„Trilogia” elitelor de facto din România (III) – Motivele principale reale pentru care ponderea competenței și eticii este deficitară și ce e de făcut

Amintesc că prima parte[i] a „trilogiei”, a privit momentul decembrie 1989 și fractura profundă de atunci a elitelor de facto românești (care încă are ramificații complexe). A doua parte[ii] s-a concentrat pe etapele și momentele ulterioare din perioada 1990-2020, dintr-o perspectivă de direcții și decizii cheie.

Această a treia și ultimă parte încearcă să arate care sunt motivele principale pentru care ponderea competenței și integrității e deficitară la nivelul elitelor de facto de la noi. Aspectele respective reprezintă restul de „ingrediente” majore care – împreună cu cele abordate în capitolele anterioare – au dus la prezentul românesc așa cum este el. Discutarea lor este importantă tocmai pentru a putea corecta eficient „rețeta” pentru viitor.

În acest sens, este ușor de înțeles că o țară nu poate ține pasul cu „lumea” fără să aibă o pondere majoritară de oameni competenți și una larg majoritară de oameni integri în elitele de facto.

Or, la noi, ponderea respectivă este clar insuficientă în ambele privințe. În plus, foarte mulți români nu doar că nu percep ponderea respectivă ca fiind una rezonabilă, dar o simt ca fiind mai slabă în prezent decât acum 30 de ani (și pe fondul numeroaselor exemple de persoane cu lipsuri evidente în materie, dar cu funcții importante).

Cum e posibil așa ceva? Să fie Soros de vină? Sau poate vreo ocultă mondială implicată într-o conspirație perfidă împotriva României cu sprijinul unor cozi de topor de pe la noi? Multinaționalele? Vreun blestem? Dezbinarea noastră “tradițională”? O combinație din toate?

Deși trebuie atenție și la interferențele externe, cred că situația de la noi ține mult mai mult de intern decât de extern. Motivele pot fi privite pe 3 paliere principale, fiecare cu o serie de vectori în spate:

• Un punct de plecare în decembrie 1989 foarte problematic;
• O serie de decizii profund eronate în ultimii 30 de ani din perspectiva mecanismelor declanșate;
• Unele evoluții globale care nu au ajutat, chiar dacă au avut o pondere scăzută.

Înainte de a le lua pe rând, sunt importante două precizări cu privire la sistemul de referință avut în vedere și unghiul de analiză al articolului.

Pe de o parte, pe plan politic și tactic, meritul și integritatea nu trebuie văzute într-un mod cvasireligios, ci comparativ cu alte țări și în context. Deși, aspirațional, trebuie să tindem spre varianta cea mai de sus posibilă, din punctul de vedere al politicilor publice, doar o abordare comparativă și atentă la ansamblu poate fi suficient de adaptată și inclusivă pentru a fi eficientă – și la acest tip de abordare mă refer mai jos. Pe de altă parte, problema la noi este aceea că ponderea meritului și integrității e clar deficitară indiferent de filtrul prin care privim lucrurile și vom vedea că multe politici majore adoptate după 1989 nu doar că nu au curbat aspectele negative, dar, în tot sau în parte, au generat și altele și mai grave.

(Palierul I) Un punct de plecare în decembrie 1989 foarte problematic. Acesta a fost dat, în principal, de:

• O întârziere istorică pe partea meritocratică și valorică de masă, care a fost redusă în comunism doar în unele privințe – și distorsionată în altele (și care a fost gestionată haotic după 1989);
• Un mod de gândire configurat în comunism care stimula intrinsec multora deraieri pe partea de meritocrație și integritate și le multiplica automat odată ce s-ar fi trecut la capitalism;
• Un fond instituțional de plecare în economia de piață defavorabil; și
• Fractura de la Revoluție și „păcatul originar” – un punct de start efectiv foarte păgubos.

1. O întârziere istorică pe partea meritocratică/valorică de masă care a fost redusă în comunism doar în unele privințe – și distorsionată în altele (și care a fost gestionată haotic după 1989)

Școala și politicile culturale au, în general, două misiuni principale (a) transmiterea de cunoștințe, cu ceva competențe și (b) transmiterea de valori/formarea de caractere.

Pe partea de educație în România ca mod de transmitere de cunoștințe (pentru înțelegerea efectivă a lumii), aș sublinia doar că:

• La sfârșitul perioadei interbelice, sub 3,5% din populația adultă a României absolvise o facultate[iii];
• Până în 1989 se progresase semnificativ în privința învățământului de masă, dar doar 13,7% din populația adultă eligibilă absolvise o facultate la acel moment. În plus, nivelul unei părți notabile a absolvenților de liceu și chiar de facultate nu era așa de bun cum am dori să credem.

În acest sens, aș aminti că procesele de gândire umană se bazează semnificativ pe o analiză comparativă. Pentru că în comunism era tăiat accesul la informație cu care să poți compara, percepția noastră, a tuturor, asupra a numeroase aspecte din acea perioada e distorsionată. Astfel, e probabil ca diferența față de Vest în destule privințe profesionale să fi fost similară, de fapt, în medie, cu diferența dintre Dacia 1310 și mașinile Mercedes de atunci.

Adică, progresaserăm mult față de nivelul anterior, dar și alții o făcuseră și – spre deosebire de noi – beneficiind de diversitate de informație, mai multe schimburi cu alții și o meritocrație mai bună, nefiltrată de partid, o făcuseră chiar mai solid în destule direcții.

• Programa școlară din decembrie 1989 nu era, evident, adaptată unei economii de piață și avea inerții inerente, oricum, masa profesorală neputând fi ajustată peste noapte. Doar că situația a fost mult agravată prin inacțiune. Astfel, programe ample de formare și informare raportat la noile discipline esențiale pentru noul model lipsind mulți ani sau fiind deficitare până în ziua de azi – transferul de cunoștințe în școală în unele domenii cheie pentru noul context (și care se corelau și cu altele) a fost cu totul insuficient sau chiar distorsionat.
• La nivelul anului 2019, conform datelor UE[iv], procentul de absolvenți de facultate (de stat și private, luate împreună) pentru generațiile de 30-34 de ani din România era de aproximativ 26% (pentru ansamblul populației adulte, procentul e, desigur, mai mic). Pentru context, media UE pentru aceleași generații depășea 40% (Suedia sau Olanda fiind la peste 50%).
• Faptul că filierele de licee profesionale au fost gestionate foarte prost după Revoluție a adăugat la impact.

Așa s-a ajuns în situația în care 41% din liceenii români de clasa a IX-a să fie considerați analfabeți funcționali de evaluarea PISA din 2018 (și 47% să nu poată rezolva cele mai simple exerciții la matematică din testarea respectivă), media țărilor OECD fiind la jumătate, adică de două ori mai bună[v]. În plus, peste 60% (unele estimări avansează cifra de 80%) din absolvenții de facultate din România lucrează altceva decât ce au învățat în școală.

Și din motivul de mai sus, diplomele (mai ales la cum se obțin în unele locuri din România) nu reflectă automat valoarea unui om – și destui parlamentari ne-au arătat asta cu vârf și îndesat în ultimii 30 de ani. La cât de complexă este lumea în prezent, nici partea inversă nu poate fi, însă, semnificativă ca pondere.

Astfel, deși am cunoscut personal oameni inteligenți și buni profesioniști fără cine știe ce școală formală, numărul oamenilor care pot să ajungă buni profesioniști în lumea actuală, în afara unui circuit școlar (inclusiv de meserii) și profesional cât de cât complet/solid, e cu totul insuficient față de ce ar fi necesar pentru ca o țară să progreseze notabil.

Cu alte cuvinte, statisticile de mai sus contează, chiar dacă nu la modul absolut. Vestea bună, totuși, este aceea că factorul istoric e cel mai puțin important dintre factorii care trag meritul și integritatea în jos în prezent, mai ales având în vedere că, într-o societate normală, elitele de facto ar trebui să concentreze o pondere medie mai mare a calității, nu mai mică (cum a ajuns să fie la noi după peste 30 de ani de la Revoluție), și că tehnologiile IT (bine folosite) ar permite recuperări accelerate.

Cu privire la partea de formare de valori/comportamente, voi detalia unele aspecte în următoarele două secțiuni și într-o alta ceva mai jos.

2. Un mod de gândire configurat în comunism care stimula intrinsec multora deraieri pe partea de meritocrație și integritate și le multiplica automat odată ce s-ar fi trecut la capitalism

Trebuie înțeles bine că modelul comunist asigura loc de desfășurare pentru merit și integritate la nivel median, darnu le încuraja, de fapt, peste acel nivel. În plus, dezavantaja semnificativ atât meritocrația, cât și integritatea ca punct de plecare într-o societate care ar fi devenit de piață.

Mulți cititori ar putea să remarce imediat că scara valorilor reale părea așezată mai corect în comunism decât astăzi. În unele privințe, așa și era, dar aceasta nu contrazice deloc afirmația de mai sus.

2.1 Astfel, în primul rând, prin însăși esența doctrinei sale, comunismul considera că (a) nu era normal să existe diferențe notabile de realizări și beneficii între oameni, (b) elitele de facto din țările în care nu era comunism aveau poziția pe care o aveau exclusiv pentru că exploataseră (ele sau părinții/bunicii) populația într-un fel sau altul și (c) restul oamenilor din astfel de țări (comparați între ei) aveau un potențial similar și ar fi progresat, toți, mult mai mult decât o făcuseră dacă nu ar fi fost împiedicați de elite/sistem.

Ce poate fi mai atractiv decât să ai o astfel de scuză colosală pentru propriile neîmpliniri?!

Adică, nu numai că standardul cel mai înalt atins într-o societate necomunistă ar fi unul viciat (și prea sus), dar tu însuți ai fi putut progresa mult mai mult dacă nu te-ar fi împiedicat cei din vârf și, dacă nu ai făcut-o, înseamnă că a fost o problemă, aproape exclusiv, exterioară ție.

Logic, cele de mai sus duc, din start, la o relativizare enormă a meritului în societate, inclusiv în cadrul elitelor de facto, pentru că presupun (a) că mai orice om poate să facă destul de ușor ce ar face un alt om, inclusiv interschimbabil pe domenii, și (b) că o persoană care ar ieși cu adevărat în evidență este, de fapt, suspicioasă prin natură – trebuie să fi avut un avantaj ocult sau, oricum, imoral cumva.

O astfel de relativizare extremă e însăși baza și a unui deficit de integritate „by design” pentru că o scară reală/corectă a valorilor este esența unei societăți integre.

Nu trebuie să se înțeleagă din cele de mai sus că în societățile cu economie de piață nu ar fi mecanisme nocive care se auto-alimentează sau destule diferențe cu totul nejustificate sau că orice ierarhie de facto de acolo ar fi una automat corectă în întregime.

Dar a presupune, cum comunismul „clasic” a făcut-o – că egalitatea de rezultat (nu doar de șanse) este norma și că mai tot ce e diferență notabilă (mai puțin ocaziile de concentrare a geniului poporului în unii indivizi, precum șeful statului sau unii sportivi) trebuie să fi fost rezultatul unei forme de abuz/privilegiu – nu doar că e contrar naturii, oamenii nefiind identici, dar e cu totul contraproductiv pentru sănătatea și stabilitatea unei societăți. Se prezumă, practic, că toți cei care ar genera, de fapt, cea mai pronunțată valoare pentru societate ar fi privilegiați sau imorali și exploatatori, nu doar procentul mic dintre ei care chiar s-ar comporta abuziv.

Este probabil unul din motivele pentru care, după protestele din piața Tiananmen (care tot în 1989 au avut loc, doar că în iunie), China a mutat „reperul” relevant mai sus în piramida umană, cu rezultatele economice cunoscute. Paradoxal, Vestul a început să-l miște cultural (parțial) pe al său în jos, tot cam de atunci.

Dacă conștientizăm cele de mai sus (și faptul că nu s-a făcut mai nimic la noi în 31 de ani pentru lămurirea lor, inclusiv în școală), înțelegem mult mai ușor cum a fost posibil să avem și prim miniștri ridicoli și atâtea alte exemple de personaje “caragialești” pe tot felul de funcții – pur și simplu, nu s-au văzut nici ei (și nu au fost văzuți nici de cei care i-au numit și nici de zeci de procente din electorat) – ca fiind suficient de inadecvați față de fondul cultural construit în deceniile de comunism.

O altă consecință logică a doctrinei comuniste menționate este aceea – foarte important – că nici nu poți să ajungi într-o elită, în sensul „capitalist” al termenului, decât dacă trișezi /exploatezi populația/pe alții, etc. E posibil ca acest aspect să fi contat la propriu în „strategia” decisă de Iliescu & company în iunie 1992 pentru a „crea” capitaliști români.

A treia consecință este aceea că este cumva justificat/scuzabil, măcar în parte, să manipulezi sistemul și să încalci regulile (ca un „haiduc”) ca să „echilibrezi” jocul, dacă ești cel cu șansa a doua (un under-dog) într-o competiție.

Cu alte cuvinte, ultimele două consecințe implică, în esență, că (a) dacă ai o poziție mai slabă economic, ierarhic, etc, e oarecum justificat să trișezi ca să echilibrezi balanța (că tu doar refaci un echilibru natural care era diferit inițial doar pentru că tu fusesei „bătut de soartă” și celălalt fusese favorizat artificial de ceva), iar (b) dacă vrei nu doar să echilibrezi jocul, ci să ajungi chiar în elita de putere, a exploata pe alții/a specula situația nu e deloc frumos, dar e obiectiv necesar/face parte din „joc” (nu se poate altfel).

Or, acestea sunt aspecte păguboase valoric și cu bătaie foarte lungă, inclusiv raportat la lupta anti-corupție pentru că, în logica comunistă, mai toți românii sunt niște “under-dogs” aproape prin definiție în capitalism (aspect facilitat și de comparația cu cele mai înalte standarde de pe planetă față de care rămânem cu un decalaj important).

Istoriile abundente din curricula școlară comunistă și din toate programele culturale ale acelei perioade legate de răscoale, haiduci și boieri/chiaburi trădători sau exploatatori au susținut subtil și persistent tocmai ideile de mai sus, semănând sau consolidând – inclusiv la nivelul elitelor de facto – semințele unui subconștient deviant de la modelul normal și care încă ne afectează în diverse grade.

2.2 În al doilea rând, în legătură cu doctrina de mai sus, comunismul relativiza oficial proprietatea altuia – aspect, evident, cu consecințe pe partea de integritate.

Am detaliat acest aspect cu o altă ocazie, așa că nu o să insist. Aș aminti doar că, prin naționalizări și restricționarea cantităților accesibile de diverse bunuri, comunismul a relativizat de la început conceptul de proprietate a celuilalt din însăși perspectiva statului.

În pasul doi, cum marea majoritate a proprietăților intrase sub controlul statului (care se prezenta ca gestionând totul în numele poporului), conceptul a devenit unul destul de abstract și relativ și la nivel de individ. Destui români nu mai percepeau ca problematică etic nedeclararea unor venituri sau însușirea de mici avantaje de la întreprindere, cooperativă sau minister, luând cumva din ce dețineau indirect și ei, ci mai degrabă ca pe o abordare compensatorie pentru constrângerile impuse de stat.

În general, din punct de vedere economic, era vorba de lucruri mici. Lucrurile mici respective au fost, însă, încărcate de consecințe pe planul valorilor, mai ales în contextul postrevoluționar. De la lucruri mici economic înainte de 1989, destui din elitele de facto au trecut la acte mult mai importante după 1989, dar fără vreo diferență aparentă în materie de jenă morală resimțită de cei implicați.

2.3 În fine, în al treilea rând, (a) proclamând comunismul ca fiind culmea modelelor socio-economice umane, (b) prezumând că orice om e un Prometeu descătușat care va ajunge rapid “omul multilateral dezvoltat” și (c) încercând să convingă lumea că lucrurile chiar merg conform “planului”, statul comunist a stabilit, de fapt, un standard superior posibilităților unor segmente mari și a promovat o “lume” diferită de realitate. Acest aspect a împins spre “furarea propriei căciuli” la scară destul de largă.

Devenind normal cultural să distorsionezi realitatea și fiind clar că standardul proclamat e, de fapt, greu de atins, s-a trecut din ce în ce mai des la cunoscutul “zicem ca ei și facem ca noi”.

3. Un fond de mentalitate instituțională de plecare defavorabil

Pe lângă implicațiile celor de mai sus la nivel psihologic individual, sunt important de înțeles și unele din implicațiile și rolurile principale instituționale ale statului/multor elite de facto în comunism. Acestea sunt cu atât mai important de înțeles cu cât, (a) după cum am arătat în primele părți ale acestei „trilogii”, tot o parte din elitele de facto anterioare au rămas la putere și mulți ani după 1989, doar că într-un context mai prost, cu cercul principal de putere infiltrat inițial de sovietici, iar (b) formarea internă în sectorul public a fost mult „mai” închisă/circulară decât în zona privată.

Or, misiuni majore ale aparatului de stat erau acelea de a:

• Convinge populația că doctrina comunistă – cel mai avansat model socio-politic și cu ideile cheie menționate de mai sus – era una corectă;
• Implementa efectiv modelul – desigur, într-un mod care să confirme ideile de mai sus în practică (cu respingerea mecanismelor reale de contra-verificare și critică).

Pentru a ține populația în “patul lui Procust” ideologic menționat, aparatul politic și de stat depunea constant eforturi pentru:

• Distorsionarea parțială a realității – să te convingă că normalul era cel proclamat de stat, nu cel real, inclusiv că lumea în care trăiai era mai bună decât era (cu recolte record, etc);
• Aruncarea vinei pentru orice neajunsuri care încă erau vizibile pe străinătate/alții (oculte, etc) – un model perfect nu avea cum să fie el cauza, nu-i așa?;
• Ținerea în frâu sau reprimarea la propriu a oricui tindea să iasă în evidență sau să devieze față de linia partidului.

Le vedem și astăzi pe toate trei ca reflexe la nivelul destulor aleși sau funcționari publici – pentru că nu s-a umblat la mecanisme și numeroase reflexe de tip cultural au fost dobândite/învățate de la aceiași oameni, cu posibilități limitate de comparare a surselor și modului de a fi.

Pentru că natura umană genera regulat o reflectare vizibilă a diferențelor dintre oameni, sistemul comunist implica, astfel, un grad de tensiune perpetuă. Un grad de forță și de încadrare atentă împotriva propriei populații (în special a celor ce ieșeau în evidență) era, prin urmare, un ingredient inevitabil. După cum menționam și mai sus, China a ridicat reperul după Tiananmen probabil tocmai pentru că a realizat că tensiunea devine prea mare (și e profund nocivă și economic) dacă capacul „oalei sub presiune” e fixat prea jos (egalitarist). Astăzi China deja are de peste două ori mai mulți miliardari (în euro) decât Germania.

Un alt element important de avut în vedere este acela că, totul fiind subsumat partidului și doctrinei comuniste, însăși justiția – în principal cea din zona penală – era văzută ca un element auxiliar politic.

Cu alte cuvinte, era subînțeles instituțional că partidul avea întotdeauna dreptate, ceea ce implica că justiția penală era, de fapt, subiectivă când era nevoie și că nu era nicio problemă să fie așa dacă scopul era nobil (și desigur că era nobil). O parte din aparatul de stat și tindea să vadă judecătorii „din penal” ca pe un capăt formal al unei decizii deja luate și parteneri de implementare, nu ca pe un filtru decizional distinct, suveran și superior plasat. Acestea sunt unele din elementele de fond cultural care au facilitat o serie de abuzuri ale luptei anticorupție, dar ajungem și acolo.

Nu în ultimul rând (și chiar foarte important), mai trebuie conștientizat aici că ideologia comunistă era, prin definiție, una care opunea politic explicit și conștient segmente(clase) ale aceluiași poporîntre ele. Când te afli în comunism de mulți ani, nu prea mai rămâne, în fapt, decât o singură mare clasă socială, dincolo de diferența importantă între aparatul de stat și restul populației.

Această ideologie generează, însă, rapid complexități odată ce un popor trece la o economie de piață (care generează din nou clase). Pentru elitele de facto din 1989 – pentru care pregătirea politică fusese o materie importantă timp de decenii – o (re)intrare în capitalism presupuneareapariția unor clase.

Pentru aceștia, întrebarea nu era, deci, dacă vor fi clase, ci din ce clasă voiau să facă parte – desigur, clasa cea mai de sus. Este, astfel, posibil să fi fost asumat de unele segmente, inclusiv strategic, că aceasta implica un grad de exploatare a celorlalți pentru că învățaseră că nu se poate altfel. Destui nu realizează nici astăzi că “win-win” chiar există, de regulă, în capitalism și rămân pe logica comunistă că, de regulă, pentru ca cineva să câștige trebuie ca altcineva să piardă.

Ca o concluzie cu privire la acest punct, modul de gândire al unui număr relevant de membri din elitele de facto cu care s-a intrat în momentul decembrie 1989:

(a) considera lipsa de transparență și distorsionarea realității ca fiind aspecte destul de „naturale”/acceptabile în procente semnificativ mai mari decât vedem în țări democratice;

(b) vedea suspicios sau „măcar” superior/”călăuzitor” populația largă;

(c) vedea capitalismul ca pe ceva care presupunea inerent un oarecare grad de exploatare a unora de către alții – și mai bine să fie ei cei „de deasupra”; iar

(d) pe partea de menținere a „ordinii”, ce era corect nu era analizat ca un aspect automat pur obiectiv, de dezbătut onest, ci depindea de poziția „partidului”/ doctrinei comuniste, „justiția” fiind, parțial, un mijloc.

Era, practic, o distorsiune/viciere fundamentală a conceptului deintegritate (în numele promovării corectitudinii și echității în societate) pentru că faptele nu mai erau văzute obiectiv, ci subsumat ideologic. Faptul că partidul se ferea să intervină politic în multe cazuri, nu schimbă baza de abordare/mod de gândire/acceptabilitate ca normalitate.

Desigur, numeroși membri ai elitelor de facto nu asimilau presiunile culturale respective ca atare, dar, la nivel mediu, fondul cultural a fost clar influențat în diverse grade. Acest aspect a continuat să se vadă și după Revoluție (în diverse ponderi) pentru că mediul cultural e unul care se perpetuează ușor dacă nu intervin politici publice care să-l schimbe mai rapid.

4. Fractura de la Revoluție și „păcatul originar” – un punct de start efectiv foarte păgubos

Pe fondul cultural menționat mai sus, trecerea de la comunism la democrație și la o economie de piață se anunța complicată. Problema a fost însă mult mai mare. Dincolo de fractura în sine a elitelor de facto, rezultatul Revoluției a reprezentant un Big Bang păgubos pe partea de meritocrație și integritate din 4 perspective importante:

• Majoritatea celor care au câștigat era dată de nomenclatură și cercul pro-sovietic, cu infiltrări sovietice la vârful instituțiilor de forță, adică combinația cea mai puțin potrivită pentru reforme de substanță, capabile să crească competența și integritatea în societatea românească;

• Atragerea multor segmente de elită în capcana politică a vărsării de sânge nevinovat a generat un fel de complicitate de fapt la planul sovietic de reluare a influenței asupra țării sau măcar o expunere care facilita un șantaj pe termen lung și îngreuna mult aflarea adevărului și promovarea transparenței și eticii ca miez al politicilor publice.

După cum am detaliat în prima parte a „trilogiei”, segmentele care cooperaseră la schimbarea lui Ceaușescu și sperau să fie doar o tranziție lină ca la bulgari s-au trezit „părtașe” direct sau indirect la vărsări importante de sânge, fie cu ocazia unor reacții ad-hoc la variațiile de plan și numeroasele diversiuni și provocări orchestrate, fie prin pre-cooperarea la un plan mai larg (cel de schimbare a lui Ceaușescu), dar care devia de la discuții în privințe foarte delicate și care s-a dovedit, în plus, că a facilitat și infiltrarea țării la niveluri cheie de pro-sovietici.

Acest aspect a generat un fundal de tip „păcat originar” (raportat la prevalarea de atunci a planului pro-sovietic la vârf și la numeroasele victime și drame individuale) care bântuie segmente ale elitelor de facto românești și în prezent, chiar dacă principala cauză a fost planul pro-sovietic. Față de magnitudinea simbolică a problemei inițiale și perpetuarea ei, alte fapte imorale au devenit mult mai ușor de acceptat și unele deveneau chiar „necesare”.

• Deși bine intenționate, erorile tactice majore de solicitare a lustrației pe scară largă – pe fondul virării populare spre schimbarea nu doar a lui Ceaușescu, ci chiar a comunismului – au generat presiuni mari la nivelul elitelor de facto tocmai împotriva reformelor dorite de populație.

Istoria e cinică de destule ori. Virarea populară respectivă (inițial se scanda „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică”, ulterior s-a trecut la „Jos comunismul”) a servit inițial și aripii pur sovietice la acel moment. Nu e exclus ca alături de martirii Revoluției să fi scandat același lucru și să fi cerut lustrația și agenți sovietici.

Pe acest fond, și în contextul vărsărilor de sânge menționate mai sus, insistența pe lustrație extinsăa „tăiat” calea de retragere pentru segmentele de elite de facto care se opuseseră pro-sovieticilor, precum și a celor deschiși să sprijine reforme reale în societate. Solicitarea rapidă a restituțio in integrumîn natură a jucat în aceeași direcție.

Cele de mai sus au presat, practic, spre acceptarea în primă fază a cercului iliescian și susținerea de destui dintre aceștia a status-quo-ului economic și relațional pentru a perpetua mijloacele de păstrare a propriilor resorturi de auto-protecție și putere, miza crescând mult.

• Pe fundalul de mai sus, faptul că la Revoluție nimeni nu a câștigat cu totul și nimeni nu a pierdut cu totul – conflictul, de fapt, continuând în diverse grade – a stimulat abordări „tribale”de termen lung, ce favorizează natural „loialitățile” totale mai mult decât competențele. Acest aspect rămâne valabil în diverse concentrații până în prezent, fiind unul din motivele fundamentale pentru care meritocrația încă este prea des ceva secundar. În timpul „războiului”, soldații proprii și aliații sunt văzuți mult „mai” subiectiv și înțelegător.

(Palierul II) Mai multe decizii/abordări profund eronate, total sau parțial, din perspectiva mecanismelor implicate. Se poate discuta în numeroase privințe. Am punctat 7 mai jos pe care le consider cele mai importante.

(a) Strategia de închidere față de capitalul extern și de amânare a privatizării decisă în iunie 1992;

(b) Deficitul enorm de finanțare a campaniilor electorale timp de foarte mulți ani. Remunerația scăzută a elitelor politice odată alese și a departamentelor nodale;

(c) Pensionările la 45-48 de ani din cadrul justiției și instituțiilor de forță. Posibilitatea revenirii în sistem, inclusiv cu cumulul unei părți din pensie cu salariul;

(d) Promovările în aparatul de stat și justiție și în administrația locală în mare măsură pe bază manipulabilă sau subiectivă. Dezvoltarea prea largă a situațiilor de delegare/detașare/conducere pe bază de interimat;

(e) Unele dimensiuni ale luptei anti-corupție;

(f) Recompensarea financiară în sistemul public a diplomelor de doctorat; și

(g) Neadaptarea școlii și programelor culturale ale statului decât marginal.

5. Strategia decisă în iunie 1992

După cum am menționat și în capitolul anterior și am detaliat cu o altă ocazie, strategia decisă de cercul iliescian și susținători în iunie 1992 – de închidere față de exterior și amânare a privatizării – a fost absolut dezastruoasă pentru România, facilitând și o bună parte din celelalte decizii proaste.

În esență, pe plan pur economic, aceasta a condamnat din start în mare măsură industria românească pentru că mulți dintre cei care controlau de facto întreprinderile din țară nu aveau know-how adaptat unei economii de piață și nu aveau bani proprii să investească în modernizări. Aceștia au fost tentați frecvent să ia din capitalul și bunurile întreprinderilor respective (pentru a dezvolta afaceri personale), în loc să încerce să le întărească. În perioada 1990-1996, volumul total al investitiilor străine în România nu a depășit în jur de 1 md de dolari (Polonia a beneficiat de aproximativ 14 miliarde în aceeași perioadă), iar PIB-ul din 1989 a fost depășit abia în 2002 – adică 13 ani mai târziu.

Pentru ce interesează în acest articol este, însă, la fel de important de înțeles că efectul a fost dezastruos nu doar economic, ci și pe plan valoric și meritocratic pentru că strategia respectivă:

• Transferând la prețuri, frecvent, semnificativ subevaluate, o parte din patrimoniul statului doar către unii (fără criterii obiective) și facilitând căpușarea pe scară largă de către o altă parte, a viciat încă de la început și pentru numeroși ani ideea de merit și integritate în capitalismul românesc– fiind mult mai importante relațiile. Destui beneficiari, fiind slabi tehnic și închiși mental către Vest, au pierdut destul de rapid o mare parte din valoarea primită, închizând, însă, „vajnic” accesul altora mult mai merituoși;
• A generat distorsiuni majore de concurență (și – implicit – valorice) în toată economia. Astfel, pe lângă modul de abordare indus beneficiarilor direcți (de a considera favorizarea economică o normalitate sau ceva, oricum, acceptabil), și o parte dintre cei care nu au beneficiat de active ale statului sau avantaje fiscale au fost, astfel, stimulați să ocolească reguli sau să caute „protecție” pentru a echilibra jocul.

Adică, motivele principale pentru care o parte din elita de facto a decis să meargă pe această „strategie” (accederea în noua clasă „de sus” și echilibrarea în folos propriu a jocului de capital față de străinătate) au fost resimțite și în restul societății, dar dintr-o perspectivă de dezechilibrare profundă a contractului social intern, ceea ce “justifica” mai orice mijloc de „reechilibrare”.

• Reducând mulți ani resursele de care ar fi putut beneficia, altfel, statul și tot sectorul economic (și posibilitățile de a asigura salarii decente), a mărit artificial corupția în administrație;
• A favorizat la nivelul a numeroase „grupulețe” de funcționari publici cvasiobiceiuri de relaționare de tip tranzacțional economic – îți dau ceva (inclusiv ceva la care ai dreptul legal), sau te „iert” de ceva, dacă îmi dai ceva.
• Sărăcind populația largă, a facilitat dependențe păguboase și relativizări etice pe termen lung pentru segmente notabile. Polonezii au procedat mult mai bine raportat la interesul general.
• Cu caracter mai general, ceea ce pare să fi fost în bună parte o “strategie” a generat o „cultură” speculativă la nivelul unor segmente ale elitei actuale a României, păguboasă pentru interesul populației și modelele din societate și de care devine obiectiv greu de scăpat.

Cu alte cuvinte, însăși concepția din 1992 a fost cu totul nocivă pentru interesul general.

6. (a) Deficitul enorm de finanțare a campaniilor electorale timp de foarte mulți ani. (b) Remunerația scăzută a elitelor politice odată alese. (c) Remunerația scăzută a departamentelor nodale (din punctul de vedere al fondurilor care le “treceau prin mână” sau al interacțiunii cu contribuabilii)

Dincolo de problemele „strategiei” menționate mai sus, segmente mari din elita politică din România s-au format numeroși ani într-un mod tributar “economicului netransparent”, finanțarea campaniilor electorale nefiind acoperită de stat decât marginal.

În plus, odată aleși în funcție, politicienii și funcționarii cheie, etc, au avut mult timp salarii mici, aceasta în condițiile în care punctul de plecare de „avere” din comunism nu avea cum să fie decât modic sau scăzut, inflația semnificativă coborându-l și mai mult încă din primii ani de după 1989.

S-a adăugat faptul că – după cum am văzut la secțiunea anterioară – o parte relevantă din elita economică privată s-a format la rândul său, în primă fază, prin redistribuirea în diverse moduri a avutului statului și conectarea la resurse de stat (nu prin acumulare progresivă, de multe ori, timp de generații, ca în Vest). Aceasta a facilitat suplimentar colaborări neetice din partea elitei politice.

A plăti puțin politicienii și funcționarii cheie din instituțiile publice facilitează mult corupția și folosirea organizației în interese personale. A o face și în privința zonelor nodale e o greșeală de politică publică, indiferent de starea economică generală. Sunt desigur și destule persoane care rezistă tentațiilor, dar ponderea celor care tind să nu o facă devine mare în astfel de situații. S-a stimulat practic larg chiar la nivelul elitei politice a statului procurarea de bani și sprijin logistic „la negru”.

Cele de mai sus au generat efecte negative semnificative în toată societatea.

Prima consecință a fost pe planul integrității (și, în pasul doi, economic) – al obiectivității acțiunii elitei politice și modelului propagat în societate pentru că, în ultimă instanță, se contribuia masiv la campanii electorale pentru a se primi la schimb favoruri.

Această consecință a fost agravată de faptul că, spre deosebire de alte țări unde diverse partide își suplimentează transparent rezervele însemnate deja de la sponsori cu mize de politici publice sectoriale (și așa fiind unele neajunsuri și acolo), la noi, recompensa nu viza, de obicei, o sprijinire mai mult a unui sector sau altuia, ci vicierea individuală a jocului, unii indivizi fiind favorizați față de alții din același sector.

Concurența neloială astfel generată a împins, la rândul său, spre comportamente neetice în lanț, unii concurenți fiind tentați să ocolească, la rândul lor, impozite și reguli sau să își asigure și ei „sprijin”, pentru a „echilibra” „jocul” și a face față pe „piață”.

A doua consecință, legată parțial de prima, a vizat diminuarea planului meritocratic la nivelul elitei politice și administrative în sine. Față de nivelul inițial destul de tehnocrat al Parlamentului și administrației din România (chiar dacă erau deficite în punctele esențiale ale economiei de piață și politicilor publice în noul context) – un număr din ce în ce mai mare de locuri eligibile și poziții de decizie în politică și administrație au „trebuit” „rezervate” celor care acopereau într-un fel sau altul costul activității politice sau persoanelor sprijinite de aceștia.

Cei care nu erau dispuși să folosească funcția în scopuri personale erau dezavantajați și subiectiv (nefiind în „gașcă”) și obiectiv, fiind plătiți prost, numărul lor tinzând să scadă. Adică nu numai că nu făceai servicii altora și pierdeai sprijinul pentru viitor pentru poziții devenite din ce în ce mai politizate, dar în destule situații nici nu puteai să-ți asiguri un nivel de trai decent nici pe durata poziției în curs doar prin salariul primit. De aceea o parte dintre cei cu merit au plecat singuri în sectorul privat unde erau plătiți mult mai bine.

Abordarea de subiectivism și soluții individuale în care unii profitau sau erau protejați și alții din același domeniu erau dezavantajați sau supra-controlați, în funcție de culoarea politică sau favorurile acordate, a fost stimulată și de această dimensiune.

Progresiv, s-a ajuns la un grad notabil de cvasifeudalizare a țării în care numeroase instituții, societăți și regii de stat sau locale, ba chiar și conexiuni cu unii oameni de afaceri, etc sunt văzute ca „moșii” de acordat susținătorilor pentru compensarea loialității și a sprijinului economic și din care, implicit, e acceptabil ca aceștia să recupereze „paguba” și să-și construiască noi rezerve.

Astfel de abordari au inerții notabile, dar finanțarea actuală de către stat a campaniilor electorale/partidelor politice trebuie să rămână la un nivel suficient. Alternativa ar implica costuri totale mult mai mari.

7. Pensionările la 45-48 de ani din cadrul justiției și instituțiilor de forță. Posibilitatea revenirii în sistem, inclusiv cu cumulul unei părți din pensie cu salariul

Modificările legislative respective au fost promovate pe fondul contraofensivei demarate în 2005 și despre care am discutat în articolul anterior. Probabil că logica a fost aceea de (a) a extrage din sistem mult mai rapid decât ar fi fost posibil altfel persoane prea apropiate de rețelele de putere consolidate după 1989 sau care nu doreau să se implice subiectiv în contraofensivă și (b) a crește semnificativ posibilitățile de a insera rapid figuri noi pentru eficiența și scurtarea duratei contraatacului. Până la un punct are sens tactic.

Problema este, însă, aceea că, dacă nu stabilești de la început o perioadă fixă de 1-2 ani în care acest lucru se poate, cu revenire automată la vârsta normală de pensionare și niște mecanisme de filtrare atentă, efectele negative pot fi uriașe, după cum s-a și întâmplat. Pentru a menționa doar patru, așa ceva:

(a) Pervertește mecanismul de motivare și de percepție a echității sociale chiar la nivelul aparatului care trebuie să administreze dreptatea dintr-o țară printr-o mită legală evidentă;

(b) Scade mult nivelul mediu de experiență și ține aparatul de justiție permanent subcalibrat –reducând calitatea, facilitând tracasarea sa și prioritizarea politizată și lungind și durata medie a proceselor.

În plus, pentru că nu puteai fi obligat să ieși la pensie la vârsta respectivă, ci era doar o posibilitate, trebuie să fi naiv să crezi că, dacă erau, de exemplu, și agenți străini printre persoanele vizate, aceștia au primit „voie” să se pensioneze anticipat atunci. Adică, riscul era să crească ponderea, de fapt, de infiltrați și încă a unora cu mai multă experiență decât a celor care intrau în sistem.

(c) Cooptează regulat din magistrați în sprijinul antireformișitilor pentru că generează un conflict de interese direct ori de câte ori ar fi vorba de reforme în cazul lor sau un dublu standard dacă reformele ar privi pe alții.

(d) Nu în ultimul rând, dându-se posibilitatea să se revină în sistem cu cumularea unei părți din pensie cu salariul – e drept, cu aprobare (care probabil era una, pe alocuri, selectivă) – genereză discriminări suplimentare și stimulează comportamente speculative la nivelul celor care administrează justiția în țară.

Precizez că nu consider că – dacă există un astfel de cadru legislativ – magistrații ar trebui să se comporte ca niște sfinți și eventual să doneze o parte din venituri sau să nu plece la pensie. Dar trebuie să fie foarte clar că, în afara unui scenariu de măsură extraordinară, valabilă strict 1-2 ani, mecanismul respectiv de politică publică este profund nociv pentru interesul general al unei țări.

8. Promovările în aparatul de stat și justiție și în administrația locală în mare măsură pe bază manipulabilă sau subiectivă. Dezvoltarea prea largă a situațiilor de delegare/detașare/conducere pe bază de interimat.

Și acesta este un aspect destul de cunoscut, așa că nu o să insist. Aș menționa doar că atât partidele politice, cât și alte segmente de elite au fost tentate să păstreze flexibilitate în modelarea rețelelor de putere.

La nivelul administrației publice locale, aceste aspecte sunt de notorietate. Deși sunt și destule contra-exemple, există localități unde pare că mai orice angajare sau promovare la primării are loc „pe pile”. La nivel central, sunt numeroase locuri cu probleme serioase în același sens.

Chiar și în justiție, inclusiv în prezent, promovările pe funcții de conducere au loc pe baze incredibil de subiective, în general fiind vorba de ceva de tipul interviu și raport de management.

De asemenea, sunt numeroase delegări și detașări în instituțiile de forță și alte instituții. O parte sunt logice și naturale, dar o parte riscă doar să încurajeze provizoratul și concentrarea pe servirea susținătorilor pentru reînnoirea poziției, reducând atenția către a face treabă echilibrat și neutru în mandatul în curs.

După cum spuneam și mai sus, „loialitatea” este diferită fundamental de meritocrație ca bază a promovării. Prima este și ea importantă pentru unele poziții și pot fi, desigur, și destule persoane competente promovate netransparent. Ponderea de subiectivism este, însă, excesivă la noi și are efecte negative serioase și pe partea de meritocrație și pe cea de modele valorice corecte.

9. Unele dimensiuni ale luptei anti-corupție

E contraintuitiv că o luptă anti-corupție ar putea avea nu doar componente bune ci și unele care ar avea sau implica aspecte contrare meritului și integrității. La noi, însă, din păcate, a avut clar și mai are[vi]. Trebuie înțelese bine câteva aspecte:

1 Lupta anti-corupție fiind și principalul mod de contraatac împotriva segmentelor pro-sovietice și a celor care cooperaseră cu acestea, a avut, în parte, de la început o problemă de concepție.

Adică, unele priorități nu erau pur de integritate, cu raportare economică sau cronologică, ci țineau de importanța politică/în jocul de putere a celor vizați – integritatea fiind, parțial, un mijloc. Pentru că majoritatea celor vizați furaseră, acest lucru nu a fost vizibil mult timp, dar el era acolo.

Citeste intreg articolul si coemnteazape Contrbutors.ro