This is the end, my friends, the end…
Sper să nu mă înşel, parcă în “Hair”-ul Milos Forman era această secvenţă: în anii “power flower”, o tânără americancă se-ndrăgosteşte de un chitarist hipiot şi, la un moment dat, îl invită acasă să-i cunoască părinţii (aceştia din urmă aparţinând generaţiei Eisenhower). Tatăl fetei, pentru a nu părea obtuz, îl invită pe tânăr la o discuţie “ca-ntre băieţi” şi-l întreabă cu ce se ocupă. “Cânt. Şi compun muzică” – răspunde pletosul. “Ce fel de muzică?” întreabă tatăl. “Împotriva guvernului” – spune băiatul. “Şi merge? Cine te plăteşte pentru asta?” – insistă părintele fetei. “Guvernul” – îi vine răspunsul. “Păi bine – sare tatăl – nu vezi că aici e o contradicţie: tu cânţi impotriva guvernului pe banii guvernului!”. “Nu-i nimic – răspunde imperturbabil hipiotul – eu accept contradicţiile.” Adesea îmi vine în minte acest (oriental) “eu accept contradicţiile”, uitându-mă la felul în care funcţionează lumea noastră: vrem “o lume nouă şi fără păcat”, dar parcă tot pe vremea lui Ceuşescu a fost mai bine; vrem performanţă, dar şi “să se dea la toţi”; vrem egalitate, dar fără “o mână forte” nu se poate; vrem dreptate, dar votăm corupţi; vrem salarii mari, dar şi program de lucru redus; vrem să rămânem în străinate, dar ne considerăm “mândrii că suntem români” etc. Contradicţia, şi imposibilitatea logică (şi de multe ori factică) pe care ea o presupune, nu ne ridică nici un fel de probleme. Vrem ceva şi opusul lui, în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Cum spunea un cântecel al copilăriei: “Vrem ceva rotund, dar şi pătrat/ Bun şi la spart, şi la gustat/ Şi de-o culoare oarecare,/ Dar nu cea pe care o are.” Şi pentru că vrem din tot sufletul, pentru că în partea asta de lume suntem cu toţii copiii oropsiţi ai istoriei şi pentru că fiecare ştie că are dreptate, merităm.
Cu câteva săptămâni în urmă eram la Timişoara, la conferinţa dedicată diasporei, unde Preşedintele şi trei miniştri ne-au vorbit, la unison, de “România educată”. Iată o iniţiativă bună, mi-am zis, într-o ţară în care analfabetismul efectiv e în continuă creştere, iar cel funcţional tinde să devină normă. Revenirea la o şcoală adevărată, regândirea programelor, trecerea de la mult şi prost la puţin, dar temeinic, învăţarea progresivă, în acord cu dezvoltarea psiho-somatică a copilului, regăsirea în marea cultură şi redescoperiarea bucuriei cunoaşterii nu pot avea ca efect decât formarea unor cetăţeni oneşti şi a unor buni profesionişti. Poate părea straniu că ne-am trezit la această realitate după un sfert de veac de rătăcirie (printre curricule, indicatori, “performanţe”, salarii de merit şi “comisii naţionale”), dar – cum spune (trist-)înţeleptul nostru proverb: mai bine mai târziu decât niciodată. Vocea trăgănată a Preşedintelui, care rostea aproape silabisind: “România educată”, părea a da greutate acestei sintagme şi a o investi cu autoritatea unei hotărâri în care cea mai înaltă autoritate a statului ne cheamă să ne regăsim cu toţii. A trecut abia o lună şi ceva de atunci şi, iată, aflu cu suprindere – la locul de muncă – cum că “România educată” a devenit caducă. Acum se poartă “România internşipată”; educaţia – vedem cu toţii cum e; studenţii noştri vor practică, dacă se poate numai practică şi direct pe contract, iar Universitatea e datoare să urmeze trendul şi “să se adapteze la realitate”. Cursuri? Mai puţine şi, pe cât posibil, de după-amiază; un soi de seral la care vine cine vrea şi dacă vrea (de pildă cei plecaţi la lucru in străinătate nu mai vor nimic altceva decât diploma). În rest practică, internship, voluntariat, activităţi comunitare. Studentul nu trebuie să se stea în Universitate, de la cursuri nu mai are ce învăţa – căci teoria e inutilă în lumea de azi – iar biblioteca arată ca un cimitir cu un miros greu. Viaţa palpită pe stradă, în firme (ba chiar mai mult în cafenele şi cluburi – aş fi tentat să spun) – acolo trebuie să fie studentul, acolo sunt adevăratele oportunităţi ale prezentului, acolo e viitorul. Şi profesorii? Potrivit Ministerului, aceştia fac cercetare; deocamdată o publică prin Anale şi în cărţi tipărite din banii proiectelor, dar n-ar fi exclus ca într-o zi Ministerul să stabilească faptul că nu se mai acceptă în universităţi oameni care nu lucrează efectiv în “economia reală” şi că singurul nostru indice de performanţă vor fi brevetele de invenţie puse în practică de mari companii. (Nu pot să nu mă gândesc la perspectiva prietenilor teologi, atunci când li va stabili norma de inovaţie în domeniu şi de “adecvare la cerinţele lumii de azi”!)
Poate că dacă aş fi auzit lucrurile acestea spuse de studenţi, sau de vreun patron de modă nouă aş fi zâmbit şi i-aş fi răspuns că, sigur, adaptarea la cerinţele pieţei e foarte utilă, dar cum piaţa e într-o continuă mişcare, menirea universităţii e aceea de a produce oameni care au deopotrivă un nucleu de cunoştinţe temeinice şi capacitatea de-a lectura (pe baza acestor cunoştinţe) contextul de aşa manieră încât să se poată adecva, eficient, oricărui cadru domenial. Însă, lucru straniu, cele de mai sus erau spuse de colegi de-ai mei! Ce poţi să spui atunci când un universitar declară că a trecut vremea teoriei şi că studenţii învaţă mai mult într-un internship decât la un curs?! Că e vorba de o mauvaise conscience care tinde să vireze în haine de soi! Altminteri, cum poate un profesor (universitar – deci care şi-a ales domeniul şi materiile) să declare că lucrurile pe care le predă sunt literă moartă şi inutilă celor din faţa sa? M-aş opri o clipă asupra acestui lucru. Cu ceva vreme în urmă mă aflam într-un restaurant românesc împreună cu un distins profesor american (de origine română). După studiul meniului, profesorul a întrebat chelnerul ce ne recomandă şi acesta din urmă a început prin a ne atrage atenţia că un produs din listă nu e proaspăt, că altul e făcut pe bază de legume congelate etc. După ce ne-am fixat asupra comenzii şi chelnerul a plecat, profesorul mi-a spus: “Aşa ceva n-o să vezi niciodată în America! Cum poate un angajat să spună că ceva din oferta firmei lui nu e vandabil? În mod normal el ar fi trebuit să laude totul, lăsându-mă pe mine să aleg.” Or dacă noi, profesorii, declarăm că teoria pe care o predăm e inutilă şi dacă, dincolo de asemenea declaraţii, ne comportăm ca şi cum ar fi realmente inutilă, atunci ce poate să (mai) înţeleagă un student? Normal ar fi ca fiecare dintre noi să-şi apere domeniul de specializare, să-l actualizeze – şi să-l reconfigureze – an de an pe măsura lecturilor, a meditaţiei şi a dialogului cu cei din faţa lui pentru a putea transmite fiecărei noi generaţii impresia faptului că acela e lucrul cel mai important din lume, cel căruia merită să-i dedici întreaga viaţă. Poate am început să uităm ceva esenţial: primul lucru pe care noi îl transmitem elevilor/studenţilor nu sunt cunoştinţele, ci pasiunea născută din credinţa în valoarea muncii noastre. Tocmai această pasiune – juvenilă, ca orice pasiune – îl menţine pe cercetător veşnic tânăr şi-l apropie de studenţii săi. Când ea se ofileşte, cursul devine sec şi impersonal, o aglomerare de nume şi date ce se cer debitate mecanic, iar profesorul capătă aerul caricatural al unui conţopist de provincie. Dacă noi credem că lucrurile cu adevărat importante se decid altundeva decât în domeniul nostru de studiu, atunci nu ne rămân decât trei variante: să ne ducem acolo unde se face ceea ce merită a fi făcut (în afaceri, de pildă) şi să ne realizăm în aria respectivă; să amestecăm lucrurile jucând cartea domeniului rentabil în universitate şi a titlului academic în zona de câştig (în acelaşi timp “şi – şi”, dar şi “nici – nici”; un fel de “cel mai bun afacerist dintre profesori şi cel mai bun profesor dintre afacerişti”) şi, în al treilea rând, să ne adâncim tot mai mult în conştiinţa unei ratări destinale (am pierdut trenul cel bun). Ultimele două soluţii costă, ambele, universitatea şi studentul. Un om angajat în afacerea lui – mai ales dacă aceasta e una de succes – îşi va ţine orele fără prea mare interes, venind (şi uitându-se) de departe la lumea străină a amfiteatrelor şi va fi tentat să vadă în studenţi doar nişte clienţi cărora le livrează exact acea marfă pe care ei o pot cumpăra. Sigur, omul acesta poartă cu el magia celeilalte lumi, din care se coboară ocazional pentru a vorbi tinerilor neştiutori. Mult mai trist e cazul celui care şi-a pierdut pasiunea, dar nu (mai) are unde să se ducă. Pentru el orele ajung o corvoadă, cititul ceva obositor, se simte apăsat de obligaţia debitării unor lucruri care nu-i mai spun nimic, vede peste tot aceeaşi ratare şi nu mai cunoaşte altă eliberare decât faptul de-a se răzbuna pe toţi ceilalţi (începând cu studenţii, căci ei sunt cei mai slabi). Îşi va îndeplini formal îndatoririle şi va fi tentat să creadă că totul se reduce doar la corespondenţa formală a obligaţiilor cu rubricile diverselor tabele. În rest, “se va învârti” “să prindă” şi el ceva, câteva fărâmituri de la masa celor mari, o comisie, o tribună, ceva, orice care să-i alimenteze – fie cât de puţin – iluzia că e cineva, că mai contează, că beneficiază de “respectul” celor pe care el însuşi îi priveşte cu frică şi dispreţ. Tot ce rămâne, în absenţa pasiunii, e solemnitatea unei decreptitudini trăită cu o luciditate paroxistică. Asta, evident, dacă omul îşi mai aduce aminte cine a fost odată. Dar, din fericire, în lumea noastră mulţi beneficiază de darul uitării.
Să explice doar piederea pasiunii faţă de opţiunile tinereţii această mitologie a “lumii reale” care nu are nevoie de teorii? Căci nu e doar un act de renunţare la iluziile începuturilor din partea profesorului ce spune aceste lucruri, ci şi unul de atracţie faţă de “cealaltă lume”, pe care studenţii, cu vitalitatea vârstei lor, o întrupează nonşalant. Nu poţi să nu-ţi reprimi senzaţia de a vedea nişte oameni maturi zăbovind în faţa oglinzii şi îmbrăcându-se cât mai trendy pentru a fi primiţi şi integraţi în lumea veselă şi dinamică a celor tineri. Pare că idealul profesorului a devenit faptul de a fi cool, “de gaşcă” (sau “de comitet”), iar cea mai bună formă a predării (atunci când nu se împotmoleşte în grafice şi power-point-uri) ar fi discuţia relaxată, la o bere (sau pe Facebook), despre oportunităţile zilei de azi. Ideea că există o distanţă între profesor şi student a devenit – în aceste vremuri egalitare – una profund reacţionară. În şcoala clasică, profesorul era cel care dădea tonul; nu pentru că era mai în vârstă, ci pentru că era cel care cunoştea direcţia în care studenţii urmau să se formeze. Distanţă dintre profesor şi studenţi le amintea acestora din urmă nu (atât) că profesorul e altfel decât ei, cât că ei înşişi sunt chemaţi să fie, la finele studiilor, altfel decât la începutul lor. De aceea singura colocvialitate îngăduită era aceea de la banchetul ce marca finele anilor universitari. Acum pare că trend-ul s-a inversat: studentul trăieşte în “lumea reală”, el fixează norma universităţii şi spune ce şi cum e de făcut. Şi, mai înainte de toate, studentul nu vrea “teorie”. Vrea practică? Nu sunt aşa de sigur. Dacă-l pui să facă ceva, pur şi simplu ca să deprindă lucrul respectiv, se plictiseşte de el la fel de repede ca de teorie. Cred că mai curând (la fel ca şi profesorul) vrea nişte cash, acum şi în mână. De altminteri modelele lui sunt nişte puşti (sau puştoaice) de la el din sat, sau dintre blocuri, cam de aceeaşi vârstă, care – adesea fără a se mai complica cu Bacalaureatul – au luat calea Angliei, a Germaniei, a Franţei, a Spaniei, nu e clar ce-au făcut acolo (meseria nu se pune pe Facebook) şi apar vara cu maşini ultimul răcnet, cu bani de apartament, iar atunci când nu apar postează poze cu ei la Ibiza şi la Chamonix. La 18 ani fiecare se vrea independent, la casa lui (căci nu-i place ca, atunci când îi vine prietena sau prietenul să stea într-o cameră şi să audă, din cealaltă, tusea – cu subînţeles – a părinţilor), câştigând mai mult decât adulţii (că să vadă ei!), dacă se poate, luându-le locul pretutindeni (pentru a înlocui “generaţia expirată”) şi ajungând “şef”. Şi toate astea rapid, de azi pe mâine. Mă tem că asta vor cei mai mulţi tineri, nu neapărat pentru că aşa e lumea de azi, ci pentru că tinerii dintotdeauna şi-au dorit totul dintr-o dată. A le vorbi de răbdare, de muncă şi de studiu, revine pur şi simplu la a vorbi în gol. Lor le trebuie bani, distracţie şi feeling maxim, nu predici răsuflate (au parte de din astea acasă, şi încă de mai multe ori pe zi).
INTERVIURILE HotNews.ro