Un potential pion pro-Putin si la Paris?

„Vladimir Putin cîștigă alegerile din Franța”, titra Bloomberg o relatare după primul tur al alegerilor preliminare pentru desemnarea candidatului principalei grupări politice franceze de centru-dreapta. Între timp lucrurile au fost, de altfel, tranșate. Francois Fillon, „un rusofil aproape la fel de entuziast ca Marine Le Pen, liderul formațiunii de extremă-dreapta Frontului Național„, după cum îl descrie Bloomberg, l-a învins net în finala de doi pe contracandidatul său, Alain Juppe. Multă lume este de părere că în urma alegerilor prezidențiale din aprilie 2017 unul dintre cei doi va fi noul șef de stat, înlocuindu-l pe Francois Hollande care între timp a și anunțat că nu mai candidează. Pentru că este puțin probabil ca, chiar și după retragerea din cursă a lui Hollande, socialiștii să vină cu un candidat (cel mai probabil acesta va fi Manuel Valls, care a demisionat din poziția de premier pentru a intra în campanie) capabil să intre în finala prezidențială. Așa că titlul de mai sus este cît se poate de justificat. Vladimir Putin are deci motive să fie mulțumit. Indiferent cine va cîstiga alegerile, Francois Fillon sau Marine Le Pen, a cărei formațiune, Frontul Național, a fost de altfel sprijinită financiar de Moscova printr-o bancă rusească din Cehia, liderul de la Kremlin va avea cu siguranță un simpatizant deschis la Paris, începînd de anul viitor.

Fillon, un fost prim ministru, care a ținut să spună public că a descoperit în Vladimir Putin„o latură caldă și sensibilă”, s-a aflat adesea în trecut de aceeași parte a baricadei cu Moscova. Și atunci cînd a sprijinit linia pro-Assad a Kremlinului în privința conflictului din Siria, refuzînd să condamne în intervențiile sale publice Rusia pentru ceea ce majoritatea observatorilor de pe teren consideră a fi „crime de război” în timpul asediului orașului Aleppo, și atunci cînd a criticat politica de sancțiuni aplicată Rusiei după anexarea Crimeei. Din contra, el este de părere că UE ar trebui nu doar să renunțe la sancțiuni ci chiar și la vizele de călătorie pentru cetățenii ruși (chestiune care nu s-a aflat niciodată pe agenda europeană!). Și e important de spus, după cum observă și Bloomberg, că în cazul lui Fillon nu suntem în situația lui Donald Trump, un om cu experiență practic zero în materie de politică exernă, ghidat în comentariile și declarațiile sale de impulsuri emoționale mai degrabă decît de convingeri, ci în aceea a unui politician experimentat ale cărui poziții de principiu sunt bine sedimentate în timp. Ele urmăresc, în fapt, mai vechea linie gaullistă dominată de un marcant anti-americanism (generalul de Gaulle s-a opus ferm intrării Marii Britanii în UE considerînd Londra un „cal troian” al Americii în Europa) și de deschidere prietenoasă față de Rusia.

În Wall Street Journal John Vincour îl citează pe istoricul francez Phillipe Roger, autorul volumului „Inamicul American”: „Fillon este chiar mai Gaullist decît Charles de Gaulle atunci cînd este vorba de echidistanța dintre America și Rusia. De Gaulle s-a aflat totuși de partea Americii în timpul crizei cubaneze. În mitologia franceză Rusia ocupă un loc privilegiat, parte a unui mental colectiv în care ideea de independență joacă un rol dominant”. Lucru vizibil și de cealaltă parte a spectrului politic, la socialiști. Victoria lui Trump nu a făcut decît să revigoreze anti-americanismul generalizat, existent latent din societate. În discursul prin care și-a anunțat intenția de a intra în cursa de obținere a candidaturii Partidului Socialist pentru alegerile prezidențiale din aprilie 2017 Manuel Valls a ținut să precizeze că își dorește o Franță independentă care să se distanțeze nu doar de Rusia lui Putin, de China lui Xi Jinping și Turcia lui Erdogan ci și de America lui Trump. Asociera e bulversantă. În ciuda reacțiilor negative din Europa după victoria lui Trump nu e puțin lucru să pui totuși pe aceeași treaptă Statele Unite, o democrație consolidată, un partener strategic în plan politic, diplomatic și militar, cu Rusia sau China. Sigur, retorica de campanie trebuie privită cu rezerve însă nu poți să nu observi tendința clară de dezagregare a lumii occidentale, o lume în care alianțele post-belice tradiționale sunt puse fundamental în discuție.

În cursul vizitei făcute cu cîteva luni în urmă la București un alt fost prim ministru francez, Domenique de Villepin, parte a aceluiași curent politic cu Francois Fillon, exprima extrem de explicit poziții asemănătoare considerînd că europenii ar trebui să negocieze cu Rusia propriul lor aranjament de securitate pe continent. Unul fără America. Ceea ce, previzibil, va însemna, între altele, recunoașterea unei „sfere de interes legitime” pe continent a Federației Ruse. Pînă unde se va extinde aceasta este neclar, însă prin poziționarea sa geografică România este departe de a se afla într-o poziție liniștitoare. E bine să ne reamintim că, în urmă cu zece, la Helsinki, în cursul unei reuniuni la vîrf UE-Federația Rusă, Vladimir Putin și-a exprimat deschis nemulțumira că Moscova nu a fost consultată în privința aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană.

Or, mai ales după Brexit, ceea ce se întîmplă în Franța are un impact și mai important ca în trecut asupra evoluțiilor din Europa. Tandemul franco-german nu mai are în acest moment, după retragerea Marii Britanii, practic nici o contrapondere semnificativă în planul deciziilor majore care privesc Europa continentală. O schimbare semnificativă de poziție în Franța față de relația cu Rusia va avea reverberații și în Germania unde oricum AngelaMerkel se află sub presiunea unor influente cercuri politice și de afaceri care, din convingere sau din interes, favorizează „normalizarea” legăturilor cu Moscova în ciuda comportamentuluiu tot mai agresiv al rușilor nu doar în Ucraina sau Siria ci și, de pildă, față de țările baltice. În aceste condiții nu poți să nu te întrebi în ce măsură o organizație ca NATO, față de care Michael Flynn, consilierul pentru securitate națională în noua administrație Trump, are oricum rezerve serioase, exprimate public, mai poate contitui o garanție de securitate credibilă pentru Europa în raport cu Rusia, mai ales în ceesa ce privește partea sa cea mai vulnerabilă de pe flancul estic.

Iată cum prinși cu discuțiile despre victoria lui Donald Trump tindem să ignorăm lucruri importante care se petrec mult mai aproape de noi. Și nu e vorba doar de viitoarele alegeri din Franța sau de cele, la fel critice, care vor avea loc toamna viitoare în Germania. Iată că între timp și Italia a devenit o problemă după înfrîngerea categorică suferită de Matteo Renzi la referendumul constituțional cu efecte destabilizatoare nu doar în plan politic intern ci și în exterior, provocînd reverberații în zona Euro mai ales ca urmare a fragilității sistemului bancar italian. E drept, în Austria Norbert Hofer, candidatul de extremă-dreaptă, a pierdut alegerile, în urma a ceea ce ar putea fi descris drept un efect Trump pe invers! O mică gură de oxigen pentru establishmentul politic european. Însă asta nu înseamnă deloc că turbulențele din interiorul Uniunii Europene se vor calma. Ele vor continua și vor pune în discuție aspecte fundamentale care țin atît de organizare internă și funcționarea UE cît și de posibile repoziționări geopolitice semnificative în interiorul a ceea ce numim „spațiul occidental” care tinde să devină în tot mai mare măsură o noțiune tot mai lipsită de conținut. Ceea ce, ca stat membru în NATO și UE, pe care le vedeam drept ancore instituționale solide de cursă lungă, ne va afecta în chip serios. De la ecuația de securitate de pe continent, reevalurea sferelor de influență și relația cu o Rusie tot mai agresivă pînă la rolul Bruxelles-ului, amploarea integrării, libera circulație în interiorul Uniunii Europene și chiar structura internă a acesteia. În acest punct trebuie precizat că Francois Fillon este și un susținător al ideii unei Europe cu două viteze! Sunt în joc chestiuni cît se poate de concrete cu impact major atît asupra țării în ansamblu și cît și în plan personal, fie că e vorba de cei peste 3 milioane de români plecați în străinătate fie că e vorba despre cei rămași acasă.

Cu toate acestea acest gen de subiecte sunt practic total absente din campania electorală parlamentară de la noi. Iar atunci cînd se discută auzim doar un șir de platitudini, multe decuplate de realitate, tributare unei înțepenite limbi de lemn, chiar atunci cînd cei care le exprimă sunt demnitari la cel mai înalt nivel în stat, precum președintele țării. Astfel încît chestiuni fundamentale, hotărîtoare pentru parcursul viitor al României, nu se discută mai deloc iar atunci cînd totuși asta se întîmplă discuțiile sunt aproape complet lipsite de substanță. Deși, pe zi ce trece, pare tot mai limpede că provocările excepționale cu care ne confruntăm în plan extern sunt mult mai importante decît disputele interne amplificate mediatic artificial.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro