TREI ÎNTREBĂRI. The unsung heroes of 2020. Ce ne-a scăpat?

Anul 2020 nu putem să spunem că nu a fost unul plin de evenimente. Dar parcă urgența continuă adusă de pandemie a înecat restul fluxului informațional. Orice subiect a fost analizat prin prisma urgenței medicale. S-au format (deja clasicele) tabere pro și contra. În acest peisaj apocaliptic aducând aminte de scenele suprarealiste ale războiului de tranșee de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial (în care răul se banalizase și „nimic nu mai era nou”), șansele ca unele evenimente să scape atenției sunt mari, mai ales atunci când nu sunt legate de evenimentul acaparant.

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică?

Am ales însă să comentez două evenimente din care unul a fost (am)plasat în contextul pandemic, iar celălalt nu pentru că am impresia că ele pot configura un curent care merită a fi pus în lumină: funcționarea instituțiilor. Instituțiile (adică structurile funcționale ale societății care depind doar marginal de oamenii care le slujesc) au fost considerate drept cea mai importantă invenție a civilizației occidentale (the killer apps, cum le-a numit Niall Ferguson). Este extrem de dificil să privești o instituție ignorând oamenii care le (de)servesc. Mai ales atunci când instituția este una unipersonală (Președinția, Primăria) tendința de a confunda titularul funcției cu instituția este pregnantă.

Dar să descriu (succint) evenimentele la care mă refer. Cronologic vorbind, primul este o decizie a Curții Constituționale pronunțată pe 16 iulie 2020 și care declară neconstituțional un text din Codul civil. Deși este un eveniment major, căci până acum Codul civil a „scăpat” rescrierii de către instanța constituțională, știrea a căzut rapid în uitare. Or tocmai această uitare poate fi privită într-un context instituțional interesant. Încerc să acreditez ideea că uitarea este una programatică și reliefează (paradoxal) o bună funcționare a instituțiilor.

Textul declarat neconstituțional este, de fapt, unul pur descriptiv, care enunță ideea că o persoană care nu mai are discernământul faptelor sale poate fi pusă (de către instanță) sub interdicție, adică actele sale vor trebui să fie confirmate de un tutore pentru a fi valabile. Simplist vorbind, cel care „a dat în mintea copiilor” va fi tratat ca un copil mic. Curtea a considerat că acest text este neconstituțional, dar din comunicatul oferit publicului rezultă că nu existența instituției este problematică, ci modul în care ea este aplicată (și abuzată) uneori. Curtea Constituțională sugerează că reglementarea ar trebui să fie asezonată cu mai multe protecții împotriva abuzurilor, în sensul în care să existe o etapizare a măsurilor, începând cu unele limitate (asistarea persoanei doar la încheierea anumitor acte de un curator) și ajungând doar în cazuri extreme la reprezentarea generală de către un ocrotitor (tutorele). În plus, se sugerează că orice măsură de acest gen trebuie să fie limitată în timp, iar extinderea sa să se facă doar cu confirmarea judecătorului.

În plan practic, consecința acestei decizii ar putea fi aceea că nu mai pot fi puse acum sub interdicție nici măcar acele persoane care în mod evident nu înțeleg consecințele actelor lor. În plus, există riscul ca toate persoanele care deja sunt plasate într-un asemenea regim să (re)devină libere să încheie orice acte (în mod valabil), oricât de iraționale ar fi acestea. Și atunci unde este vestea bună? Păi o decizie pronunțată în iulie încă nu a fost motivată și publicată în Monitorul oficial. Așadar, ea nu este (încă) obligatorie. Deci efectul perturbator nu se va produce (încă). Îmi place să cred că aici nu este o scăpare, ci o decizie rațională prin care Curtea Constituțională a oferit Guvernului un răgaz pentru a pune legea în acord cu aceste principii și a pune la dispoziție instanțelor un mecanism de punere sub interdicție care să corespundă standardelor constituționale. (De altfel, la nivelul administrației se lucrează la un asemenea proiect de lege.) În acest fel, se va evita hiatusul normativ care ar putea fi defavorabil tocmai acestor persoane (care ar putea să-și facă rău sau să-și risipească averea extrem de facil). Dacă acceptăm acest dialog interinstituțional din spatele unei aparente disfuncționalități (oare nu avem mereu critici cu privire la întârzierea motivării hotărârilor judecătorești?) putem vedea cum instituțiile cooperează în mod loial în vederea funcționării sistemului în ansamblu. După ce părea că avem două instituții fixate pe poziții antagonice, observăm că ele cooperează în mod rațional.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro