Traficul sexual în România și etica grijii: Structurarea legii prin grijă

Una dintre numeroasele probleme care afectează societatea românească, inclusiv sistemul juridic, este traficul sexual, mai ales cel care implică fete tinere. Această problemă a fost abordată prin diferite canale și soluții, dar nu a fost niciodată rezolvată, nici în România, dar nici în altă parte a lumii. În unele țării situația este totuși ținută sub control, dar în multe țări, inclusiv România, problemă persistă asta și din cauza unei puternice influențe a mentalității patriarhale.

Această atitudine se ascunde adesea în umbră, fiind îmbrățișată mai mult sau mai puțin voluntar de către oameni dar mai periculos e faptul că se manifestă și în instituții. Sistemul juridic nu va face nicio diferență în acest caz, în ciuda presiunii venite din partea societății civile și a progresului relativ în mentalitatea generală. Corupția, sărăcia și precaritatea se asociază cu structuri politice misogine creând obstacole majore care îngreunează românilor, mai ales fetelor și femeilor marginalizate, să ducă o viață demnă și să se simtă protejați de stat și de lege. Ce se întâmplă dacă legea însăși exprimă amploarea indiferenței și nepăsării sociale față de cei deja marginalizați și abuzați? Ce se întâmplă dacă legea și limbajul sunt împletite într-o manieră care reflectă această stare de fapt? Ce se întâmplă dacă limbajul legii nu arată o grijă reală față de oameni? Sau, mai bine spus, ar trebui ca legea să aibă grijă de modul în care se pot oferi soluții reale? Poate deveni responsabilitatea instituțională o practică privind modul de percepere și de redactare a dreptului?

În mod normal legea trebuie să garanteze și să apere drepturile și autonomia persoanelor, însă cel mai adesea abordarea legală îi consideră pe indivizi, inclusiv cei care au nevoie de protecție, ca fiind ființe separate, ”electroni” liberi izolați de restul. Cu toate acestea, este destul de dificil să presupunem că fiecare individ se rotește doar în jurul său, ca și cum ar fi o planetă ”rebelă” fără un sistem solar. Limba leagă indivizii între ei, dând sens eului prin relațiile cu ceilalți, funcționând ca un bun care ne asigură că nu suntem singuri, că statul – prin instituțiile și sistemele sale – este protector față de noi. Ce s-ar întâmpla dacă limbajul legii nu ar fi capabil să protejeze toți cetățenii, ci, de fapt, ar păstra ordinea artificială care favorizează marginalizarea?

În era #Metoo, este important să evocăm cercetătorii feminiști care au fost atenți să observe mecanismele de gen ale modului în care se transmite limbajul, fie că este scris sau vorbit. Sistemul juridic, la fel ca și alte domenii importante ale vieții publice, este dominat de către bărbați. Acest lucru poate însemna implicit că bărbații sunt cei care stabilesc ce este corect și ce este greșit. Dacă sistemul legal a fost genderificat, așa cum susțin cercetătorii/cercetătoarele feminiști/e, atunci sunt câteva lucruri care trebuie clarificate cu privire la motivul pentru care traficul sexual persistă și distruge sute de vieți.

Putem să începem prin a analiza puțin situația: dacă limbajul legii reglementează sistematic realitățile vieții și dacă legea este scrisă de către bărbați, în consecință, bărbații au responsabilitatea și dreptul de a o modela, de a o defini și de a da interpretări bazate pe ceea ce ei definesc ca fiind excepția. Legea, care ar trebui să fie purtătoare a unei voci universale și să fie reprezentabilă în mod incluziv, ar putea fi de fapt deghizată într-o”voce masculină”. Presupunând că legea echivalează experiențele unei singure părți ca fiind universale, unde sunt însă inițiativele specific, precum cele de combatere a traficului sexual, în special a traficării fetelor tinere? Până în prezent, legislativul compus predominant din bărbați a decis asupra corpului femeilor, cum este cazul, spre exemplu, la dreptul la avort, care este neconstituțional în diferite democrații. Mai contează că același tip de legislativ permite ca trupurile fetelor/femeilor să fie vândute ca simple mărfuri sexuale?

În urmă cu doi ani, printr-un amendament adus articolului 211 din Codul penal, a avut loc o mică modificare a pedepsei, de la trei ani la cinci ani de închisoare, în cazul traficului de copii. Aceasta reprezintă pedeapsa minimă, deoarece pedeapsa maximă rămâne neschimbată, de zece până la cincisprezece ani de închisoare. Din perspectiva pedepsei, traficul de copii este aproape egal cu furtul sau, uneori, chiar o infracțiune mai mică în comparație cu evaziunea fiscală sau falsificarea de documente, chiar dacă aceste pedepse pot fi adăugate la infracțiune. Uneori, însă, este nevoie de depășirea multor impedimente birocratice pentru ca fetele traficate și părinții lor să obțină dreptate – prin asistență juridică gratuită-, luând în considerare lipsa de diligență instituțională și neîncrederea poliției față de victime.

Una dintre principalele probleme este stigmatizarea legată de sexul pe bani, sub toate formele sale. Traficul de persoane în scopuri sexuale este încă considerat prostituție (trebuie accentuat faptul că în limbajul juridic este întâlnit termenul prostituție în loc de muncă sexuală, diferență dintre ele urmează să fie explicată mai jos), iar simplul cuvânt stârnește prejudecăți și rușine. Cu toate că ramura feministă a mișcării sex-positive a avut un impact considerabil în ceea ce privește exprimarea vocii lucrătorilor sexuali fără voce și în ceea ce privește campaniile pentru drepturile acestora, limbajul juridic trebuie încă să își adapteze vocabularul la discursul general.

De fapt, chiar și „Protocolul de la Palermo”, care a fost semnat de 105 țări în 2002, nu consideră traficul de persoane ca fiind diferit de prostituție ci, de fapt, tratează traficul de persoane în scopuri sexuale ca pe un rezultat al „prostituției” permise. Indiferent de modul în care abordăm această problemă, este încă discutabil modul în care prostituția este înțeleasă și tratată de societate și de către instituțiile publice. De obicei, fetele și femeile traficate sunt văzute ca o categorie omogenă, în ciuda contextului care implică sărăcie, migrație, abuz, precaritate, rușine de sine, iar sistemul juridic face foarte puțin pentru a preveni această stare de fapt.

Carole Pateman, în cartea sa „Sexual Contract” (1988), dezvăluie că ceea ce ea numește prostituție (cred că discursul principal încă nu a fost schimbat de către feministele sex-positive) este încorporat într-o mentalitate patriarhală și că există un motiv pentru care „prostituata” este o figură feminină. Ea recunoaște cu siguranță că, după ce vom învăța istoria muncii sexuale, vom înțelege că, de fapt, este o problemă legată de bărbați și de ce faptul că aceștia cer și au nevoie să trateze corpurile femeilor ca instrumente sexuale pentru propriul lor câștig. Pateman asigură că tranzacționarea corpului femeilor se face pentru a oferi bărbaților drepturi și acces la trupurile lor. Din păcate, traficul sexual este cea mai cumplită metodă de manifestare a puterii sistemului patriarchal, prin care bărbații pretind drepturi asupra corpurilor femeilor. Din păcate, această abordare a devenit norma.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro