Tamara Buciuceanu-Botez, omagiata de TIFF chiar in ziua in care implinea 56 de ani de teatru

Tamara Buciuceanu-Botez si-a facut intrarea la conferinta de presa cu gentuta pe brat, mergand cu pasi mici. Ca Isoscel. S-a facut liniste. Era insotita de sotia nepotului sau, Mihai Constantin (care s-a asezat in primul rand) si de Oana Rasuceanu, PR manager-ul festivalului, care s-a asezat alaturi de ea la catedra, pardon, la masa.

„Noi venim mai rar, dar e mai bine asa”, a spus Tamara Buciuceanu-Botez, care parea usor speriata de numerosii fotografi care se tot foiau pe jos. in mai multe randuri le-a spus sa se calmeze („Daca vreti sa va potoliti, ca daca nu, plec”). Unuia dintre ei, care vroia la un moment dat sa iasa, i-a spus: „Plecati? Atunci ma ridic si eu.” Iar pe un tanar jurnalist care i-a pus o intrebare l-a apostrofat: „Poti sa te ridici in picioare, ca-s mai batrana.”

Tamara Buciuceanu-Botez spune lucrurile verde-n fata, dar fara rautatate. A si pozat, una dintre posturi fiind cea arhicunoscuta de diriginta severa (Isoscel), care tine buzele stranse si degetul aratator ridicat. in secunda urmatoare a izbucnit in ras. „Mie nu-mi plac lucrurile scortoase”, ne-a spus, desi ne-a avertizat inca de la inceput ca stie de dinainte intrebarile, dar ca va raspunde scurt.

N-a fost asa. I-a facut placere sa povesteasca, iar intrebarile au fost pana la urma vagi semne indicatoare printre amintiri. Totusi, din 90 incoace n-a prea mai dat interviuri.(„Prima intrebare urata ma deconcerteaza”).

Peste doua luni implineste 79 de ani iar pe 7 iunie 56 de ani in teatru. Coincidenta face ca Premiul pentru intreaga cariera oferit de TIFF sa i se acorde chiar in aceasta zi.

I-a placut sa munceasca si a facut si teatru, si film, si radio, si televiziune, opereta sau vodevil. Nu s-a certat cu nimeni (desi admite ca nu iarta; „sunt colerica in sensul bun, doar sunt in zodia Leului”) si a gasit in teatru nu doar o familie, dar si un loc sacru in care a intrat cu seriozitate. „Pentru mine filmul si teatrul erau ca o religie, iar platoul de filmare sau teatrul ca o biserica. Nu se poate face teatru adevarat fara sinceritate. Eu las totul la usa cabinei. Daca spectacolul incepe la ora 19, eu nu pot sa nu fiu la ora 17 in cabina. Colegii mei mai tineri vin gafaind la sapte fara un sfert.”

Tamara Buciuceanu-Botez e un izvor de povesti pe care le puncteaza prin mimica ei imposibil de imitat. Are mult umor, dar nu inghite glumele proaste (in caz ca indraznesti sa le faci). Crede ca azi toata Romania e o comedie („in general, e comedie foarte mare peste tot.”). Nu crede in statutul de vedeta („Pentru mine cuvantul vedeta nu exista, dar exista cuvantul artist – bun sau rau”), crede ca actorul trebuie sa-si pastreze puritatea („sa ramana copil in sinea lui”), dar si ca fara o familie care sa te sustina rezisti greu ca artist.

„Pentru mine, familia e mai mult decat orice. Cand eram mici, la noi acasa se strangeau in fiecare sambata vreo zece prieteni. Eu aveam 7 ani, sora mea, Iulia, 5. Ea era cantareata casei, eu eram dirijor, pianist si spuneam poezii. Mama a murit prea tanara si n-a apucat sa ma vada prea mult pe scena. Dar tata nu lipsea din randul intai. Mai tarziu, sotul meu isi lua extraveralul si se aseza mai in spate, emotionat. „Sunt atat de fericit ca sunt print consort”, spunea. Familia iti da linistea necesara creatiei. Dar daca n-ai nici ambitie sau curaj, nu faci nimic. Trebuie sa ai mare grija sa nu calci pe spini.”

Familia sunt si colegii cu care a lucrat, de care se indoieste ca publicul tanar stie: Geo Barton (alaturi de care a debutat in teatru, in spectacolul cu piesa „Marfa”, de la Giulesti), Octavian Cotescu („care mi-a fost cand sot, cand unchi, cand socru(….); el era moldovean si din punct de vedere sufletesc”), Ninetta Gusti, Mircea septilici, Grigore Vasiliu Birlic, stefan Ciubotarasu si, nu in ultimul rand, George Constantin, cumnatul sau („tacerile lui pe scena erau extraordinare”).

De altfel, intrebata care i-au fost cele mai grele momente in indelungata cariera, Tamara Buciuceanu-Botez a spus ca cel mai greu e atunci cand pierzi un coleg inainte de vreme.

Cand spunea „noi venim mai rar”, in debutul textului, Tamara Buciuceanu-Botez se referea la artistii cu experienta pe care TIFF-ul a aratat inca de la prima editie ca nu uita si ca-i respecta. TIFF-ul a programat in acest an „Cuibul de viespi”, de Horia Popescu, la care stiu ca s-au dus tineri care deja il vazusera de trei-patru ori.

Pe langa lectiile de buna-crestere pe care ni le-a dat la conferinta de presa (la un moment dat, cand obosise, a spus cu delicatete „Ia sa ma uit de curiozitate la ceas, sa vad cat a trecut”), Tamara Buciuceanu-Botez a mai spus un lucru care nu se aplica doar la teatru: „Toata lumea vrea azi sa joace rolul principal, dar un rol secundar e mult mai greu, pentru ca ai un timp limitat ca sa arati ce poti”.

Ce roluri mai pregateste la aproape 79 de ani? Momentan nimic, dar joaca la trei teatre diferite. Iar daca mai doriti sa cautati vreo explicatie pentru energia si daruirea ei, iata: „Totdeauna am gandit pozitiv. Am vrut si eu sa incerc un bioenergetician, iar aceasta mi-a spus: „Doamna Tamara, cu dumneavoastra e cam greu, pentru ca aveti multe elemente pozitive.”