Un Blitzkrieg prea lung (de Cristian Ghinea)

Scandalul biletelului nu este un eveniment singular, ci o parte a crizei politice care a inceput in decembrie cu retragerea Partidului Conservator de la guvernare, de cind avem oficial un guvern Tariceanu minoritar. Criza continua acum cu recunoasterea publica a rupturii totale intre seful statului si seful guvernului.

Romania se afla sub efectul a ceea ce putem numi „sindromul oalei de presiune”, o boala ciudata care loveste statele ce tocmai au aderat la Uniunea Europeana. Boala se manifesta sub diverse forme: Estonia, Polonia, Cehia au suferit crize guvernamentale dupa aderare.

In alte tari, guvernele care au reusit aderarea au suferit imediat esecuri electorale majore, care au adus la putere formatiuni anti-sistem (Polonia din nou, Slovacia). De ce? Fie ca aderarea s-a dovedit o miscare catastrofala si politicienii au trebuit sa plateasca (nu este cazul), fie ca este vorba despre un sindrom vizibil al unei boli mai adinci: absenta obiectivului.

Aceste tari manifesta dezorientarea succesului, acea stranie stare de angoasa ce urmeaza intre constatarea unui succes si stabilirea unui nou obiectiv. Dorinta de a intra in UE a oferit acestor tari un scop major si i-a a fortat pe politicieni sa coopereze. Nici unul dintre ei nu dorea sa fie aratat cu degetul ca acela care a pus in pericol obiectivul national.

Odata bifat succesul, oala aflata sub presiune a explodat. Scandaluri bagate sub pres au fost scoase la iveala, frustrarile reprimate si cutitele tinute la spate au fost puse pe masa.

Insusi Traian Basescu explica actuala criza prin sindromul oalei sub presiune, atunci cind spune ca nu a facut public biletelul trimis de Calin Popescu Tariceanu pentru a nu pune in pericol integrarea. Daca nu era biletelul, era altceva. Presedintele s-a saturat de Tariceanu si tine sa intelegem foarte clar acest lucru.

E drept ca are si munitie, premierul a comis doua erori: 1) a solicitat o interventie prezidentiala nelegitima intr-un caz unde are evidente interese politice si personale si 2) a facut-o in scris. Un om politic experimentat ca Basescu nu putea scapa ocazia care i-a fost trimisa in plic, prin curier oficial. A tinut biletul si, cu integrarea in buzunar, pac la Razboiu`.

Daca Romania nu ar fi fost o tara atit de neglijent in materie de standarde etice in comportamentul public, Tariceanu si-ar fi dat demisia imediat cum s-a aflat continutul biletului. Am asistat la indelungi analize stilistice, celebra fraza de pe bilet a fost intoarsa pe toate fetele, pentru a se gasi fata unde nu spune ceea ce spune.

Acest nelimitat apetit de stilistica intr-un caz limpede arata ca, de fapt, indignarea publica nu a fost atit de mare incit sa-l determine la un gest de onoare.

Dar asta e deja istorie. Tariceanu nu si-a dat demisia, stabilind un nou precedent periculos: in Romania poti cere in scris interventia in justitie si nu ti se intimpla nimic. Se prea poate ca aceasta sa fie mostenirea istorica a lui Calin Popescu Tariceanu: in Romania, prim-ministrii nu demisioneaza. Niciodata.

Discutia despre imposibila demisie ne readuce la o constitutie parca facuta sa declanseze crize si sa le faca de nerezolvat. Un presedinte ales direct, dar fara puteri reale; un premier puternic si ales de Parlament, in nici un fel subordonat presedintelui; un Parlament aproape imposibil de dizolvat. Va fi o criza politica lunga.

Daca Traian Basescu si-a dorit un blitzkrieg declansat de biletel, deja a ratat. Luni seara am vazut la TVR un presedinte care nu mai lasa loc de “buna ziua” cu seful executivului si joaca totul pe cartea „aparatorul-poporului-contra-sistemului care-nu-s-a-schimbat-prea-mult”. Basescu pare ca joaca doar pentru viitoarele alegeri.

Are grija sa semnaleze: aceasta nu mai este guvernul meu, nu ma mai reprezinta, aveti grija data viitoare la vot, sa faceti diferenta intre ei si mine.

Altfel, se confirma faptul ca avem prea multi jucatori si prea putini strategi. Ne lipsesc cei care planifica doi, trei, cinci pasi inainte. Avem doar jucatori amatori, care dau lovituri sau au reactii, apoi se opresc si se intreaba ce trebuie sa mai faca.

Basescu este spontan si asta il ajuta in vremuri de criza. Dar nu ii e de folos in rezolvarea crizelor.

Sa fi fost atit de sigur ca, odata scos biletelul la iveala, Tariceanu va demisiona? Si daca nu? Odata declansata criza, cu un PNL total ostil, cu un Parlament dominat de inamicii sai, care au un singur element in comun (adversitatea fata de el insusi), ce urmeaza sa faca Presedintele? Apeluri la popor? Slaba strategie. Mai degraba actiune la nervi.

Dar Basescu nu este singurul strateg slab. Tariceanu i-a dat afara din partid pe Stolojan, Stoica, Flutur, apoi s-a mirat ca isi fac alt partid. Acum, PNL umbla pe la tribunal sa impiedice noul partid sa se inscrie. Tariceanu pare a fi lipsa de planificare in persoana, el doar contra-reactioneaza.

Ultima s-a contrareactie majora va fi sa-l acuze pe Basescu pentru ca PNL nu a intrat in Parlament in 2008.

PSD pare pe cai mari pentru ca pune la cale procedura de suspendare a presedintelui. Cel mai probabil, Curtea Constitutionala va spune „pas”.

Deja a decis ca presedintele poate exprima pareri politice (tot mai multa lume inventeaza constringeri constitutionale special pentru Basescu, de gen: nu are voie sa faca declaratii politice, nu are voie sa mearga la restaurant doar cu pedistii. Nici unul dintre ei nu citeaza concret articolele constitutionale cu pricina, pentru ca nici nu exista).

Oricum, demersul PSD ar trebui aprobat printr-un referendum. Ocazie perfecta pentru Traian Basescu sa caute sprijin de la popor impotriva sistemului ticalosit. PSD pune la cale o strategie perfecta de legitimare a presedintelui.