Suveranitatea economică: între sloganuri și realități

În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de această sintagmă se inspiră, evident, din modelul xenofob-autarhic al economiei comuniste, însă amintește, de asemenea, de politica „prin noi înșine” aplicată în perioada interbelică. Pentru a fi independentă din punct de vedere economic, România trebuie să iasă într-un fel sau altul din lume! Problema este că, în condițiile globalizării, ieșirea din lume poate avea consecințe grave. În definitiv, autarhia înseamnă reducerea importurilor și limitarea intrărilor de capital străin, ceea ce împiedică dezvoltarea economică și face imposibilă suveranitatea economică.

Într-un context internațional marcat de numeroase tensiuni geopolitice, alimentate mai ales de relațiile comerciale încordate dintre SUA și China, criza financiară internațională și pandemia au resuscitat și în România discursul xenofob-autarhic al propagandei național-comuniste. La unele posturi de televiziune, publicații on-line, rețele de socializare etc., se vehiculează adesea sintagme ca: „proiect de țară”, „model economic românesc”, „strategie națională de ieșire din criză”, „capital românesc”, „produse românești”, „independență alimentară și/sau energetică”, „suveranitate economică” ș.a.m.d. Ca urmare, o parte destul de însemnată a populației a ajuns să se teamă de globalizare: conform unui studiu realizat la nivel internațional, 42% dintre cetățenii români consideră că mondializarea este un pericol.[1]

Acest discurs este în concordanță, în primul rând, cu lozincile și sloganurile propagandei național-comuniste: „suveranitate”, „neamestec în treburile interne”, „dreptul fiecărui popor de a-și decide singur soarta”, „creșterea exporturilor”, „reducerea importurilor”, „rambursarea datoriei externe” etc. Aplicată în practică, politica economică susținută prin această propagandă a dus la lipsuri de tot felul, penurie de bunuri alimentare, foamete, frig în case etc. – factori care au contribuit, fără îndoială, la alimentarea stării de nemulţumire a populaţiei, care, în decembrie 1989, a ieşit în stradă în marile oraşe şi a răsturnat comunismul.

În al doilea rând, sloganurile menționate amintesc de politica „prin noi înșine” aplicată de Partidului Naţional Liberal, care a fost la guvernare în cea mai mare parte a perioadei interbelice (1922-1926, 1927-1928). Această politică a constat în protecţionism vamal şi încercarea de a creşte ponderea capitalului românesc în detrimentul capitalului străin în anumite ramuri economice mai profitabile sau considerate importante din punct de vedere strategic, în crearea unor avantaje salariaţilor români comparativ cu specialiştii străini, substituirea importurilor (cu tendinţe de autarhie economică), controlul şi restricţionarea relaţiilor economice externe etc.[2] La fel ca opera de „construire a societății socialiste multilateral dezvoltate”, politica ”prin noi înşine” a eşuat atât în planul dezvoltării economice, cât şi în cel al creșterii nivelului de trai. În epocă, principalele cauze au fost recoltele agricole slabe din mai mulţi ani, ostilitatea creditorilor externi şi opoziţia internă, dar şi caracterul eronat, rigid şi primitiv al însăşi politicii respective. Ca urmare, Partidul Naţional Liberal a fost nevoit să cedeze puterea Partidului Naţional-Ţărănist, al cărui guvern a început să aplice din 1928 o politică economică diferită – cunoscută sub denumirea de ”porţi deschise”.

În orice caz, tematica „suveranității economice” nu se mai reduce în prezent la un simplu discurs în favoarea protecționismului.[3] Fără îndoială, suveranitatea și protecționismul exprimă ambele dorința de „a-și lua soarta în mâini proprii” într-o lume globalizată, în care factorii de decizie politică și cetățenii au sentimentul că lucrurile scapă de sub control, însă aceste teme sunt susținute, de asemenea, de sentimentul că globalizarea provoacă o anumită dezrădăcinare, mărind distanța dintre locurile unde bunurile sunt consumate și locurile unde acestea se produc.

Astfel, dezbaterea cu privire la suveranitatea economică cunoaște actualmente unele nuanțe noi. În unele țări, cum ar fi, de exemplu, SUA, discursul protecționist privește, de regulă, o singură țară (Japonia în anii 1980; China în prezent), pe când discuția referitoare la „suveranitate” merge mai departe și consideră că amenințarea este difuză și globală. Această atitudine vizează nu numai China, ci și corporațiile multinaționale, care sunt acuzate că pun în pericol aprovizionarea cu bunuri și menținerea locurilor de muncă prin delocalizarea producției și crearea de lanțuri valorice mondiale. În Europa, discuția amintită reflectă, de asemenea, teama de dependența de marile companii americane de pe piața tehnologiei informatice (Google, Apple, Facebook, Amazon et Microsoft – GAFAM). În fine, în România, neliniștea este sporită de teoriile conspiraționiste, de discursurile despre transformarea țării într-o colonie periferică a Occidentului, despre pericolul dezmembrării țării ca urmare a regionalizării etc.

În consecință, dacă discursul tradițional despre protecționism evidențiază necesitatea păstrării locurilor de muncă amenințate de creșterea importurilor, discursul despre suveranitate insistă pe dependența țării față de anumite produse considearte „esențiale” sau „strategice”. Miza este regăsirea unei forme de independență prin restabilirea unei anumite apropieri spațiale între producție și consum și limitarea lanțului valoric la teritoriul național. În cazul particular al României, această schimbare de accent are o notă aparte, având în vedere faptul că rata șomajului este aici redusă, iar o mare parte a populației lucrează în străinătate. Ca urmare, suveraniștii români nu revendică atât menținerea locurilor de muncă pentru autohtoni, cât apărarea resurselor resurselor naturale (zăcăminte de petrol, gaze naturale și aur, pământ agricol, păduri etc.) în fața pericolului exploatării acestora de către străini,

În fine, remediul propus este mai aproape de o politică economică ofensivă, decât de o politică defensivă. Acesta constă, în esență, în instituirea de taxe vamale pentru limitarea importurilor și reintroducerea controlului asupra mișcărilor de capital. Suveranitatea economică reabilitează, deci, etatismul; ea implică crearea, prin mijloace politice și juridice, a unor avantaje comparative pentru agenții economici autohtoni, aplicarea unor politici sectoriale expansive, recuperarea decalajelor tehnologice prin subvenționarea și creditarea preferențială a anumitor activități economice etc.

Se pune totuși întrebarea: care este conținutul exact al noțiunii de „suveranitate economică”? Întrebarea este justificată, deoarece suveranitatea nu este, de fapt, un concept economic, ci unul care provine din domeniul politic, juridic și militar, unde se definește, literalmente, ca fiind faptul și dreptul de a exercita o autoritate absolută asupra unui teritoriu. Astfel, noțiunea este folosită mai ales în domeniul relațiilor politice internaționale, desemnând un „atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului, care constă în supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența ei în relațiile cu alte state” (aici). Suveranitatea unei țări este, deci, foarte apropiată de noțiunea de independență: o țară suverană este o țară care nu depinde de altele și dispune de soarta, de actele sau de interesele sale în mod liber, fără nici o constrângere externă.

Transpusă mutatis mutandis în domeniul economic, această definiție a suveranității conduce la ideea revenirii mai mult sau mai puțin pronunțate la o anumită formă de autarhie. Căci, pentru a nu depinde de nimeni, o țară trebuie realmente să „iasă din lume” într-un mod sau altul, așa cum preconizează, la urma urmelor, suveraniștii. Astfel, ieșirea de sub incidența globalizării implică instituirea de taxe vamale mari asupra importurilor, ieșirea din Uniunea Europeană și din zona euro, închiderea frontierelor în fața imigrației, restabilirea controlului asupra mișcărilor de capital ș.a.m.d. În cazul României, ar mai fi de adăugat amânarea sine die a intrării în spațiul Schengen și în zona euro.

După cum arată eclatant experiențele românești menționate la începutul acestui articol, o asemenea politică conduce ineluctabil la un impas și este, de fapt imposibilă în lumea contemporană. Deoarece, la acest început de mileniu III, țările sunt structural dependente unele de altele prin comerț cu bunuri și servicii, investiții directe, fluxuri de capital și mișcări de populație, revenirea la autarhie ar avea un cost economic exorbitant, ceea ce face ca această evoluție să fie puțin probabilă. De asemenea, deși poate într-un mod mai puțin grav, o politică de suveranitate de inspirație mercantilistă, respectiv de sorginte stalinist-ceaușistă, în cazul României, care urmărește reducerea importurilor, limitarea și condiționarea intrărilor de capital străin, împiedicarea imigrației etc., are efecte opuse celor așteptate. În definitiv, autarhia împiedică performanțele economice și s-a dovedit în cursul istoriei contrară obiectivului suveranității economice.

În loc de această concepție maximalistă cu privire la suveranitatea economică, problema ar putea fi pusă în termeni mai realiști. Căci, chestiunea de principiu care îi preocupă în prezent pe majoritatea decidenților politici nu este suveranitatea economică în sens absolut, deoarece ei știu foarte bine că restabilirea acesteia este imposibilă, ci autonomia în producerea și/sau aprovizioanare cu anumite unor bunuri considerate „esențiale”. Și tocmai această dorință de suveranitate „limitată” este cea care s-a manifestat în perioada pandemiei Covid-19 în privința unor produse și echipamente de protecție medicală. Tensiunile cu privire la aprovizionarea cu aceste bunuri au evidențiat fragmentarea producției mondiale și importanța inconturnabilă a anumitor furnizori. Cetățenii țărilor bogate au fost surprinși de aparița penuriei, deoarece erau obișnuiți cu abudența și confortul asigurat de marea lor putere de cumpărare la nivel mondial. Pe de altă parte, cetățenii români, care, cel puțin în cazul generațiilor mai în vârstă, erau deprinși cu lipsurile, cozile și interdicțiile de tot felul, nu par să conștientizeze imensul avantaj conferit de apartenența României la structurile euro-atlantice, care le-a permis să beneficieze relativ rapid de echipamentele și medicamentele necesare pentru a face față pandemiei.

Dincolo de episodul crizei sanitare, sentimentul dependenței structurale a Europei față de SUA – și chiar față de China, în privința echipamentelor pentru tehnologia 5G – se manifestă, de asemenea, în sectorul informaticii și al altor tehnologii de viitor, cum ar fi, de exemplu, bateriile electrice. Acest lucru va determina, probabil, autoritățile din țările UE să încerce să relocalizeze întreprinderile care le-au părăsit teritoriul, precum și să recupereze decalajul tehnologic prin crearea de avantaje comparative pentru anumite genuri de activități productive.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro