Sulina. Cimitirul Maritim din Sulina – Cum să ai un pirat și să nu știi ce să faci cu el
M-am întors acasă. Acum e frig la Sulina. Dis de dimineață, turiștii încep să dispară în ceața de pe faleză, pe drumul spre vapor sau șalupă. Ghidați de razele de soare care se ivesc dinspre vărsare, răresc rândurile. Vreo 4-5 sunt la terasă. Spre plajă, seduși de umezeala sărată a mării, doar un cuplu. Curând, în pustiul rămas, toți ochii văzuți vor fi cunoscuți. În 2018, a trebuit să îmi scriu lucrarea da Licență, iar prima întrebare a profului meu coordonator a fost „de unde ești?”. Cum nu puteam doar arăta cu degetul pe hartă, am răspuns suficient de amplu încât, la acea întâlnire, am și decis subiectul lucrării – Cimitirul Maritim din Sulina – subiect atemporal pe care îl pot relua din același punct și termina… tot acolo. Citiți un rezumat al lucrării de licență al Elenei Filimon, absolventă Științele Comunicării – Litere, București.
Sulina. Viață și moarte
Patru ani mai târziu, imaginea e una jalnică. Cu fiecare iarnă care vine, cu fiecare fațadă scorojită, cu fiecare turist care pleacă și cu fiecare localnic răposat, pare că prognosticul dat atunci se adeverește. Orașul rămâne în ipostaza alegorică a două concepte cheie ce au frământat mințile umane încă de la începuturi: viața și moartea. Firesc, pentru o imagine cât mai clară a „ce a fost și ce-a ajuns”, este nevoie de contextul istorico-politic și de evoluția mediului social din această zonă. Ca să feresc cât mai multă lume de riscul plictiselii, promit o înșiruire de fapte relevante, cu puțini ani și multe fotografii.
Sulina, portul de la vărsare
Portul Sulina este atestat documentar la jumătatea secolului al X-lea cu forma „Selinas”(gr. Σελινάς), urmând ca în secolele următoare să fie menționat în jurnale, portulane și hărți de navigație sub diverse alte nume, precum: „Sunne”, „Suhnia”, „Solina”, „Selina”. Εtimologia toponimului este de necontestat: „Selina” reprezintă o variație a substantivului comun „solēs” (ζωλής, el însuși cu variațiuni), care desemnează ο „țeavă, conductă” în greaca bizantină. Imaginea este limpede: portul și-a primit numele de la canalul Dunării la al cărei extremitate s-a aflat dintotdeauna.
Desigur, de aici nu putea lipsi stropul de romantism, astfel că Ing. Petre Covacef (în lucrarea sa „Cimitirul viu de la Sulina”) oferă toponimului o etimologie proprie: „Sulina” ar proveni din latinescul „sal”, în traducere „sare”, ori din „salum”, adică „largul mării”. În anul 1480 cetatea Chilia este cucerită de către otomani, iar la Sulina este ridicată o redută. Ulterior, aici sunt construite un far și câteva depozite de mărfuri. Bazinul inferior al Dunării s-a disputat în cadrul războaielor ruso-turce, iar zona a fost împinsă către o decădere economică ce a dus, de reținut, la dezvoltarea pirateriei.
În anul 1829, Rusia anexează Delta Dunării, iar Sulina devine un spațiu declarat politic drept obiectiv interzis pentru că insula trebuia să rămână nelocuită din rațiuni de ordin sanitar. În pofida acestui lucru, începând cu 1840, așezarea prosperă. Imaginea unui loc de baștină pentru pescarii ruși și turci se preschimbă într-una a unui teritoriu aflat în plin proces de dezvoltare, locuit de o populație alcătuită din navigatori, călăreți și paznici (cei mai mulți ionieni, greci și maltezi) care se bucurau de profiturile uriașe provenite din transportul maritim și alte operațiuni conexe.
Gardianul Dunării în Porto-Franco
Ușor, ușor, începe liberalizarea navigației și, deci, a comerțului la Gurile Dunării. Faptul conturează din ce în ce mai clar interesul puterilor europene pentru această zonă (vezi specificul favorabil pentru desfășurarea operațiunilor militare). Printre prevederile Tratatului de Pace de la Paris (30 martie 1856), care punea capăt războiului Crimeii, se numără și cea referitoare la impunerea caracterului de neutralitate a Mării Negre și al aceluia de liberalizare a circulației pe Dunăre, sub supravegherea Comisiunii Europene a Dunării (CED).
Înființată în 4 noiembrie 1856, la Galați, Comisia Europeană a Dunării a reflectat o imagine a globalizării, asumându-și în principal un rol modernizator, fără implicații militare. Englezul Sir Charles Hartley, supranumit „Părintele Dunării”, ocupant al funcției de inginer al CED, a coordonat lucrările de amenajare a brațului Sulina ce l-au transformat în principala arteră fluvială navigabilă. În 1870, CED acordă orașului statutul de „Porto-Franco”. Astfel, începutul secolului XX înfățișează așezarea sub o intensă activitate socio-economică, identificabilă prin existența a opt consulate, a unor companii de navigație, a două spitale, la care se adaugă Palatul Comisiunii Europene a Dunării, un cazino, un teatru, două hoteluri, o tipografie și peste 150 de prăvălii. Este înregistrat un număr de 1866 de locuințe. În ceea ce privește instituțiile de învățământ, se numără: două școli românești, două elene și o școală evreiască. Ca așezăminte de cult sunt consemnate: două biserici ortodoxe românești, două ortodoxe grecești, o biserică romano-catolică, una ortodoxă rusă, una armenească, una anglicană, una protestantă, o sinagogă și două geamii.
Nevoia de comunicare a fost satisfăcută în 1857 prin construirea unei linii telegrafice ce lega Sulina de Tulcea și Galați, urmând ca, în 1903, să fie introdus serviciul telefonic. Rețeaua de alimentare cu apă potabilă s-a asigurat prin construirea Uzinei de Apă, lucrare finalizată în anul 1897. În anii 1907-1908 a intrat în funcțiune sterilizarea apei cu ozon. Iluminatul public se realizează din 1910 cu energie electrică. CED a finanțat, în egală măsură, pavarea drumurilor cu pietriș, amenajarea trotuarelor și asanarea zonelor mlăștinoase. Serviciul de salubritate era asigurat prin intermediul unor cotigi. Da, toate datele sunt reale. În 50 de ani de la înființarea Comisiei și cu investiții colosale, Sulina ajungea în topul celor mai dezvoltate orașe europene, iar calitatea vieții ademenea aici personalități marcante ale vremurilor.
Învălmășeală etnică
Bogăția resurselor de hrană de care a beneficiat datorită așezării la gurile de vărsare ale Dunării, a făcut din Sulina un punct de atracție. Acest avantaj era dublat de siguranța practicării navigației, pescuitului și a comerțului. Mai mult, în timpuri îndepărtate, așezarea a devenit un loc de refugiu din calea abuzului de putere din alte zone. Între secolele VII-V î. Hr. grecii au ridicat cetăți cu scopul de a servi drept porturi pe coasta vestică a Pontului Euxin, influențând așezările din Delta Dunării. Grecilor le-au urmat bastarnii. Între anii 29-28 î. Hr. romanii au preluat monopolul asupra zonei, construindu-și fortificații pe litoralul Mării Negre. În secolul al IX-lea nordul Dobrogei era un autentic creuzet demografic, locuit fiind de români, greci și tătari.
Timp de patru veacuri, începând cu anul 1484, Dobrogea se află sub stăpânire otomană. Populația este preponderent românească. Procesul de migrație, dar și cel de transhumanță, a condus la alipirea unor populații musulmane, dar și nemusulmane (rușii lipoveni, ucraineni). Pacea de la Adrianopol (1829) stabilește ocuparea Deltei Dunării de către Rusia țaristă și, implicit, o creștere a populației slave în zonă. După mijlocul secolului al XIX-lea, călătorii ajunși în Sulina menționau existența unui mozaic etnic pe aceste meleaguri: albanezi, armeni, bulgari, egipteni, englezi, francezi, ionieni, italieni, maltezi, negri, români, sârbi și turci. Extrema superioară în dezvoltarea caracterului cosmopolit al Sulinei o reprezintă perioada interbelică, când mozaicul etnic îngloba 21 de nații și 15.000 de locuitori (inclusă aici fiind și populația flotantă). Cimitirul Maritim din Sulina În contextul diversității etnice adoptate treptat de către așezare, denumirea de Cimitir Maritim se preia firesc. Prima sa atestare se înregistrează într-o culegere de schițe ale lui Jean Bart (pseudonim literar asumat de scriitorul Eugeniu P. Botez) din revista „Pagini literare”, apărută în 11 februarie 1899, la București. În anul 1864, CED organizează un cimitir comun pe terenul acordat cu acest scop de către autoritățile locale. Inițial incluzând numai confesiunile creștine, în 1871 se ia decizia amenajării unui cimitir islamic. De remarcat este faptul că, pentru selectarea și dispunerea defuncților în cimitir, categoriile sociale sau profesionale nu constituiau criterii. Astfel, fie că aceștia erau locuitori ai orașului sau foști angajați CED, fie aflați în tranzit, ori cadavre neidentificate ale victimelor înecului, Primăria legaliza formalitățile pentru îngropare. Divizat confesional, cimitirul cuprinde: cimitirul creștin (Cimitirul CED, cel ortodox, lipovenesc și cel protestant), cimitirul musulman și cel evreiesc.
În spatele capelei, Cimitirul Comisiei Europene a Dunării se remarcă ușor prin atenția sporită acordată dispunerii cronologice.
Sir Charles Hartley a descoperit pe malurile Sulinei și alte morminte ale unor marinari britanici, pe care le-a mutat în cimitir. Mormintele defuncților britanici îngropați înainte de 1864 reprezintă prima linie a spațiului, plăcile funerare fiind reproduceri fidele ale celor inițiale. Mormintele păstrează memoria unor: simpli marinari, mecanici, ori a unor căpitani, majoritatea decedați în urma înecului.
Rândul secund grupează personalități marcante ale Comisiei sau marinari de rang superior. William Simpson, inginer hidrograf în marina britanică, a condus, alături de Charles Hartley, lucrările de construcție ce au vizat canalul, debarcaderele, farurile și digurile Sulinei. Monumentul funerar, ridicat din marmură de certă calitate, are inscripționat numele Comisiei Europene a Dunării, alături de o descriere succintă a statusului avut, în completarea căruia este gravată o cruce.
O altă personalitate înhumată în cimitirul Comisiei este Eugène Leopold Claudi Magnussen, al cărui monument ia forma unui bloc din calcar alb, prelucrat parțial. Danez, de profesie marinar, Magnussen a intrat în Sulina pe postul de comandant al unei pilotine. Ulterior debarcării, a avansat ierarhic până la gradul de inginer șef adjunct al Comisiei Europene a Dunării.
Cel mai vechi monument funerar din Cimitirul CED, aflat într-o stare deosebit de bună, datează de la 1858. Monumentul îi este închinat lui John Tillmail, membru în echipa lui Hartley și participant la pregătirea lucrărilor de regularizare a canalului Dunării.
Thomas Rutherford, al cărui mormânt se remarcă prin registrul mozaicat și elemente florale, a fost șeful mecanic al unei nave comerciale, „Kepler”, aflată în tranzit pe canalul danubian.
Fiica directorului Casei de Navigație al CED, Emilie Louise Jackson, s-a născut la Galați. În urma unui accident, și-a pierdut viața la 20 de ani.
În ceea ce îl privește pe William Smith, un caz similar, decesul îi survine inopinat, la vârstă de 37 de ani. Placa funerară desemnează doar statusurile sociale, cel de soț și tată. Construind cripta pentru soacra, soția și fiica sa, acesta a fost înhumat alături de ele.
În sudul incintei cimitirului CED, la graniță, se află două plăci tombale cu arhitectură sinonimică: concepția și execuția indică un beton ajustat cu ulei vegetal, cu un pigment arămiu, forma fiind analoagă unor capace de sicriu în matrița cărora sunt turnate reliefat cruci. William Webster și Margaret Ann Princle, 25, respectiv 23 de ani, se aflau în voiaj pe nava „Adalia”. Veniți în vizită la tatăl tânărului, șef mecanic la CED John Webster, călătorii au naufragiat în apele Dunării. Astfel, evenimentul din vara anului 1868, consemnat și în presa timpului, a pus bazele legendei îndrăgostiților despre care voi mai aminti ulterior.
Noutatea din acest sector este un mormânt baptist, desemnat printr-o movilă de pământ și o șipcă. Ca întotdeauna, pământul cimitirului pare că primește trupuri de apartenență a unei alte confesiuni, fără revendicări în privința aspectului arhitectural.
Arhiva CED nu deține documente privind activitatea unor membrii ai confesiunii catolice, însă vizate erau profesiile ierarhic inferioare ocupate de către aceștia: marinari, mecanici și funcționari. Astfel, sectorul romano-catolic prezintă un număr redus de morminte, demarcația realizându-se printr-o cruce de metal, de dimensiuni considerabile, care întruchipează episodul răstignirii. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea apar primele sucombări, ultimele ale descendenților confesiunii romano-catolice înregistrându-se la sfârșitul secolului XX. Italieni, francezi, croați, cu o pondere ridicată la nivelul populației, impun verosimilă premisa ca numele reprezentative ale acestora să se fi amestecat până la dispariție prin căsătoriile mixte.
Cimitirul grecesc, aflat în extinderea celui românesc, alături de cel al CED, este cel mai vechi. La începutul secolului trecut, comunitatea elenă din Sulina era cea mai numeroasă, ajungând la un procent de 50% din totalul populației. Drept dovadă, limba preponderent vorbită era cea greacă, de aceea mormintele au fost inscripționate cu caractere eline.
Sub latura unității familiale este prezentă cripta familiei Liosatos, care încorporează trupurile fraților și cavouri ale descendenților defuncților cu statutul de comerciant. Astăzi, plăcuțele fotoceramice dispuse la baza monumentului lipsesc.
Folclorul local păstrează o semnificație fiecărui element din componența epitafurilor, consemnând personalitatea, ori rolului defunctului în societate. Un caz remarcabil este cel al lui Ghiorghios Kontoguris. Raportarea la simbolul atașat inscripției de pe mormântul din marmura albă, îl amintește ca pirat: în partea de jos, un craniu proptit în întretăierea unor oase. Paradoxal, literele eline gravate la solicitarea fratelui acestuia sugerează că a fost un bun cetățean, inducând doar caracterul de răzvrătit împotriva sistemului și a autorității. Decesul grecului a avut drept cauză împușcarea de către organele de justiție otomane.
Numele militarilor care au participat la înfruntările pe mare și Dunăre în timpul războaielor s-au șters sub pretextul calității îndoielnice a materialelor din care erau ridicate mormintele și sub ignoranța specifică regimului comunist, perioadă în care omagiul adus eroilor stătea sub semnul neglijabilului. Înmormântați în taină, fără a fi identificabili sau repatriați de către rude, soldații au primit titlul de eroi după anului 1990, prin gestul simbolic de ridicare a unui monument. Cimitirul lipovenesc Rușii care și-au părăsit meleagurile natale în secolul al XVIII-lea au primit numele de „lipoveni”. Stabiliți în Bucovina, Moldova, dar mai ales în zona Dobrogei, și-au conservat toate caracteristicile comunității din care provin, distingându-se de celălalt segment de populație. Un vector decisiv în menținerea specificului rușilor lipoveni îl reprezintă păstrarea religiei creștin-ortodoxe de rit vechi. Confesiunea păstrată cu sfințenie se manifestă prin propria instituție eclesiastică, dar și prin ritualurile funerare distincte, respectiv sectorul aferent din cimitir. Cimitirul musulman Cimitirul musulman, într-un continuu proces de degradare, cuprinde un număr restrâns de plăci tombale, cele mai multe realizate din calcar alb, prevăzute în extremitatea superioară cu un element specific, un turban.
Cimitirul evreiesc La începutul secolului XX se remarcă o creștere a procentului de locuitori de proveniență mozaică. Mormintele acestora demonstrează un interes deosebit pentru calitatea și conformitatea estetică, prin elementele arhitecturale, la care se adaugă inscripțiile ebraice-românești. La momentul actual, sectorul evreiesc înglobează câteva zeci de pietre funerare, distruse și risipite, comunitatea fiind integrată prin suprimare celei românești, mai cu seamă în urma căsătoriilor mixte. O împrejurare externă cu aceeași consecință este emigrarea puternică.
La ieșirea estică a cimitirului, după gard, se află trei plăci de beton. Pe ele sunt gravate numele: Charly, Wolfy și Cora – un stăpân grijuliu și-a îngropat câinii lângă cimitir. Cel mai probabil involuntar, însă gestul atrage o aură mistică. În mitologia greacă, porțile infernului erau păzite de un animal fabulos, un câine cu trei capete și coadă de șarpe. Cerberul împiedica întoarcerea sufletelor către lumea celor vii. Așezarea către mare deschide simbolistica spre mai multe semnificații, fie că vorbim de naștere sau moarte, oglinda cosmosului sau reprezentarea ființei umane.
Legende. Cei înhumați în imaginarul colectiv „Îndrăgostiții”, „Prințesa negroidă” și „Surorile” au devenit, de-a lungul anilor, cele mai apreciate povestiri relatate de către marinari călătorilor ajunși în zonă. Apele Dunării, cu un debit ridicat spre vărsare, poartă metafora împărtășirii valorilor umane, învăluite în tragism și în fatalismul specific laturii multietnice. Fost comisar maritim al portului Sulina, Eugeniu P. Botez a scris, sub pseudonimul literar Jean Bart, romanul „Europolis”. Printre alte personaje, o dansatoare de cabaret (Evantia) și un ofițer de marină (Neagu). Tânăra indigenă ajunge pe meleagurile sulinene împreună cu tatăl său care, supus oprobriului, devine contrabandist. Conjunctura face ca, rămasă orfană, Evantia să profeseze în „lumea senzualității și a mătăsii”, fapt ce îl introduce pe Neagu drept o cunoștință de care se va îndrăgosti. Apariția lui Deliu îl pune pe ofițer, decepționat, în postura de a părăsi orașul. Evenimentul precedă suferința Evantiei, ce recurge la suicid. Legenda „Prințesa dansatoare” suscită interesul voiajorilor. E constituită dintr-o bază reală, dar întregită cu elemente fantastice: aflat în misiune, un ofițer de marină se îndrăgostește de una dintre dansatoarele cabaretului de la Sulina, deținătoare a rangului de prințesă. La o scurtă perioadă de timp, tânărului i se dezvăluie conduita imorală a iubitei sale, episod ce atrage consecințe: ofițerul piere inopinat înecat în valurile Dunării, iar prințesa cu aer exotic își pune capăt zilelor. Neagu din „Europolis”, în postura sa profesională și caracterială, este personajul identificabil cu Lt. Colonel Mihail Drăghicescu.
Mormântul acestuia a fost ridicat în apropiere de cel al prințesei Ecaterina Moruzi, nepoata lui Ioan Sturza Voievod al Moldovei. Osemintele Ecaterinei Moruzi (1836-1893) sunt adăpostite în cavoul familiei din Constantinopol, însă cimitirul evocă prezența prințesei pe aceste meleaguri printr-o placă tombală din marmură albă, gravată în două registre: o inscripție și un epitaf. Inscripția propune spre amintire datele sale biografice, în timp ce epitaful (aproape șters) tratează sugestiv un destin resemnat: „Și buzele ce am gustat/ Și răul ce am îndurat/ Trecuta ca o ceață/ Atâta numai a rămas/ E binele ce l-am făcut în viață”. Astfel, destrămarea iluziei shakesperiene a unei presupuse prințese negroide, are ca temei simpla coincidență – creația lui Jean Bart, la care se adaugă alăturarea spațială a sepulturilor. „Îndrăgostiții” vizează același concept tragic, o povestire a evenimentelor nefaste care au cumulat prin moartea tinerilor. Este vorba despre mormintele gemene aflate în sectorul cimitirului Comisiei Europene a Dunării – William Webster și Margaret Ann Princle.
În aceleași circumstanțe, „Surorile” au stimulat fantezia călătorilor. Un grup statuar aflat în apropierea tombei lui Mihail Drăghicescu înfățișează două copile grecoaice îmbrățișate, al căror deznodământ fatal a rămas în memoria colectivă. În urmă cu un secol, cea mai mică dintre acestea – se spune – a scăpat mingea cu care se jucau pe ponton. În încercarea de a o recupera, ea ar fi fost înghițită, împreună cu sora sa ce îi sărise în ajutor, de apele Dunării. La scurt timp, câțiva pescari au ridicat năvodul în care se aflau capturate trupurile strâns îmbrățișate ale celor două. Decizia de a le înmormânta în aceeași criptă a contribuit la atenuarea suferinței resimțite de către apropiați și, totodată, la răspândirea orală a noțiunii de afect pur, dovedit prin compromis și protecție fraternă.
Însă veridicitatea povestirii este supusă suspiciunii, dată fiind inscripția cu litere eline. Conform spuselor profesorului Valentin Lavric, un pasionat cercetător al istoriei cimitirului, repauzații ar fi fost îngropați în ani diferiți, o soră și un frate care au pierit, probabil, în urma infestării cu o boală letală. Starea materială modestă a familiei ar fi fost motivul achiziționării unui grup statuar anonim, realizat tipizat într-un atelier. Ce alegi între marmură și metal?
În anul 2018, la scrierea lucrării, complexul cimiterial își găsea locul în Strategia de Dezvoltare Locală (2018 – 2035). În prezent, site-ul primăriei propune un astfel de plan, însă fără prezența punctului de atracție turistică. De altminteri, cu gura pungă de la atâtea expresii din administrația dosarului cu șină, am încercat să dau de urma proiectelor promise pe site-ul Primăriei. Am descoperit o înșiruire de pdf-uri cu fișe cadru de prezentare a unor proiecte propuse pentru 2020. Acestea ar fi fost destinate restaurării diferitelor secțiuni din cimitir: Cimitirul Catolic, al CED, Evreiesc, Musulman și Ortodox. E 2022.
La intrarea în cimitir, văd prima diferență de acum 4 ani: un copac căzut. În zare, capela care ar fi trebuit să fie consolidată cu un sistem de, citez, „grinzișoare”, la care s-ar fi schimbat geamurile și s-ar fi refăcut obloanele originale din lemn, scara interioară și clopotnița. Intervențiile s-ar fi isprăvit prin transformarea încăperilor în spații expoziționale. Mă apropii, înconjor construcția și mă opresc în dreptul dricului săltat pe câteva plăci de beton. Crucile de lemn sprijinite sunt mai puține, aproape întregi, resturile fiind mutate spre Cimitirul CED. Crăpăturile din fațadă sunt mai adânci, iar geamurile acoperite, probabil să nu se mai vadă depozitul… expoziția de târnăcoape care era în interior. Cimitirul Catolic ar fi avut garduri schimbate și chiar unele noi, plus intervenții „asupra componentelor artistice exterioare”, presupun, ale monumentelor. Am jucat câteva minute Where’s Wally?, dar am renunțat. În Cimitirul CED am descoperit o singură intervenție stipulată în plan. Adăugarea unui panou cu informații despre William Webster și Margaret Ann Princle. Completate cu font diferit și aproape corect gramatical, cu diacritice și fără (ca să poată citi și non-nativii, desigur), detaliile sunt înfiorător de anoste.
Pentru Cimitirul Evreiesc și pentru Cimitirul Musulman s-ar fi înlocuit gardurile. Se pare că procesul de degradare a monumentelor s-ar fi oprit și chiar inversat datorită acelora. Le mai așteptăm. Cimitirul Ortodox ar fi fost personajul principal al spectacolului cultural. Astfel, ar fi primit drept investiție restaurarea monumentelor funerare, realizarea unei zone publice de odihnă și informare / prezentare a istoriei cimitirelor. Mai mult, în acest sector s-ar fi realizat două pavilioane destinate respectării normelor sanitare și facilităților pentru persoanele cu handicap, dar și o rețea de iluminat public. S-ar fi amplasat mobilier urban, o platformă de colectare selectivă a deșeurilor, 5 parcări și, desigur, s-ar fi pus garduri și stâlpi metalici fixați în fundații de beton. Am râs amar de la primii pași spre sector. Singurul element plănuit și existent – un alt panou. Atenție! Acesta ar atrage privirile turiștilor asupra singurului mormânt de pirat din Europa. Tot ce trebuie să știm despre el este când și unde s-a născut și când a murit. Ce legătură are panoul cu placa tombală și fratele Grigorios? Iată încă o taină pe care, de altminteri, aș așeza-o alături de legendele cimitirului.
Dragii mei, morții nu se ceartă. În niciuna dintre sursele mele despre istoria cimitirului, fie scrise, ori fotografice, nu am dat de garduri. De la amenajarea sa, separarea etnică a mormintelor s-a realizat prin spații, prin alei neamenajate și linii de demarcație imaginare. Cred că nevoia de limite a apărut mai târziu, odată cu un impuls de segregație rasială locală. Impuls pe care eu îl consider rușinos și în contradicție cu ce a însemnat Sulina în perioada sa de înflorire și de strălucire.
Jean Bart scria în epilogul din Europolis că „Sulina trebuie abandonată”. Într-o notă fatidică, fie ea sugestia unui îndemn, ori a unui blestem, imaginează o previziune sumbră. Caracterul pestriț al populației s-a diminuat drastic, comerțul este limitat, orașul înfățișând doar o umbră în care calcă timid Străinul, atras de ficțiune și de gloria apusă. Totuși, poate prin firescul continuum – aplicare a teoriei Eterna Reîntoarcere – așezarea va renaște din propria cenușă. Localnicilor nu le rămâne decât să aștepte, poate o altă intervenție a Vestului, pentru ca Sulina să fie supusă unui proces de înnoire. Până una alta, pe voi cei de departe, vă îndemn să vizitați fărâma de istorie rămasă. Este o lecție pentru oricine.
Ați citit un rezumat al lucrării de licență al Elenei Filimon, absolventă Științele Comunicării – Litere, București. Fotografiile sunt realizate de autoarea articolului, Elena Filimon:
Sulina. Cimitirul Maritim din Sulina – Cum să ai un pirat și să nu știi ce să faci cu el
Alte vacanțe mici și miraculoase / Alte idei de Crăciun și Revelion:
Greci Tulcea. Crăciun în Țara de granit. Anul Nou sus cu gurguiele de pe Țuțuianul din Munții Măcin
Sarmizegetusa Regia. Dacii și trimisul lor pe pământul dacopat: Vladimir Brilinsky
Lungulețu, Dâmbovița. Hai la cules și savurat recolta!
Potlogi, Dâmbovița: Palatul Brâncovenesc, Biserică, Pitaru – domnie. Curtea Pentagon – fudulie
Tulcea. O depresie plimbată pe Dunăre. Alinare cu Dichis’n Blues și Festivalul Ivan Patzaichin
Racoș Brașov: Coloanele de bazalt, Lacul de smarald, Vulcanul stins / Pământul e ca pe Lună
Constanța și Mamaia. Mucegaiul și Șmecherii VIDEO
Moroeni, Dâmbovița, la apus, la grătar, de la Gâlma la Bolboci
Cabana Caraiman, Concertul Stradivarius: Alexandru Tomescu și Dragoș Ilie interpretând Paganini
Clejani Giurgiu. Mumie sârbească, lăutari și Rătăcire de Moși și Rusalii
Comana Giurgiu: lac, plictis, pădure, Gellu Naum
Belciugatele Călărași: Să faci din baltă bici/ Relaxare cu pește, lăutari și daci de Mataraua
Ploiești: Piața cu Pește, Muzeul Ceasului, Casa Ploieșteană. Viață de guvide.
Cetățeni, Argeș, Fenomenul Arasse. Mere de Voinești. Mănăstirea Nămăești
INTERVIURILE HotNews.ro