Sufletul Europei emigreaza spre est (de Cristian Ghinea)

In ziua cind Chirac si Blair se paruiau pentru bani la Consiliul European, eram la Sarajevo, unde o profesoara pensionara, un fotograf, un primar, o eleva si alti bosniaci simpli incercau sa convinga lumea ca Bosnia este Europa, fie ca Europei ii place sau nu, ii pasa sau nu.

British Council deschidea acolo expozitia pentru o Bosnie europeana, in vreme ce in cealalta parte a Europei seful guvernului britanic isi masura muschii cu presedintele Frantei in cel mai pur stil mercantil.

Nu au fost in stare sa adopte un buget intr-un moment in care Uniunea avea nevoie de mult mai mult, de o directie. Orice ar spune euroscepticii, nu doar frica de comunism a adus Vestul laolalta, proiectul a plecat de la ideea ca acele tari au un „ce” comun. A existat ideea unei europenitati inainte de o Uniune a Europei.

Nu s-a vazut nimic din aceasta idee in week-endul trecut. Jacques Chirac a reusit performanta sa faca lumea sa uite de refendumul francez. Un ziar romanesc scria chiar ca Blair a aruncat Europa in aer.

Strategia a fost simpla: Chirac a adus vorba despre banii pe care Marea Britanie ii primeste inapoi de la bugetul comun dupa ce Margaret Thatcher si-a dat seama ca sectorul agricol minuscul din tara sa nu atrage mai nimic din cele 50% din buget, care mergeau la acea ora spre Politicile Agricole Comune (CAP).

De atunci, ceilalti lideri au incercat mereu sa convinga Anglia sa renunte la aceasta schema si nu au reusit nici in vremuri mai fericite. Asa ca a insista acum insemna sa pregatesti esecul, cu un tap ispasitor deja clar: Tony Blair.

Acesta a iesit din mat spunind ca problema doamnei Thatcher este inca valabila: cu toate reformele CAP, acest sector tot maninca 40% din bugetul comunitar si contribuie cu 2% la produsul sau.

Si Blair si Chirac au dreptate in felul lor meschin si limitat. A exista, speranta ca se va rezolva rapid aceasta problema, pentru a se trece la discutia cu adevarat importanta.

Nici pe departe. In cele 5 miliarde de euro primite de Anglia s-a blocat totul. Momentul care ar putea sa salveze imaginea acestui Consiliu in fata istoriei a fost cind esticii abia intrati au propus nici mai mult, nici mai putin decit sa renunte la o parte din banii ce le fusesera promisi.

Multi ziaristi prezenti au relatat ca pe fata obosita a presedintelui adunarii, Jean-Claude Juncker, se vedea emotia produsa de acest gest. „Entuziasmul meu pentru Europa a avut de suferit”, a spus Juncker, poate ultimul euroentuziast dintre liderii vechii Europe, cind esecul era clar.

Gestul noilor state membre a produs impresie pentru ca venea din alt registru.

Cind Blair nu renunta la bani decit daca taie craca de sub picioare fermierilor francezi, cind Chirac ridica problema special pentru a bloca discutia, acesti europeni care abia au capatat acte in regula vor sa dea bani de la ei, aratind ca entuziasmul lor pentru Europa inca pilpiie.

Un cinic dintre cei de care nu duce lipsa continentul ar putea spune ca esticii isi permit sa renunte la niste bani, pentru ca oricum primesc mai mult decit contribuie.

E adevarat, dar ca sa ajungi la ideea ca iesi oricum in cistig si poti face concesii la bani, trebuie sa privesti altfel problema, trebuie sa traiesti cu constiinta ca ceva important se intimpla acolo, ceva care merita aceste renuntari.

Altfel, toti au cistigat si din constructia Uniunii, si din extindere. Revigorarea economica adusa de Blair tarii sale nu avea aceleasi sanse de reusita fara piata unica.

Dar sentimentul ca nu pot pleca acasa fara sa se inteleaga in acest moment de deruta, ca acesta nu este un Consiliu asemenea celor dinainte, ca pierd mult mai mult decit bani, acest sentiment a existat doar la acesti estici care au dorit sa renunte la niste bani pentru a salva momentul.

Si poate la acelasi trist Juncker care si-a consolidat reputatia de zicator de citate memorabile: „Sa nu ii credeti pe cei ce va vor spune ca Uniunea nu este in criza. Este intr-o criza grava”. Dar a spus si ca „Europa va iesi in final din aceasta criza, nu am nici o indoiala in acest sens. Cit timp pierdut insa, si ce moment nepotrivit”.

Ziua a publicat un articol scris de seful guvernului de la Kiev, Iulia Timosenko.

Aflata in acea stare de gratie care a dus la crearea acestei Europe, doamna Timosenko spune ca locul tarii sale este in Uniune si ca cei care au manifestat acolo pentru democratie merita asta: „Nu sint acestia la fel ca cei care au ramas alaturi de generalul de Gaulle in timpul Rezistentei franceze? Nu sint una si

aceeasi cu cei care au murit luptind pentru republica spaniola in anii 1930, care au eliberat Budapesta in 1956? Nu sint animati de acelasi spirit al Solidaritatii din Polonia si al maselor pasnice care au creat Revolutia de Catifea de la Praga in 1989? Acesta este adevaratul spirit european si nici o indoiala nu il poate distruge.

Noi, europenii, sintem prinsi, fara scapare, in plasa destinului.”

Am trait acut acest sentiment al lui „Noi, europenii” la Sarajevo. Cu un stat inca la gradinita, cu o cladire bombardata si fara acoperis vizavi de un luxos centru de afaceri, bosniacii spuneau ca sint europeni pur singe.

Intr-un banccelebru, profesorul belgian le cere elevilor sa treaca valonii in stinga si flamanzii in dreapta.

Doar Strul ramine gura casca: dar, noi, belgienii!? In fata stupidei reactii antieuropene a francezilor, in fata miopiei mercantile a adunaturii de cetateni obositi prezenti la acest Consiliu European, esticii, deja membri, viitori membri sau disperati sa fie membri, ramin masca si intreaba: dar, noi, europenii?!

Sarajevo-Budapesta-Bucuresti, iunie 2005