Ucraina, dragostea mea

(Together) we will go our way

(Together) we will leave someday

(Together) your hand in my hands

(Together) we will make our plans

(Together) we will fly so high

(Together) tell all our friends goodbye

(Together) we will start life new

(Together) this is what we’ll do

(…)

There where the air is free

We’ll be what we want to be

Now if we make a stand

We’ll find our promised land

Pet Shop Boys, Go West (1993)

În copilăria mea, bunicul meu matern avea o bicicleta de care era foarte mândru – o Ucraina. Avea grijă de ea tot timpul, pentru că datorită ei putea să meargă la oraș unde avea serviciul și să se întoarcă acasă fără să aibă grija orarului „ratei” (autobuzul interurban). Când m-am înălțat puțin și am învățat să merg pe bicicletă (am primit un Pegas de ziua mea), am rămas cu gândul că Pegasul e doar un Pegas, adevărata bicicletă este Ucraina. Așa că am „împrumutat” la un moment dat bicicleta bunicului ca să mă duc „pe izlaz”. Nu eram suficient de înalt… A trebuit să merg „prin cadru”, adică nu puteam ajunge la șa și încăleca așa cum trebuie bicicleta, ci mă sprijineam doar pe pedale, într-o poziție incomodă cu un picior trecut pe sub cadrul mult prea înalt pentru mine. Dar ce senzație a fost atunci! Parcă zburam cu fiecare apăsare de pedală. Roțile mult mai mari făceau ca ulița din sat să pară mult mai scurtă, iar când am luat-o „la răspântie” către izlaz, coborârea pe panta atât de familiară mi-a făcut părul (da, pe atunci aveam păr și îl purtam destul de lung) să fluture în curentul vitezei superluminice. Nu a mai contat nici perdaful primit la întoarcerea din expediție; eram fericit. Mă îndrăgostisem de Ucraina.

Astăzi stau și mă uit cum o altă Ucraină, cea reală, este dorită de mulți. Iar unul dintre doritori s-a hotărât să o ia numai pentru el. Sau măcar să o împrumute și să se asigure că o lasă apoi cu roțile sparte pe marginea drumului, dacă este să ne luăm după declarațiile oficiale. Copil fiind, eu am fost conștient că „împrumutul” bicicletei bunicului era o faptă rea, dar mi-am asumat consecințele. Știam că va fi un adult (responsabil) care să-mi explice ce răspundere am și să-mi aplice o sancțiune. Astăzi oare cine ar fi acel adult care să-i spună copilului răsfățat că nu tot ce-și dorește poate fi al lui?

Printr-una dintre ciudățeniile vieții, tocmai zilele trecute am avut o întâlnire neașteptată. Și am ajuns să discut și despre tema zilei: situația din Ucraina. Pe atunci era doar o „situație”, încă nu devenise un război. Am prezentat aceeași imagine pe care o am de câteva zile în cap: doi copii care se ceartă pe o jucărie. Celebra „argumentare”: „E a mea!”/„Ba e a mea!” care poate continua la infinit. Iar dacă educatoarea nu intervine, se termină cu unul dintre copii plângând. Sau cu amândoi. Pentru că jucăria de care trăgeau amândoi s-a stricat… Ei bine, problema cu această imagine este că ambii privesc jucăria ca un simplu lucru aflat sub controlul lor. Nimeni nu întreabă jucăria ce vrea. Dacă vreți, puteți înlocui jucăria cu un pui de pisică, sau de porumbel, sau chiar cu un melc găsit în curtea grădiniței.

Dacă tot vorbim de copilărie, îmi vine în minte o strofă care mi-a adus multe lacrimi la vreme ei. În Gândăcelul Elenei Farago, strofa de început spunea așa: „– De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu ştii oare/ Că-s mic şi eu şi că mă doare/ De ce mă strângi așa de rău?”. Ei bine, gândăcelul ar trebui și el să aibă un cuvânt de spus în toată povestea. Într-o povestire SF citită de mult (tot prin copilărie), două nave spațiale militare „rezolvă” un conflict indecis cu privire la soarta unui sistem planetar pur și simplu distrugându-l pentru ca niciuna să nu și-l atribuie. Această „soluție” cinică m-a oripilat la acel moment, dar am aflat ulterior că unii oameni care se pretind serioși o argumentează ca o formă de realpolitik. Iar recenta reacție a lui Henry Kissinger pare să acrediteze o idee similară.

O să fiu acuzat de partizanat și îmi asum faptul că prefer calea spre Vest (care mi-a adus atâtea critici în trecut) celei spre Est (pe care am experimentat-o copil fiind). Iar celor care preamăresc bizantinismul nostru estic le propun să facă o vizită în acel Orient pe care-l admiră. Și nu în cosmopolitul Istanbul, ci în orașe mai „pătrunse” de „culoarea locală” precum Aman sau Cairo (special am ales zone care nu au trecut recent prin conflicte armate). Oare le-ar plăcea să trăiască acolo sau preferă poluarea Bucureștiului? Ei bine, eu îmi amintesc Bucureștiul începutului de ani ’90 și amintirile mele seamănă izbitor cu Cairo de azi (mai puțin autostrăzile suspendate din centrul orașului). Am fi putut să mergem în acea direcție. Din fericire (cred eu), am ales să „Go West” cum spunea o melodie populară în epocă. Da, Occidentul nu este lapte și miere, dar este o alternativă preferabilă pentru cei care au văzut ce energii poate descătușa. Indiferent de opțiune, însă, ea trebuie să fie a fiecăruia. Iar Ucraina a ales să se depărteze de trecutul său sovietic de mai mulți ani. Acum, de Dragobete, cred că toată lumea este de acord că dragoste cu sila nu se poate.

De mai multă vreme scriu despre respectarea regulilor. Iar regulile înseamnă să ne raportăm la un cadru organizat și să încercăm să-l urmăm. Iar când nu o facem, să suportăm consecințele pe care toți le suportă în asemenea situații. Nu să ne facem „dreptate” de unii singuri (și cu forța). Sunt departe de a fi un fan al Ucrainei, țara al cărui trecut sovietic și temere de minorități au făcut ca o parte dintre etnicii români să rămână izolați, țară care și astăzi le refuză recunoașterea oficială. Dar asta nu mă îndreptățește să spun că „au primit ce au meritat”. Atunci când România trebuit să clarifice propriile ei neînțelegeri cu Ucraina a făcut-o la masa tratativelor, iar când acestea au eșuat parțial (platoul continental), au continuat-o la o altă masă, unde fiecare și-a expus argumentele în fața unor terți independenți. Și până la urmă ambele părți au acceptat aceste reguli. De ce atunci s-a putut, iar acum nu se poate? Rusia nu este și ea un stat? Rusiei nu i se aplică aceleași reguli? De ce? Pentru că are arme nucleare? Pentru că „fratele meu o să-l bată pe fratele tău”?Citeste continuarea pe contributors.ro