Un cuplu improbabil face zilnic naveta de la cer la pământ, construind o viață împreună

Povestea noastră de iubire nu are început. Sau cel puțin nu unul palpabil pe care să-l pot povesti cu subiect și predicat când mă întreabă cineva „și, voi cum v-ați cunoscut?” 

A apărut în viața mea într-o vară, pe când aveam 16 ani și îmi petreceam nopțile privind stelele, cu picioarele atârnate în afara ferestrei mele de la etajul trei. Poate l-a trimis Orion, sâcâit de privirile mele insistente noapte de noapte? Sau poate doar visam cu ochii deschiși. Era înalt, subțire, cu părul lung, întunecat și cu privirea strălucitoare. Știa toate misterele universului și voia să afle totul despre mine. Când se lăsa întunericul, ne întâlneam mereu în același loc, la limita dintre lumi – eu pe jumătate afară, el pe jumătate înăuntru – și, când se iveau zorii, ne duceam la culcare, fiecare în realitatea lui. 

Știam că îl pot întâlni în nopțile senine când deschideam fereastra și mă pierdeam printre constelații, dar n-aș fi crezut că îl voi găsi într-o zi pe holul facultății, în carne și oase, cu o chitară în mână. În mijlocul unui grup de studenți, povestea cu entuziasm despre cum o să-și ia permisul de motor și brevetul de pilot; visul vieții lui era să simtă cum e să zbori. 

M-am alăturat grupului fără să spun o vorbă. L-am ascultat cântând, povestind, visând. Am revenit în ziua următoare. Și în cea de după. Ne-am vorbit abia după o săptămână, când un coleg m-a recomandat ca sursă de încredere pentru informații despre cursuri și examene. În lunile care au urmat am discutat despre mărunte și celeste, am transformat drumurile de la facultate în povești fără sfârșit și am fugit împreună înspre toate zările, fără plan și fără țintă.

După ceva timp, a obținut brevetele pentru avioane de categorie ultraușoară și și-a luat zborul, cu mine în dreapta lui. Pentru o Pământeancă, să-și desprindă picioarele de la sol era mare lucru. La prima cursă am stat neclintită, incapabilă să văd altceva decât ochii lui strălucind în soare și mâinile manevrând cu hotărâre manetele și sumedenia de butoane.

Am aflat cum miros stelele, ciulinii arși de soare din Vama Veche, brusturii din pădurile de munte, părul lui întunecat și norii printre care zburam. Am dormit sub cerul liber privind la vechea cunoștință, Orion, și ne-am trezit cu valurile mării la picioare. Ne-am fotografiat cu indicatoarele de la intrarea în orașe atunci când le vizitam pentru prima dată. Și nu, nu au fost Monte Carlo, Viena sau Paris, ci Caransebeș, Mediaș și Orșova, dar cui îi păsa?

Eu, ca orice Pământeancă responsabilă, conduceam o mașină, iar el, ca orice Zburător adevărat, conducea o motocicletă și un avion. Era tot ce ne trebuia ca să fim fericiți. Mașina era camionul de asistență:  burdușit cu bagaje, unelte, mâncare, orice ți-ar fi putut trebui la un moment dat. O foloseam ca să ajungem la punctul de start de unde începea aventura. Acolo schimbam vehiculul – cum își schimbă supereroii costumele – și ne transformam din adulți responsabili în doi nebuni însetați de viață.

Dar, cum bine știți, viața este ce urmează după „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”; după ce protagoniștii nebuni (de iubire sau pur și simplu) dispar în asfințit și apare genericul de final.

Anii au trecut rapid, cu drumuri dese, fotografii la granițe, cântări pe sub stele și nopți prin paturi care nu ne aparțineau. Într-un deceniu petrecut împreună ne-am rotunjit coatele în discuții aprinse, am înșirat liste de așteptări și am încercat – zău, am încercat! – să fim eu mai talentată la zbor și el mai răbdător la sol. Eu am învățat să conduc o motocicletă, el a învățat să conducă o mașină. Eu mi-am făcut curaj să renunț la o carieră nepotrivită, el a muncit zi și noapte ca să o construiască pe a lui.

Viața noastră a fost mereu jumătate pe pământ și jumătate în aer. Sigur, eu reușeam uneori să mă înalț câțiva centimetri de la sol, iar el își amintea din când în când să aterizeze, dar – între noi fie vorba –, dragostea noastră trebuia să acopere (de mai multe ori pe zi) distanța dintre pământ și cer pentru ca noi doi să funcționăm. 

Eu mă așteptam să-l văd planând lin pe deasupra mea și mă întristam când era prea departe, prea tăcut, prea absent. El se aștepta să înțeleg că uneori are nevoie să nu știe de mine. Mie mi se făcea teamă când îl știam plecat singur la drum. Pe el îl speria ideea de a rămâne prea mult într-un singur loc. 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Monica Rădulescu 

Parteneriat media