcției prezidențiale și asta s-a văzut în ultimii ani în diferența de participare între alegerile parlamentare și cele prezidențiale (15-20% în favoarea prezidențialelor), dar și prin prezența la referendumurile convocate de ultimii doi șefi de stat.

Curtea Constituțională acceptă cu falsă modestie inflamarea puterii sale în funcție de aceste evoluții și de actualul context politic, electoral, sistemic, dar nu ține cont de același context atunci când este să analizeze rolul altor instituții. Aici atingem efectul grav dez-organizator al Deciziei CCR din 24 februarie.

Negarea realității și decizia CCR din 24 februarie 2020

Prin decizia sa Curtea a admis existența unui conflict de natură constituțională, dând astfel dreptate președinților celor două Camere ale Parlamentului. Iată un extras din scurtul comunicat de presă al CCR din 24 februarie:

“Curtea a constatat, în esență, în acord cu Decizia CCR nr.80/2014, că desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să aibă ca scop asigurarea coagulării unei majorități parlamentare în vederea formării unui nou Guvern”

Nu e doar anecdotic faptul că președintele CCR Valer Dorneanu s-a grabit sa explice la Antena 3 că a luat în calcul declarații și comportamente ale actorilor politici care ar fi arătat faptul că nu vor ca guvernul să treacă.[3]

Sigur că o lectură a deja mult-citatului articol 89 din Constituție referitor la prerogativa președintelui de “Dizolvare a Parlamentul” ne indică într-adevăr că prero]gativa dizolvării a fost gândită pentru a ieși dintr-o criză instituțională. Dar asta nu înseamnă că CCR are dreptul să-l cenzureze pe șeful statului, să-i facă procese de intenție sau să intre în analize în care consideră sau nu că este o criză și identifică cine o provoacă.

A provoca anularea nominalizării unui candidat de prim-ministru, așa cum a făcut CCR, însemnă a restrânge o prerogativă constituțională explicită a șefului statului. Este și motivul pentru care președintele Iohannis a invocat alte motive pentru depunerea mandatului de către Ludovic Orban. De fapt este nu numai dreptul, ci și responsabilitatea șefului statului să constate o criză și să utilizeze instrumentele legale pentru a ieși din ea. CCR nu se poate substitui analizei situației socio-economice și politice a președintelui. Acesta a primit legitimarea electorală tocmai pentru a răspunde unor astfel de situații.

Invocarea voinței celor care au scris textul constituțional pentru a justifica cenzurarea președintelui nu ține cont de constituția materială, nu ține cont de faptul că în diverse momente din trecut (1997 CDR, 2003 PSD, 2005 PNL-PDL) provocarea alegerilor anticipate a fost deja invocată. Atunci obstacolele au fost de ordin politic, nu constituțional. Asta face ca interpretarea de azi a textului constituțional să nu se mai poată face exclusiv plecând strict de la presupusa voință inițială a celor care au scris textul și fără să se țină cont de întregul context al ordinii constituționale de azi. Asta nu înseamnă că CCR trebuia să interpreteze altfel, ci pur și simplu Curtea nu trebuia să se pronunțe ci să lase jocul politic liber. Însă, ea a intervenit ca un arbitru prost al cărui partizanat e agravat de tipul de argumente invocate.

În acest sens e semnificativ faptul că în loc să ne lase să așteptăm redactarea deciziei, care va cuprinde motivarea acesteia, Curtea ne trimite către Decizia CCR nr.80/2014. Dar aceasta nu se referă la un caz concret. CCR a preferat deci să invoce o falsă jurisprudență câtă vreme decizia respectivă privea un proiect de modificare a Constituției. Este evident abuziv să te referi nu la un context similar, ci la un text care avea propria lui logică: majoritatea USL din 2014 dorea o evoluție spre republica parlamentară. Nu a fost să fie, iar CCR ajunge deci să invoce acel text al deciziei CCR în care, la punctul 319, găsim următorul paragraf care se referă la procedura de desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru:

“Președintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru și mediator între forțele politice, are doar competența de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care deține majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care poate asigura susținerea parlamentară necesară obținerii votului de încredere al Parlamentului”

Invocarea deciziei din 2014 ne spune ceva esențial despre decizia din 2020: nu se referă la constituția efectivă, la ceea ce a făcut funcțională ordinea constituțională de la adoptarea textului constituțional în 1991 (modificat în 2003) și până acum, cu toată evoluția înregistrată de atunci, cu o realitate a constituției materiale și o doctrină constituțională care s-a construit inclusiv prin intervențiile repetate ale CCR. Nu. Precedentele nu mai conteză, deși ele au făcut sistemul politic actual funcțional, nu utopicul președinte neutru care s-a întrupat din coasta Constituției și nu decide deși are o legitimitate electorală legată de faptul că în campaniile electorale a fost jucătorul politic principal al familiei sale politice. Curtea reface istoria și ne spune că poate ignora realitatea sistemului politic așa cum este el, preferând să construiască una nouă. În plus, una plecând de la o voință politică de revizuire din 2014 care a eșuat lamentabil.

Neținând cont de practica constituțională și de propria ei jurisprudență (care până acum a împiedicat-o să folosească o decizie referitoare la un proiect de modificare constituțională) CCR face în premieră o eroare majoră: nu rezolvă, fie și discutabil, un blocaj instituțional, ci îl prelungește și îl agravează. Și asta fără argumente serioase. Motivarea nu va putea aduce nicio revelație în afară de invocarea acestei realități paralele, o lume ireală a constituționaliștilor suverani care fac și desfac regimul undeva în spatele ușilor închise. De data asta a ieșit că regimul trece de la unul semi-prezidențial la unul parlamentar. Mâine poate că se vor răzgândi. Între timp criza continuă și CCR a devenit un co-autor al ei.

CCR-ul nu mai poate fi cauționat ca pompier de ultimă instanță, devenind un popier-piroman. Întrebarea este de ce și-a luat acest risc.

Frica de realizarea unei majorități constituționale non-PSD

Simpla acuzație de “pesedism” adresată CCR nu ne ajută să înțelegem strategia PSD: dacă era sigur de oamenii săi de la Curte, nici nu trebuia să dea jos guvernul Orban pentru că existau argumente constituționale pentru ca modificarea legii electorale să nu se aplice în iunie. Totuși prin căderea guvernului chiar partidul condus de interimarul Ciolacu a deschis calea către posibilitatea anticipatelor. Cu alte cuvinte, PSD-ul fie într-o primă fază a vrut el însuși alegeri înainte de termen, fie i-a întins o perfidă capcană PNL-ului și lui Iohannis. În ambele variante castanele sunt deocamdată scoase din foc cu mâna CCR. Dar nici PSD nu iese deloc bine, apare opiniei publice în acest moment gata de orice numai pentru a evita alegerile înainte de termen, prilej să se poată spune că PSD Ciolacu=PSD Dragnea, cu toate consecințele care apar în favoarea mobilizării electoratului anti-PSD. Un alectorat care așteaptă acest moment din iarna lui 2017, dar care se mai demobilizase după anul electoral 2019.

Adevărul este că performanțele politice din primul mandat Iohannis au fost atât de slabe încât azi e foarte greu de recunoscut faptul că zona Iohannis-PNL deține inițiativa strategică și poate câștiga în orice variantă. Este însă adevărat că proporțiile victoriei nu sunt neapărat aceleași în orice scenariu.

Aici ne întoarcem la problema constituțională: în 2020 pentru prima dată măcar se întrevede posibilitatea apariției unei coaliții capabile să modifice Constituția, din care PSD-ul să nu facă parte. O majoritate parlamentară de două treimi non-PSD este azi o variantă rezonabilă pornind de la sondaje și de la analiza evoluției electoratului. Un electorat care cere PNL și USR-PLUS să se pună de acord măcar pe subiectele majore. Nu numai pentru PSD această eventualitate poate părea un risc inacceptabil, dar și pentru o parte din sub-sistemele statale, dintre care cea mai ușor de identificat este CCR, sau cel puțin majoritatea membrilor săi. Alianța PSD cu CCR din zilele acestea vine din identificarea unui inamic comun.

Cel mai probabil PSD-ul va rămâne în Parlamentul următor fără aliații ALDE și facțiunea Pro România, iar UDMR-ul ar fi deschis negocierilor cu adversarii PSD. Astfel că PSD-ul, ca apărătoar al (dez)ordinii instituționale de azi, are nevoie de peste o treime din numărul total al parlamentarilor. Dacă accepta anticipatele păstra mai multe căi deschise de negociere cu învingătorii, dar nu putea ajunge la acest obiectiv sistemic. O parte din PSD este mai atașată acestui obiectiv sistemic și pare că e gata să riște o înfrângere și mai usturătoare.

Evitarea anticipatelor nu ar oferi nicio siguranță PSD-ului, dar poate spera să schimbe măcar parțial raportul de forțe. Cum și cu ce preț? Știm metodele tradiționale ale acestui partid, iar neputința actuală poate crea noi monștri. Iar unul dintre ei pare să fie chiar o Curte Constituțională partizană, decredibilizată și în final ajungând în imposibilitatea de a-și aplica deciziile.

Contextul deciziei din 24 februarie ne spune că PSD și-a schimbat pe drum argumentația de la textul initial al sesizării la pledoarie. Nu e imposibil să ne imaginăm că a primit o copiuță din interiorul CCR. Chiar dacă nu este așa, e evident că există ceva care solidarizează mai mulți actori instituționali împotriva alegerilor anticipate. E evident vorba chiar de cei care au beneficiat de principalele caracteristici ale regimului politic de după 2006: instabilitate, confuzia între responsabilități, absența unor politici pe termen lung. Conflictele între premier și președinte au durat 10 din ultimii 13 ani, ele au profitat baronilor locali și CCR deopotrivă, dar și altor subsisteme statale: o parte a administrației, nu în ultimul rând serviciile secrete. Slăbirea politicului a inflamat puterea tuturor acestora, este deci logic ca cel puțin o parte a lor să se opună unui dublu risc.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro