Trecutul excremential

Esti obsedat de succes in America? Il citesti pe Matei Calinescu. Vrei lucruri fundamentale despre avangarda, kitsch, postmodernism, decadenta, modernism, lectura si exil? Il citesti pe Matei Calinescu. Eficient si profund.

,b>Pomeniti undeva de paltonul cu care ati plecat din Romania in exil. Puteti sa faceti un istoric al distantarii fizice de Romania prin uzarea obiectelor cu care ati plecat?

Mai intii despre acel palton – un palton din stofa groasa si grea, o investitie semnificativa in anii ‘60. Implinea zece ani cind am ajuns in America, la 15 ianuarie 1973. Cind l-am cumparat dintr-un magazin de pe Calea Victoriei, am avut fata de el un respect ca fata de o… institutie.

Imi aminteam de-o anecdota pe care-o povestea Tudor Vianu: in timpul studentiei in Germania, in anii 1920, poetul Ion Barbu (care facea studii doctorale de matematica sub numele lui adevarat de Dan Barbilian), avind nevoie de bani, isi vinduse paltonul si i se plingea lui Vianu ca moare de frig.

Vianu ii spusese: „Cum ai putut sa faci asa ceva? Paltonul e o institutie, nu se vinde”. Curios, ajuns in America, paltonul meu si-a lepadat caracterul institutional. L-am purtat rar aici, mi se parea greu ca plumbul. Plecat din Romania ceausista, nu aveam nostalgii (sau cind aveam, mi se pareau ridicole).

Dublul sens al exilului

Ce obiect mai aveti din vechiul geamantan al exilului?

Dupa atitia ani n-a mai ramas decit un inel de care nu m-am despartit niciodata, verigheta pe care e inscris numele sotiei mele, Adriana, si data casatoriei, 29 aprilie 1963.

Tin minte ca am stat citeva ore la coada pentru aprobarea micii cantitati de aur care era necesara pentru verighete (a detine aur fara aprobare era pe atunci o crima, pedepsita cu inchisoarea). Geamantanul de carton al exilului a fost inlocuit de altul, de altele, mai solide, ale reintoarcerii repetate.

Intre 1973 si 1989 intoarcerea era imposibila, inimaginabila, ruptura de tara era totala. Exilul era o strada cu sens unic. Acum e una cu dublu sens. Revin in Romania in fiecare an si, cu ajutorul lui Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, am revenit si in Itaca literelor romanesti.

Dreptul de a minti

Puteti face o biografie a dumneavoastra din perspectiva minciunii?

Daca am vrut sa parasesc Romania, nu a fost citusi de putin din dorinta de a ma realiza profesional, ci din aceea de a nu fi obligat sa mint, efectiv sau prin omisiune, tot timpul. As putea spune, glumind, ca m-am exilat, printre altele, si pentru a-mi putea exercita liber dreptul de a minti, cind si cum vreau eu.

Am avut totusi prieteni extraordinari in Romania si, in mica noastra lume fragila din marea inchisoare care devenise tara, a existat – in chip miraculos – o incredere reciproca si o caldura a relatiilor umane pe care nu le-am mai regasit niciodata. Astfel de miracole se intimpla numai in inchisori, dar asta nu inseamna ca inchisorile nu trebuie parasite.

Atunci cind s-a ivit prilejul, am luat hotarirea de a ma exila, pe care n-am regretat-o niciodata. Dar e altceva: zidurile inchisorii s-au prabusit, speranta a devenit posibila.

Nu va napadeste kitschul gindurilor, al mincatului romaneste si al aprecierilor apologetice?

Kitschul, ah, kitschul. Exista fara indoiala, intre nenumaratele sale forme, si un kitsch al exilului. A vorbit inteligent despre kitsch in general Milan Kundera. In ce consta el? Kundera il defineste brutal ca „indulcirea cacatului”.

Kitschul exilului, as spune, e indulcirea nostalgica a unui trecut excremential, combinata cu mila de sine. O data ajuns in America, am scris despre kitsch, poate fara sa-mi dau imediat seama, ca sa exorcizez aceasta posibilitate, acest pericol. Fara false modestii, cred ca am reusit. Dificultatile exilului – trec acum peste avantajele lui evidente – au fost pentru mine de alt ordin.

Citeste interviul complet in Cotidianul