​Tatuaj, tatuați. De ce ne chinuim și de ce ne mândrim cu chinul. Corpul-arlechin / Povestea de la Sală

La Sală sunt tatuați. Tatuații se afișează. Oamenii se chinuie pentru a obține corpul-arlechin. N-au cunoștințe prea multe privind corpul lor, dar nici față de tatuaj și ce-i așteaptă. Ei vor! voința lor se exercită imediat pentru că le place și obțin corpul de arlechin. Apoi, corpul arlechin vine la Sală. Am văzut corpuri tatuate și m-am documentat. Poate-mi fac și eu? Ce să aleg? / Înc-o povestea de la Sală

Tatuajul – “contactul” unui ac cu fizicul tău

Tatuajul este, în primul rând, un contact fizic: ”Tatuajele reprezintă introducerea de pigmenți exogeni în piele pentru a obține un design permanent” (Tampa&all). Un asemenea gest de introducere a unor pigmenți în piele, implică o relație cu propria corporalitate, intimitate și semnifică alegerea conștientă și expunerea deliberată a unor simboluri în societate.

Tatuajul și simulacrul de cunoştinţe anatomice şi fiziologice

Este această apropiere și împodobire a corpului semnul unei cunoașteri adecvate a propriului corp? Le Breton arată faptul că ”fiecare individ trăieşte cu o cunoaştere destul de vagă a propriului corp. Fiecare a primit un simulacru de cunoştinţe anatomice şi fiziologice pe băncile şcolii sau ale liceului, privind scheletul din sălile de clasă, planşele din dicţionar sau asimilînd cunoştinţele vulgarizate ce se schimbă zilnic între vecini şi prieteni şi care provin din experienţa trăită şi din contactul cu instituţia medicală, din influenţa mass-media etc. Aceste cunoştinţe rămîn confuze.” Cunoștințele confuze despre propriul corp conduc implicit către recurgerea la ”practici atinse încă de bănuiala de superstiţie, de ignoranţă, de şarlatanie etc.” Bretton arată că această căutare conduce către ”revelaţia unei imagini a corpului său mult mai demnă de interes decît cea furnizată de ştiinţa biomedicală.”

Inadecvarea pielii la astfel de inserții

Un studiu realizat recent indică incompatibilitatea dintre acest mod de a inscripționa mesaje și inadecvarea pielii la astfel de inserții. Nevoia de a fi la modă este dublată de apariția unei serii de afecțiuni ale pielii: “Între 1-5% dintre cei care își fac un tatuaj suferă de infecții ale pielii legate de tatuaj. Infecțiile după tatuare pot fi cauzate de microorganisme endogene, adică microorganisme care fac parte din flora normală, ca urmare a modificării barierei cutanate sau a microorganismelor exogene care intră în piele prin inoculare în timpul tatuajului. Datele epidemiologice și clinice privind infecțiile pe tatuaje sunt rare. Scopul revizuirii noastre este de a reuni date despre infecțiile virale localizate pe tatuaje și de a discuta posibilele mecanisme implicate în apariția acestor infecții.” (Tampa&all)

Corpul – arlechin

Drumul pseudo științific către propriul corp tatuat este dat de acordarea propriului corp a unor dimensiuni simbolice. Le Breton numește toate aceste împodobiri, “o mantie de arlechin”. ”Fiecare „îşi meştereşte” viziunea personală asupra corpului, aranjînd-o ca într-un puzzle, fără nici o preocupare pentru contradicţii, pentru eterogenitatea împrumuturilor.” (Le Breton 2002). Funcționalitatea corpului și îngrijirea sa devin relevante doar prin socializarea sa, prin felul în care el este văzut, comparat, prin felul în care crează sociabilități. Remarcăm faptul că tatuajul a devenit un trend generațional: ”In the last two decades, the prevalence of tattoos has increased significantly, ranging from 5 to 40% in adults. Many individuals will have their first tattoo at the age of 16–20 years.” (Tampa&all, 2022)

Tatuajul marchează nu doar diferența față de celelalte generații, ci și nevoia resimțită de a ieși din serie, de a ieși din stereotip uman în spațiul tranzacțional.

Tatuajul (alături de modificări corporale diverse, unghii false, gene false, etc) este una din modalitățile corpului de a ieși din ecuația transparenței sociale. Acţiunile zilnice fac corpul invizibil, corpul ”se şterge în mod ritual prin repetarea neobosită a aceloraşi situaţii şi prin obişnuinţa percepţiilor senzoriale” (Le Breton, 2002)

Durerea de a fi invizibil în propria ta generație se atenuează prin inscripționare

Și inscripționarea corpului poate adopta diversitatea modelelor. Tatuajul are tribune de expunere, teme pe care le pune în undă și mentalități pe care le pune în ecuație: ”Apar noi modalităţi de a vorbi despre corp. Dar la scara cotidianului, în relaţiile cu ceilalţi, în majoritatea etichetelor corporale ce controlează socialitatea, nimic nu schimbă ştergerea ritualizată a manifestărilor somatice. Sînt locuri privilegiate, şi ele organizate şi cu orare ritualizate, care primesc cel mai adesea corpul pus în valoare : săli de fitness, stadioane, grădini publice, săli de culturism, spaţii publicitare, plaje vara etc.” Este un discurs al ”corpului tînăr, sănătos, suplu, igienic” (Le Breton, 2002)

Tatuajul ca istorie românească

Astăzi, tatuajul devine parte a unei industrii care propăvăduiește expunerea, sănătatea, eternizarea și ”ieșirea din anonimat”. În ceea ce privește moda acesteia, în România ea a devenit “cultură populară” fiind preluată din Occident. Diacronic, tatuajul românesc a aparținut unei elite care-și arăta diferența, față de Ceilalți. Adrian Majuru, în prezentarea colecției didactice de tatuaje realizată de dr. Nicolae Minovici la începutul secolului 20, arată că inițial moda tatuajelor era întâlnită ”numai la nivelul păturilor superioare (element cultural preluat prin filieră orientală) și probabil la o serie de personaje mai extravagante precum Petru Cercel (1583-1585, domnitor al Țării Românești) sau Gratiani Gaspar (1619-1620, domnitor al Moldovei). Apoi, așa cum o dovedește și colecția Minovici, tatuajul intră în desuet. Este parte a ”suferinței” delincvenților (Majuru). „Tatuajele în România” (N. Minovici) este una din sursele consistente ce relevă aspecte ale practicii în perioada modernă.

Durere de te scoate din minți

Max Radiguet, citat de Le Breton (2014), descrie procesul tatuării în acești termeni: “În special primele momente sunt dificile; apoi durerea cedează, devine mai obositoare și insuportabilă pe măsură ce orele trec. Pentru majoritatea persoanelor tatuate, durerea este sublimată de procesul paralel care o însoțește, de metamorfoza pe care o anunță, de satisfacția de a realiza un eveniment mult dorit.”

Durerea-inițiere spirituală

Durerea ( cf. Max Radiguet / Le Breton, 2014) este percepută ca o inițiere într-o dimensiune „spirituală”. Prin acul și cerneala de tatuaj se realizează un schimb paradoxal, între tatuator și clientul său. Durerea sporește importanța momentului și trezește un sentiment de mândrie pentru că a putut rezista. Subliniază prezența unui caracter hotărât și o face și cu un semn pe piele pe care puțini îl au. „Nu m-am gândit cu adevărat la nimic. Încercam să mă concentrez asupra durerii, să o stăpânesc știind că era acolo. Și cred că mai târziu îți prețuiești mai mult tatuajul, parcă ai știut să-l suporti; m-a durut și știi că nu este ceva care se face ușor, nu se face din impuls” (Sylvie, 22 de ani, lucrătoare cu jumătate de normă). „Am o notă și a trebuit să sufăr pentru a o atinge. Dacă m-ar fi tatuat fără durere, nu știu dacă l-aș prețui atât de mult. Dacă ar cădea din cer, doar așa, n-ar fi de niciun interes” (Lydia, 24 de ani, studentă).

Cei tatuați vorbesc despre acest amestec confuz de durere și plăcere, ca pe două senzații imposibil de separat.

“Nu durerea îți place, ci ceva viu care te transformă.” (Le Breton, 2014) Trebuie îmbliânzit acest partener reticent, corpul, pentru a face din el un fel de tovarăş de drum agreabil. Iar durerea merită, este firească (Le Breton, 2014). Vorbim despre un nou narcisism Tatuajul este o recuperare esențială și superficială a unei istorii, o purtare în văzul contemporanilor a unui semn ce nu trebuie uitat.

Corpul devenit artefact reprezintă impulsul unui moment

“Dacă există o gestionare a corpului ca proprietate personală de către subiect, aceasta se supune aceloraşi fluctuaţii ca şi Bursa. Valorile sigure dintr-un moment economic încetează îndată să fie astfel sub influenţa valorilor noi : în perioada fluctuaţiei sensului şi valorilor, corpul nu are mai multă consistenţă decît un ecran” (Le Breton, 2014). Căutare neliniștită, provizoratul societății Această căutare neliniştită şi veşnic relansată de a-ți găsi o identitate se leagă de incertitudinea timpului prezent, de importanţa crescîndă a provizoriului în care trăim.

Nu știu ce mă așteaptă mâine. În viață, la sală, la job. Dar am un tatuaj pe care-l ador, mă definește, cu el sunt puternic. E o certitudine.

UITE, povești de la Sală, să ai grijă de corpul tău:

Antrenorul tău personal e măcelar? Sau e sadicul care-și varsă nervii pe tine? / Povestea de la Sală

Cum e corect? Umbli sau nu gol pușcă prin vestiar? / Povestea de la sală

Grave probleme psihice? Calci prosopul în picioare. După trasul rău de bare / Poveste de la sală