Tudorel Andrei: Deficite comerciale în comerțul exterior cu produse agroalimentare- un paradox ce persistă peste timp

Au trecut treizeci de ani marcați prin schimbări profunde în viața economică, socială și politică a României, în mod firesc cu plusuri și minusuri pentru fiecare dintre noi, și, evident, pentru societatea românească în ansamblu.

Într-o perioadă relativ scurtă pentru istoria economică a unei țări, dar suficient de lungă pentru fiecare dintre noi, s-au întâmplat evenimente economice și politice, multe dintre acestea marcându-ne viața. Continuând evaluarea caracteristicilor comerțului exterior cu produse agroalimentare, vom prezenta, în cele ce urmează, unele statistici privind starea agriculturii și a comerțului exterior la finele anilor optzeci din secolul trecut.

Statisticile privind evaluarea stării de fapt a producției și comerțului cu produse agroalimentare din România devin și mai elocvente atunci cand sunt sustinute de date statistice comparabile cu cele înregistrate și de alte țări. Acestea sunt, desigur, în mod deosebit interesante, atunci cand sunt supuse comparării cu date referitoare la Bulgaria, Ungaria și Polonia, țări care au trecut cel puțin, după al doilea război mondial, prin aceleași evenimente majore ce au marcat istoria țărilor noastre. Din acest motiv, am considerat ca fiind oportună prezentarea diverselor seturi de date calculate pentru Romania și cele trei țări analizate la finele perioadei economiei planificate sau în primii ani ai economiei de piață, precum și pentru cel mai recent an pentru care dispunem de date statistice relevante pentru analiza referitoare la agricultura și comerțul exterior cu produse agroalimentare.

Citește aici cercetarea integrală a președintelui Institutului Național de Statistică.

• A. Ponderea mare în Romania a populației ocupate în agricultura, implicit a populatiei rurale care produce exclusiv pentru autoconsum

În prezent, România are, în cadrul UE, ponderea cea mai mare a populației ocupate în agriculură (POA) în populația ocupată (PO) a țării. Graficul din figura 9 ne arată că România, în prezent cu o pondere a POA de 19,6%, depășește cu mult valorile acestui indicator înregistrate în celelalte trei țări: Bulgaria – 6,5%, Ungaria – 4,7% și Polonia – 9,0%. Cum se explică această situație din agricultura României, cu totul specifică prin dimensiune, care o plasează cu mult peste nivelurile celorlalte tări europene? Câteva aspecte va trebui să avem în vedere analizând datele statistice referitoare la populația ocupată din acest sector de activitate.

În primul rînd, se impune evaluarea acestor indicatori, nu atât static, folosind ultimele date statistice disponibile, ci dintr-o perspectivă istorică și dinamică. Dacă la nivelul anului 1950, în România POA reprezenta mai mult de 74% din PO, aceasta pondere s-a redus în cei patruzeci de ani, cu toată intervenția statului totalitar, la o valoare destul de ridicată în raport cu oricare țară europeană, aceasta ajungând de 27,5% în anul 1989 . Această reducere care ar putea fi apreciată ca fiind una consistentă, dacă nu am ține seama de valorile înregistrate la acest indicator de restul țărilor din regiune. Ponderea populației ocupate în agricultura Romaniei s-a menținut și la începutul perioadei de tranziție, devansând cu mult valorile înregistrate în cazul celorlalte trei țări cu care ne comparăm în acest studiu. Astfel, la nivelul anului 1991, valoarea indicatorului pentru România a fost de aproape 30%, cu 4pp mai mare decât cea înregistrată în Polonia, cu 18pp decât cea în cazul Ungariei și 10pp mai mare în comparație cu Bulgaria. Este mai mult decat evident faptul ca aceste date statistice referitoare la POA atestă un dezavantaj economic pentru România, la începutul tranziției, în context european, și implicit în comparațiile concrete cu cele trei țări din regiune.

În al doilea rând, trebuie avut în vedere că în cazul României, pe tot parcursul perioadei de treizeci de ani, numai o mică parte din populația ocupată în agricultură a fost inclusă în categoria salariaților care au un contract de muncă. Dacă privim seria de date statistice referitoare la acest indicator, vom constata că aceasta este o caracteristică constantă a populației ocupate în agricultura țării noastre pe tot parcursul perioadei de după cel de al doilea război mondial și până în prezent. Astfel, potrivit datelor statistice publicate în Anuarul statistic al României- ediția 1990, în anul 1950 numai o pondere foarte mică, de doar 3,5% din POA, era reprezentată de categoria salariaților, partea cea mai consistentă fiind reprezentată de categorii de persoane care desfășurau, în cea mai mare parte, ocazional, activități agricole. Procesele de industrializare și cooperativizare din perioada economiei planificate au dus la o creștere a ponderii salariaților în agricultura, dar la o valoare pe care o apreciem ca fiind destul de mică, de numai 20% la nivelul ultimului an al perioadei economiei planificate.

Din păcate, la treizeci de ani de la schimbările politice din 1989, ponderea salariaților din agricultură în POA este înca foarte mică, aceasta fiind cu mult sub cea a lucrătorilor familiali neremunerați, categorie pe care o putem considera ca adaugând un spor economic redus la dezvoltarea producției agricole pentru piață. In anul 2018, POA a fost de aproape 2 milioane persoane (1,94), aceasta fiind repartizată, după statutul profesional, după cum urmează: 10,4% – salariați, 0,2% – patroni, 54,5% – lucrători pe cont propriu și 34,9% – lucrători familiali neremunerați . Analizand aceste date statistice se poate afirma că în jur de 690 mii persoane (689) incluse în categoria lucrătorilor familiali neremunerați și o bună parte din cei aproape 1,1 milioane lucrători pe cont propriu din agricultură desfășoară activități al căror rezultat este, în cea mai mare parte, asigurarea produselor agroalimentare pentru autoconsumul lor și al familiei. Prin urmare, este cvasi- exclusa participarea directă la activități economice a acestora care să aibă ca finalitate obținerea de produse agroalimentare sau servicii în domeniu incluse în circuitul economic. În atare condiții, este firesc să ne întrebăm care este contribuția adusă la dezvoltarea pieței de produse agroalimentare de cei aproape 690 mii lucrători familiali neremunerați? sau câți din cei aproape 1,1 milioane lucrători pe cont propriu din agricultură sunt activi pe piața produselor agroalimentare, respectiv care este contribuția efectivă a acestora?

O soluție intrinsecă, inclusiv pentru România ,a apărut de dată recentă în plan internațional. Astfel, în timp ce actualele reglementări internaționale în domeniul statisticii forței de muncă permit includerea celor două categorii de persoane, lucrători familiali neremunerați și lucrători pe cont propriu, în populația ocupată a unei țări, în anul 2019 au apărut noi reglementări în plan internațional cu impact major asupra definirii populației ocupate.

Modificările aduse regulamentelor europene din domeniul social în anul 2019, chiar în timpul președinției României la Consiliului Uniunii Europene, vor duce la ajustări considerabile ale populației ocupate, în special a celei ocupate în agricultură, eliminând în bună parte contingentele de persoane incluse în cele două categorii de populații mai sus menționate.

Cunoscând datele statisticii oficiale cu privire la dimensiunile celor două categorii, publicate an de an cel puțin în anuarele statistice, se pun, firesc, următoarele întrebări: în ce măsură fiecare din cele două categorii de persoane contribuie la formarea valorii adăugate brute din agricultură? Care va fi impactul încadrarii acestor categorii de persoane, realizată în concordanță cu regulamentele și normele internaționale, posibil, în populația inactivă? Cât de mare va fi acest impact asupra consistenței acestor categorii de persoane ce desfășoară activități în domeniul agricole, acestea fiind de cele mai multe ori neremunerate?

În legătură cu aceste modificări, în ceea ce privește România, un aspect trebuie reținut: indiferent că păstrăm în populația ocupată din agricultură cei peste 7– 800 de mii de persoane incluse în prezent în cele două categorii sau le transferăm pe acestea, dar numai strict din punct de vedere statistic, în populația inactivă a țării, acest contingent de persoane trăiește într-o realitate concreta care definește starea de fapt pentru o parte importantă a populației țării noastre care lucrează în agricultura. Mai mult, aceste persoane trăiesc, în cea mai mare parte, într-un mediu rural care este unul, cel puțin, ineficient, dacă nu chiar antieconomic. Aceștia sunt, în cea mai mare parte, agricultorii zilelor noastre ce exploatează terenurile agricole ce au, în cele mai multe cazuri, o suprafață utilizată cel mult egală cu 5 ha. După cum vom vedea în cele ce urmează aceste suprafețe reprezintă o parte importantă din suprafața agricolă utilizată a României. De regulă, agricultură pe suprafețe mici de până la 2 sau 5 ha este echivalent cu agricultură cu randamente scăzute și o participare redusă la circuitul economic local sau mai ales național.

• B. Număr mare de exploatații agricole cu producție redusă

Primii ani ai tranziției au adus implicit schimbări radicale în repartizarea terenurilor agricole pe forme de proprietate. Dacă prin colectivizarea forțată s-au dezvoltat cooperative agricole de producție care administrau suprafețe foarte mari de terenuri agricole, în primii ani ai tranziției, au fost reconstituite proprietățile afectate prin procesul de colectivizare. Astfel, ca o consecință, ulterior lui decembrie 1989, a crescut ponderea exploatațiilor agricole individuale de dimensiuni mici și foarte mici, cu suprafața utilizata de până la 5ha, predominant de sub de 2 ha. In prezent România deține mai mult de o treime din numărul explotațiilor agricole existente la nivelul UE– 27.

Potrivit datelor Anchetei Structurale din Agricultura (ASA) realizata de INS – 2016, mai mult de 28,7% din suprafața agricolă utilizată din România se afla în administrarea exploatațiilor agricole de dimensiuni mici, ponderea numărului acestor exploatații în numărul total de exploatații agricole din România fiind de aproape 90% . Mai mult, pentru aceste categorii de exploatații, dimensiunea medie este puțin peste un ha (1,14 ha/exploatație), ceea ce arată in plus că in rândul acestora predomină exploatatiile de dimensiuni foarte mici, de până la 2 ha, in administrarea carora se afla 12,3% din suprafața agricolă, reprezentand peste 70% din numărul total de exploatații.

Prin urmare, datele înregistrate de România pentru categoria de exploatații cu suprafața mai mică de 5 ha diferă semnificativ de cele consemnate la nivelul celorlalte trei țări: în Bulgaria, ponderea acestora este de aproape 75% și administrează 3% din suprafața agricolă utilizată; în Ungaria, cele două valori sunt 66%, respectiv 5%; în Polonia, 54%, respectiv 13%. Prin comparație cu cele trei țări, reținem că în cazul României, pentru o parte importantă a suprafeței agricole utilizate, consemnăm o fărâmițare excesivă a suprafeței agricole utilizate.

În contrast cu această situație, semnalăm, de asemenea, că în România ponderea exploatatiilor agricole cu suprafata utilizata mai mare de 100 ha este de numai 0,4%, in timp ce acestea detin o suprafata utilizata de aproape 50% (48%). În schimb, datele de mai sus pentru cele trei țări arată o situație diferită: Bulgaria, singura țara cu caracteristici apropiate de Romania, numărul exploatațiilor de dimensiuni mari, peste 100 ha, este de 3%, deținând 81,6% din suprafața agricolă utilizată; Ungaria 2%, respectiv 63%; Polonia 0,9%, corespunzator unei ponderi a suprafetei utilizate de numai 21,1%.

Datorită acestor disproporții în repartizarea exploatațiilor agricole cu predilecție în categoria celor ce administrează suprafețe mici, respectiv a repartizării celor mai mari suprafețe agricole in administrarea exploatațiilor agricole de dimensiuni mari, explotațiile de dimensiuni medii nu au o pondere semnificativă în activitatea agricolă. Acest fapt se află într-un contrast și mai relevant cu situația întâlnită în țările cu o agricultură modernă, caracterizate printr-o valoare mare a VAB în agricultură și o pondere redusă a populației ocupate în agricultură în populația ocupată totală a țării. Astfel, potrivit datelor prezentate în graficul din figura 10, în timp ce în Polonia, ponderea suprafeței agricole administrate de exploatațiile medii este de 65% din suprafața agricolă totală, în România, valoarea indicatorului este de numai 23%. Diferențele sunt semnificative chiar și în comparația cu Ungaria, țară în care aproape o treime din suprafața agricolă este utilizata de exploatațiile agricole de dimensiuni medii.

Privind retrospectiv, dupa aproape o sută de ani, România se confruntă cu aceeași problemă majoră, întâlnită și în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, cea a fărâmițării excesive a terenurilor agricole. La nivelul anului 1930, 75% dintre explotațiile agricole administrau numai 28% din suprafața agricolă. Situația fiind relativ asemănătoare și în prezent: 91,8% dintre exploatații administrează 28,7% din suprafața agricolă utilizată. Mai mult, atunci, ca și acum, pentru exploatațiile de dimensiuni mici de până la 5 ha: “Proprietatea, așa mică cum se găsește, este împărțită în loturi mărunte așezate la diferite distanțe de sat și între ele. […] Sunt proprietăți de câte 4-5 ha, împărțite în câte 10 – 25 parcele. […] Din punct de vedere al fărâmițării proprietății țărănești, România stă astăzi mai rău decât înaintea exproprierii ” .

Într-o agricultură modernă, dimensiunea adecvată a suprafaței agricole este unul dintre elementele necesare asigurării unor randamente mari. De aceea, darul de la natură, care este pământul arabil, trebuie dublat de investiții în tehnologii agricole. Practic în aceste condiții, atunci, dar din păcate și acum, pentru categorii de exploatații de dimensiuni mici este dificilă introducerea practicilor specifice unei agriculturi moderne care să permită obținerea unor producții agricole mari din punct de vedere economic și care să fie destinate, în cea mai mare parte, valorificării pe piața de produse agroalimentare. După cum se menționează și în lucrarea mai sus citată, nu de puține ori, aceste loturi care se aflau la mare distanță de sat rămâneau necultivate sau uneori nerecoltate, iar recoltele obținute erau folosite exclusiv pentru asigurarea unei părți destinate consumului propriei gospodării.

Tot în lucrarea sus menționată, se menționează că, la realitatea existentă între cele două războaie mondiale, în agricultura din România, două mijloace se impuneau pentru reducerea fărâmițării terenurilor agricole: stimularea asocierilor, cel puțin în rândul celor de dimensiuni mici; “o reformă radicală a dreptului de moștenire. Pare că, ideea care pătrunde este introducerea dreptului de moștenire a primului născut, despăgubindu-se ceilalți frați” .

Condițiile de atunci nu au permis punerea în aplicare a acestor recomandări. La treizeci de ani de la adoptarea legii 18/1991, se pune din nou, în mod firesc, întrebarea: în ce măsură actele normative elaborate, in speta, actul normativ susmentionat, a stimulat, pe lângă refacerea, firească, a proprietății agricole confiscate proprietarilor în perioada comunistă, și cum s-au valorificat condițiile propice pentru dezvoltarea acelor forme de exploatații agricole care să protejeze proprietatea, asigurand astfel dezvoltarea producției agricole.

O descriere a efectelor politicilor agricole ce au fost aplicate pe parcursul perioadei de tranziție în România este rezumată în următorul fragment din lucrarea academicianului Păun Ion Otiman: “Consecințele politicilor agricole (reforme, restructurări, ajustări) aplicate contradictoriu, lipsite de continuitate după 1989, au generat o agricultură fluidă, puternic bipolarizată, nestructurată, neperformantă, necompetitivă, neconcurențială, cu gospodării mici de subzistență și semisubzistență necomerciale (care cuprinde peste 95% din numărul de exploatații și peste 5 milioane ha suprafață); trecerea de la unităţile agricole mari (IAS, CAP), caracteristice socialismului oriental din perioada comunistă, la exploatații agricole mari corporatiste (asociaţii, societăţi), majoritatea aflându-se, în prezent, în faza capitalismului primar de tip latifundiar, în care circa 12 mii exploatații mari și foarte mari cumulează o suprafaţă agricolă eligibilă european de circa 5 milioane ha (peste 50% din terenul arabil de cea mai bună calitate), precum și o mică pondere a exploatațiilor familiale mijlocii, caracteristice agriculturii vest-europene, care dețin numai circa 10% din suprafata arabilă a țării.”

Refacerea proprietăților agricole la începutul anilor nouăzeci a dus inevitabil și la apariția unui număr mare de proprietăți agricole ce dețineau, în foarte multe cazuri, terenuri agricole cu o suprafață de cel mult 5 ha. Pe fondul acestei fărâmițări excesive a suprafeței agricole utilizate, mai mult de 70% din numărul total de exploatații din agricultura țării noastre își consumă peste jumatate din producția realizată de aceste exploatații. Practic, în cazul exploatațiilor agricole respective predomină autoconsumul, contribuția lor la dezvoltarea pieței de produse agroalimentare fiind una foarte mică. Tot în acest context, semnalăm că din cele 3,4 milioane exploatații existente în prezent in România, 94,6% au o valoare a producției agricole mai mică de 8 mii euro la nivelul unui an . Ponderea acestei categorii de exploatații este cu mult mai mică la nivelul celor trei țări din regiune: Bulgaria (81%), Ungaria (83,2%) și Polonia (64,8%). In cazul țărilor din vestul continentului, unde ponderea exploatațiilor de dimensiuni medii este dominantă, categoria exploatațiilor de mici dimensiuni este semnificativ redusa mică: Germania (10,5%), Franța (18,9%), etc.

Datele statistice ce vor fi prezentate într-o secțiune din lucrare sunt menite să demonstreze o corelație puternică între nivelul de fărâmițare, ponderea mare a exploatațiilor cu o producție agricolă mai mică de 8 mii euro, ponderea mare a populației ocupate în agricultură și dimensiunea valorii adăugate brute în agricultură. Datele statistice la nivelul țărilor europene ne arată că, acolo unde fermele de dimensiuni medii au o pondere importantă, agricultura asigură producții agricole eficiente din punct de vedere economic.

Din păcate, urmărind valorile acestor indicatori obținem un tablou nu tocmai favorabil țării noastre. Viitorul Recensământ General Agricol ce va fi organizat în 2021 va oferi mult mai multe informații privind distribuția exploatațiilor agricole după suprafața agricolă utilizată, dimensiunea economică a exploatațiilor agricole definită în raport cu valoarea producției agricole obținute la nivelul unui an, precum și mulți alți indicatori necesari pentru caracterizarea exploatațiilor agricole din țara noastră.

• C. Structura productiei vegetale versus producției zootehnice

Pe durata tranziției, în România, s-au redus considerabil efectivele de animale la majoritatea speciilor. În consecință, ponderea producției zootehnice în producția agricolă totală s-a redus semnificativ. Astfel, dacă în anul 1989, ponderea sectorului zootehnic a fost de 45%, aceasta s-a redus continuu pe parcursul ultimilor treizeci de ani, ajungând în 2019 la numai 28,6%. Evoluția structurii producției agricole a României nu concorda cu cea din țări importante în producția agricolă. Mai mult, la nivelul țărilor din regiune, ponderea acestui sector în producția agricolă este net superioară celei din țara noastră. De exemplu, în Polonia, ponderea sectorului zootehnic a fost în același an, 1989, de 51,4%, iar în Ungaria de 37,9%. În contrast cu situația din țara noastră, sectorul vegetal deținea în cazul acestor țări o pondere apropiată sau cu puțin mai mare decât a sectorului zootehnic. Serviciile din agricultură dețineau și dețin în continuare și în prezent o pondere relativ redusă în totalul producției agricole în România, aceasta fiind mai mică decât în celelalte două țări: în Romania 1,8%, în Polonia 2,1% și în Ungaria 5,9%.

După cum rezultă și din tabelul 4, în România și în celelalte trei țări s-au redus considerabil in ultimii 30 de ani efectivele de bovine și de porcine. Totuși, este de remarcat că România și-a diminuat cu peste 63% efectivele de bovine și porcine în anul 2018 în raport cu anul 1990, cu mult mai mult decât în cazul Poloniei. În cazul acestei țări, efectivele de bovine s-au redus în perioada menționată cu aproape 40%, iar cele de porcine cu 55%. Reduceri substanțiale au fost și în cazul Ungariei, acestea fiind de aproape 45% la efectivele de bovine și de 62% la cele de porcine.

Datele statistice sunt în contrast cu potențialul de care dispune România pentru creșterea contribuției zootehnice la dezvoltarea producției agricole. “Țara noastră dispune de o sursă extraordinară de biomasă, din păcate puțin valorificată, care ar putea aduce o substanțială valoare adăugată, considerabil mai mare, prin zootehnizarea agriculturii” . În acest context, întrebarea firească pe care ne-o punem este: cum putem reuși să valorificăm mai bine darul pe care l-am primit gratuit de la natură?

• D. Situația structurii producției agricole și eficiența acesteia după aderarea la UE

În primii zece ani ai tranziției, la produse agricole principale s-au înregistrat scăderi masive ale producțiilor realizate. Astfel, în anul 2000 în raport cu 1989, s-au facut remarcate următoarele ritmuri de creștere negative: la carne, -54.1%, lapte de consum -72%, brânzeturi – 65%, zahăr -31%. Aderarea României la UE a marcat un început, cel puțin timid în prima parte, al redresării producției de carne și brânzeturi, dar s-au menținut valori cu mult sub cele din anul de bază la zahăr și la lapte de consum. După cum arată și datele statistice prezentate în graficul din figura 11, in anul 2019 în raport cu 1989, producția de carne a fost mai mare cu 38%, cea de brânzeturi cu 12,2% și cea de uleiuri comestibile cu 28%. În schimb, producția de lapte comestibil este cu 44% mai mică în anul 2019 în raport cu cea din 1989, iar cea de zahăr este mai mică cu peste 60%. Creșterea cea mai mare, cu aproape 70%, a fost la producția de bere.

Ca urmare a reducerii producției la produsele agroalimentare în prima parte a perioadei de tranziție, au scăzut semnificativ și exporturile, crescând de asemenea notabil importurile acestor produse. În figura 12, se prezintă evoluția exporturilor, importurilor și soldului anual înregistrat la patru produse de bază în consumul alimentar al populației (Zahăr din trestie sau din sfeclă și zaharoză chimic pură în stare solidă (figura 12a), Carne de animale din specia bovine, proaspătă, refrigerată și congelată (figura 12b), Carne de animale din specia porcine, proaspătă, refrigerată sau congelată (figura 12c) și Carne și organe comestibile, proaspete, refrigerate sau congelate (figura 12d).

În primii zece ani ai tranziției, exporturile de zahăr au fost ca și inexistente, au crescut în schimb cantitățile importate la acest produs. Evoluțiile schimburilor externe pentru acest produs au fost influențate de reducerea semnificativă a producției de sfeclă de zahăr și implicit a producției de zahăr în capacitățile de producție existente în țară (unele fabrici producatoare de zahar au fost desființate). În anul 1989, se obținea în țară o producție de 6,77 milioane tone de sfeclă de zahăr, iar aceasta s-a redus la 3,12 milioane tone în anul 2017. În consecință, producția de zahăr s-a redus de peste doua ori și jumătate, de la 693 mii tone în 1989 la 272 mii tone în 2019.

Pe fondul reducerii efectivelor de animale și a creșterii cererii interne pentru produsele din carne s-au redus considerabil exporturile, dar au crescut substanțial importurile la toate categoriile de produse din carne.

O evoluție cu totul particulară au avut-o indicatorii aferenți cărnii de porc. Dacă până la finele anilor nouăzeci, România exporta cantități însemnate de carne de porc și avea importuri nesemnificative pentru acest produs, începând cu anul 1998 deficitul înregistrat pentru acest produs a crescut semnificativ, atingând în anul 2008 un prim deficit maxim care a fost de aproape 250 mii tone. A urmat o perioadă 2009 – 2013 în care, pe fondul reducerii importurilor de carne de porc, s-a înregistrat o diminuare a deficitului la acest produs. Cu începere din 2014, urmare creșterii importurilor, are loc un spor al deficitului an de an. În condițiile acestor evoluții, în 2019 s-a atins un nivel maxim al deficitului la acest produs pe întreaga perioadă de treizeci de ani, de peste 280 mii tone.

• E. Productivitate scăzută în agricultură

Dezvoltarea economică a unei țări determină, într-o perioadă medie de timp, modificări structurale importante la nivelul PIB și al populației ocupate. Schimbările politice ce au urmat lui decembrie 1989 au antrenat modificări importante și în plan economic. În timp ce industria, după modificările care au avut loc pe tot parcursul tranziției și-a redus, atât ponderea în realizarea PIB, cat și ponderea populației ocupate în industrie în populația ocupată totală, agricultura și-a redus contribuția la formarea indicatorului macroeconomic sintetic, PIB, crescându-și, în schimb, ponderea populației ocupate în populația ocupată totală. În aceste condiții, în prezent, cu toate ajustările survenite în ceea ce privește dimensiunea populatiei ocupate, creșterea ponderii acesteia a avut loc continuu, devansand contribuția sectorului la formarea PIB. Aspectul devine și mai evident in condițiile în care datele statistice respective aferente României sunt comparate cu cele ale țărilor din Uniunea Europeană.

În prezent, potrivit statisticilor oficiale, România are un nivel scăzut al Valorii Adăugate Brute în agricultură (VAB_Ag) fata de dimensiunea mare a populației ocupate în agricultură (POA_Ag). Afirmația de mai sus este validată de datele statistice referitoare la rezultatele obținute în acest sector în corelație cu cele referitoare la populația ocupată în domeniu, date statistice înregistrate în România și in țările UE-27. Astfel, din evaluarea acestora vom constata că, pe tot parcursul perioadei de tranziție, România a avut și are în continuare, de departe, ponderea cea mai mare a populației ocupate în agricultură în populația ocupată totală, în timp ce contribuția agriculturii la formarea PIB este una accentuat redusă. De exemplu, în anul 2019, cu o pondere a acestei populații în populația totală de peste 19%, sectorul agricol din România a contribuit la realizarea PIB cu numai 4,5%.

O asemenea discrepanță între cei doi indicatori susamintiți atestă o productivitate extrem de scăzută în sectorul agricol (W_Ag) față de productivitatea generală a sectorului economic cu contribuție la formarea PIB, diferența de productivitate față de medie la nivelul PIB fiind acoperită de celelalte ramuri. De precizat, în plus, că în cazul celorlalte state membre, ecartul între ponderea populației ocupate în agricultură în total populație ocupată nu depasește 1 până la 3 pp. Cu alte cuvinte, productivitatea în sectorul agricol este relativ apropiată de productivitatea rezultată pe total sector economic.

Referitor la România, sunt interesante concluziile ce se desprind din compararea datelor noastre cu cele ale celorlalte țări:

• avem o valoare adăugată brută în agricultură la nivelul anului 2019 mai mică cu 45% decât cea realizată de Țările de Jos, dar cu o populație ocupată în agricultură mai mare de zece ori. Ce rezultă de aici? O productivitate a muncii mai scazută în România de peste cinsprezece ori;

• dacă ne raportăm cu Ungaria, avem o valoare adăugată brută în agricultură cu aproape 90% mai mare, în condițiile în care populația ocupata în agricultura noastra este de aproape opt ori mai mare în țara noastră. În aceste condiții, rezultă că noi avem numai un sfert din productivitatea muncii calculată în cazul acestei țări;

• în comparația cu celelalte două țări, Grecia și Polonia, incluse în aceeași clasă de echivalență, vom obține, si in aceste cazuri, rezultate nefavorabile țării noastre:

(i) în comparație cu Grecia, rezultă că avem o valoare adăugată brută în acest sector mai mare cu peste 30%, dar alocăm cu aproape de patru ori mai multe resurse din populația ocupată pentru acest sector de activitate. În aceste condiții, rezultă că productivitatea muncii în România, în agricultura, este la numai o treime din cea înregistrată în Grecia;

(ii) dacă ne comparăm cu Polonia, rezultă că obținem o valoarea adăugată brută în acest sector in Romania cu aproape 30% mai mică, în condițiile în care avem o populație ocupată în agricultură cu 10% mai mare. Astfel, rezultă că productivitatea muncii în cazul României este cu o treime mai mică decât în Polonia.

Datele statistice de mai sus ne arată o situație net nefavorabilă României, mai ales prin prisma competiției la nivelul pieței unice a produselor agroalimentare.

În mod firesc, se pune întrebarea: ce este de facut pentru ameliorarea acestei situații?Ca orice indicator de intensitate, productivitatea muncii se calculează ca raport între doi indicatori statistici, in cazul acestui sector, ca raport între VAB din agricultură și PO în acest sector. Pe de altă parte, ponderea PO în agricultură poate fi considerată ca un efect de-a lungul timpului al dezvoltării economice a țării respective. Pe de altă parte, în evaluarea dimensiunii PO în agricultură trebuie să avem în vedere și repartizarea acesteia pe diverse structuri ce sunt definite în raport cu regulamente și metodologii internaționale.

S-ar pune totusi intrebarea cat din ecartul/ diferentierile existente intre Romania si celelalte tari se datoreaza consecintei evolutiilor istorice, inclusiv traditiei, si cat metodologiilor de calcul al indicatorilor ce releva starea de fapt. Din aceste motive, în cele ce urmează vom încerca o analiză a evoluției populației ocupate în agricultură în România, în perioada 2012 – 2018, pornind atât de la valorile acestui indicator, dar și de la repartizarea acesteia pe cele patru clase: salariați, patroni, lucrători pe cont propriu și lucrători familiali neremunerați.

Populația ocupată în agricultură (POA) în anul 2018 s-a redus, totuși, în raport cu cea din anul 2012 cu aproape 28%, în condițiile în care populația ocupată totală a României s-a redus cu 6,2%. Scăderea cea mai consistentă a POA s-a înregistrat pe seama reducerii lucrătorilor familiali neremunerați, cu peste 40%, a patronilor din domeniul activităților agricole cu aproape 28% și a lucrătorilor pe cont propriu cu peste 21%. O creștere destul de mică, egală cu 4,4%, s-a înregistrat la nivelul salariaților din acest sector de activitate, categorie, în principiu, necaracteristică sectorului. În plus față de aceste schimbări, două aspecte mai trebuie semnalate:

• în primul rând, așa cum s-a arătat în prima parte a lucrarii, România, în comparație cu celelalte țări din Uniunea Europeană, are încă o pondere foarte mare a populației ocupate în agricultură;

• ponderea mare din populația ocupată în agricultură este deținută de lucrătorii pe cont propriu, aproape 55% din POA în anul 2018 și a lucrătorilor familiali neremunerați, aproape 35% din POA la nivelul anului 2018.

Ce se va întâmpla, dacă în urma aplicării noilor reglementări statistice la nivel internațional, contingente importante de persoane, în special din categoria lucrătorilor pe cont propriu sau a lucrătorilor familiali neremunerați nu vor mai fi incluse în POA?

Din acest motiv, vom prezenta, în cele ce urmează, două scenarii privind evoluțiile viitoare ale unor indicatori pentru caracterizarea sectorului agricol:

• într-un prim scenariu, considerăm că POA s-ar putea reduce cu totalul efectivelor de persoane ce sunt incluse în categoria lucrătorilor familiali neremunerați și cu circa 10% a lucrătorilor pe cont propriu. În acest caz, POA s-ar reduce cu 40%, iar PO totală cu 9%. În acest scenariu, s-ar reduce consistent ponderea populației ocupate în agricultură în populația ocupată totală, aceasta ajungând la 14,6%;

• În al doilea scenariu, se menține excluderea efectivelor categoriei de lucrători familiali neremunerați și reducerea cu 20% a efectivelor lucrătorilor pe cont propriu. În această situație, POA ar înregistra o reducere a efectivelor cu peste 45%, iar PO totală cu mai mult de 10%. În aceste condiții, ar scădea ponderea populației ocupate în agricultură în populația ocupată totală cu puțin peste 13%.

În ambele scenarii, ar avea loc o ameliorare a productivității muncii din agricultură de la 5,7 mii euro/persoană, valoare evaluată pe baza actualelor reglementări avute în vedere in statistica oficială internațională, la 9,5 mii euro/persoană în primul scenariu, respectiv la 10,4 mii euro/persoană în al doilea scenariu. În primul scenariu, productivitatea muncii din agricultură ar fi mai mare cu 10% decât cea din Polonia, iar în al doilea scenariu cu 20%. Putem spune că, în ambele scenarii, România s-ar apropia întrucâtva de profilul țărilor europene dacă avem în vedere drept criteriu de evaluare nivelul productivității muncii din acest sector de activitate.

Dacă din punct statistic, ar avea loc o ameliorare consistentă a productivității muncii din acest sector, rămâne totuși întrebarea firească: ce se întâmplă cu efectivele mari ce sunt transferate, strict din punct de vedere statistic, din povara statistică a sectorului agricol, în cea, de exemplu, a populației inactive. Altfel spus, trebuie evaluat pe baza datelor disponibile, statutul economic, respectiv contribuția la dezvoltarea pieței produselor agroalimentare a celor două categorii de persoane, a lucrătorilor familiali neremunerați și a lucrătorilor pe cont propriu. Din acest motiv, se recomandă realizarea unei analize economice care să asigure definirea profilului economic al celor două categorii de persoane. Și în acest caz, viitorul Recensământ general agricol va oferi informații importante pentru realizarea acestei analize economice în baza carora să poată fi trase și eventuale concluzii, măsuri și acțiuni în direcția ajustărilor politicilor economice în sectorul agricol.

• F. Sistem de irigații, neacoperitor, deficitar

România este, pe de o parte, o țară privilegiată în Europa, dacă avem în vedere faptul că se numără printre țările care au primit în dar de la natură soluri fertile pe o parte importantă din suprafața țării. Astfel, “în țara noastră 28% din soluri au o fertilitate ridicată și foarte ridicată, 22% au o fertilitate moderată și 50% o fertilitate redusă și foarte redusă.” Tot în această sursă bibliografică se precizează că, la nivel mondial, solurile care au o fertilitate redusă sau foarte redusă au o pondere de 62%, cele cu o fertilitate moderată sunt în proporție de 27%, iar solurile cu o fertilitate ridicată sunt 11% din suprafața uscată a planetei. Comparând cele două siruri de date rezultă că, întradevăr, natura a fost darnică cu noi. Dar pentru asigurarea unei agriculturi moderne, cu o eficiență ridicată a proceselor de producție, existența solului este numai condiția necesară, dar nu și suficientă. Pentru valorificarea fertilității solului identificabil pe întinse suprafețe din teritoriul țării, un factor foarte important este asigurarea apei în cantitățile necesare producției vegetale pe fiecare ciclu de producție. Nu în puține cazuri, anii cu un optim de precipitații pentru realizarea unor producții mari la principalele culturi, s-au alternat de ani secetoși în care problemele create au fost majore în ceea ce privește asigurarea unor producții agricole care să acopere cel puțin cheltuielile pentru amenajarea acestora.

Din păcate, în deceniile cinci și nouă din secolul trecut, dar și în perioada 2000 – 2020, România a cunoscut ani foarte secetoși care au dus la compromiterea culturilor agricole pe suprafețe întinse, consecințele economice, nu numai pentru agricultori, fiind dintre cele mai dezastroase.

În consecință, în mod firesc, ținând seama de fertilitatea solului, de tendința de accentuare a secetei, dar și de caracteristicile sistemului hidrografic din țara noastră, s-a recomandat adeseori dezvoltarea unui sistem de irigații. Fără a face referire la punerea în funcțiune, eficiența și funcționalitatea acestuia, trebuie precizat că la finele anilor optzeci, România dispunea de un sistem de irigații întins pe o suprafață de 3,2 milioane ha, ceea ce reprezenta aproximativ un sfert din suprafața agricolă utilizată a țării. În decurs de cinsprezece ani, o parte importantă din echipamentele sistemelor de irigații au fost distruse ori s-au degradat datorită neutilizării, astfel că în anul 2005 numai pentru o suprafață mult mai mică, de numai 808 mii ha teren agricol, mai erau disponibile sisteme de irigații, dar care în mare parte nu mai funcționau. Mai mult, din păcate, și în perioada care a urmat s-a redus continuu această suprafață. Pe acest fond al evoluției, în anul 2015, suprafața agricolă amenajată pentru irigat s-a redus la 335 mii ha, deci la aproape o zecime din cea existenta în 1989.

Potrivit datelor statistice publicate de FAO , o experiență relativ asemănătoare țării noastre, în dezvoltarea sistemelor de irigații, întâlnim și în Bulgaria. În cazul acestei țări, suprafața agricolă echipată cu instalații de irigat s-a redus, de la 1,26 milioane ha în anul 1990, la numai 136 mii ha în anul 2018. În schimb, în cazul Ungariei și Poloniei, urmărind strict datele statistice referitoare la sistemele naționale de irigații consemnăm cu totul alte evoluții. În ambele țări, la finele anilor optzeci din secolul trecut, fără a fi fost înregistrate suprafețele agricole mari echipate cu sisteme de irigații, se remarcă, potrivit seriei de date statistice, faptul că la nivelul perioadei de tranziție nu au avut loc fluctuații mari ale suprafețelor agricole echipate cu sisteme de irigații. Astfel, Ungaria dispunea în 1990 de doar 204 mii ha suprafață agricolă echipată cu sisteme de irigații, aceasta crescand în anul 2018 la 230 mii ha. În cazul Poloniei, cele două date statistice sunt 302 mii ha la nivelul anului 1990, respectiv 271 mii ha în anul 2018.

• Citește aici varianta integrală a articolului insoțită de grafice și tabele a cercetării președintelui INS.

N. Red:Prof. Univ. Dr. Tudorel ANDREI este președintele Institutului Național de Statistică. Conținutul acestui articol reprezintă strict punctul de vedere al autorului și nu al unei instituții cu care acesta este asociat.