Universitatea față cu reacțiunea lui Sorin Lavric

Sorin Lavric a lansat în spațiul public, în ultimii ani, o sarabandă de idei indiscutabil rasiste, sexiste și misogine. „Rătăciri” sau nu[1] – cred, mai curând, că e vorba de rezultatul plauzibil al unei combinații de conținut cultural și model de promovare specifice primelor două decenii postcomuniste –, aceste idei nu sunt scăpări întâmplătoare. Ele fac parte dintr-un discurs integrat, bine grefat pe o coloană vertebrală naționalist-ortodoxistă. În ciuda acestui portofoliu de opinii uneori respingătoare, cred că Sorin Lavric nu ar trebui dat afară de la UNATC, universitatea unde predă Istoria Filosofiei și Filosofia Artei în calitate de cadru didactic asociat – sau, cel puțin, nu pentru discursul său public de până acum.

Scriu cele de mai sus fiindcă, cum „declarațiile domnului Sorin Lavric … denotă o atitudine extremistă, xenofobă și misogină, venind în contradicție cu valorile europene, de care comunitatea noastră universitară este profund atașată”, instituția de învățământ superior analizează în prezent cazul în urma unei sesizări.[2] Nu este clar, din sursa citată și din comunicatul de presă disponibil pe site-ul universității, cine sunt autorii sesizării și ce conține ea. Mai exact, dacă autorii vizează și comportamente la catedră sau în campus care pun sub semnul întrebării activitatea profesională a dlui. Lavric. Dar în situația în care, așa cum sugerează comunicatul UNATC, sesizarea are în vedere doar declarațiile publice cunoscute, atunci încheierea contractului de muncă sau sancționarea politicianului AUR nu ar trebui să se numere printre concluziile analizei.

Pe scurt, cu rarele excepții discutate mai jos, nu incumbă universităților să judece discursul public al unor membri ai corpului academic, ci doar prestația lor profesională în raport cu standardele profesionale obișnuite. Universitarii – și cercetătorii în general – ar trebui să se bucure de protecții sporite, chiar în raport cu alte categorii de angajați din organizații publice și private, în privința discursului lor profesional (intra muros) și, deopotrivă, non-profesional (extra muros).[3] Libertatea academică, un principiu constituțional în mai multe sisteme juridice (Germania și Spania îl consfințesc explicit în legea de bază, SUA doar implicit), garantează nu doar libertatea de a preda și de a cerceta ca angajat al instituțiilor relevante sub condiția respectării standardelor profesionale, ci și protecția înaintea sancțiunilor profesionale pentru alte categorii de comportamente, inclusiv (și mai ales) discursul politic.

Nu este aici locul pentru a justifica libertatea academică, pentru a îi descrie întinderea și limitele.[4] Prefer o strategie indirectă: de a analiza cazul Lavric, atât cât poate fi el judecat fără accesul la informații deocamdată nepublice, printr-o serie de obiecții comune la adresa universitarilor care se află în situația lui. Precizez de la început că statutul său formal, de profesor asociat (așadar, nu titular), nu are, în principiu, nici o relevanță din perspectiva libertății academice, deși în privința protejării sale în cadrul sistemul juridic românesc (conform dreptului muncii), se poate dovedi un factor esențial. De altfel, discuțiile terminologice de mai jos nu au în vedere sensul conceptelor din legislația autohtonă, ci o perspectivă normativă ce ar trebui, în opinia mea, să determine dreptul pozitiv.

Voi formula succint obiecțiile amintite, răspunzându-le, din limite de spațiu, tot pe scurt.

Dacă universitățile promovează valori, iar unii universitari au discursuri incompatibile cu acestea, cum pot ei rămâne la catedră?

Este indiscutabil că rolul instituțiilor de învățământ superior nu se limitează la transmiterea de cunoștințe, aptitudini și abilități, mai ales că, într-o înțelegere extinsă, acestea comportă și o dimensiune valorică. Mai mult decât atât, universitățile reprezintă un instrument de structurare a societății calibrat în funcție de principii sau valori precum meritul, egalitatea, libertatea, nondiscriminarea ș.a.m.d. În aceste condiții, este inevitabil (și de dorit) ca universitățile să „promoveze valori”. Numai că ar trebui să o facă prin mijloace clar circumscrise naturii activității lor profesionale, de altfel extinse (cuprinzând admiterea la studii, practicile de instruire și cercetare, relațiile între diversele categorii de membri ai spațiului academic etc.). Când o cercetătoare ori un cadru didactic își respectă obligațiile profesionale, ei respectă aceste valori și, implicit, le cultivă, cel puțin în cadrul spațiului universitar. Cum își tratează extra muros partenera/ul, animalele de companie, prietenii și vecinii, ar trebui să nu conteze în judecarea calității lor strict profesionale.

Totuși, cum poate autorul unui discurs rasist și misogin colabora sau dialoga la clasă cu studente sau cu studenți romi?

Dacă o colaborare ori un dialog adecvat au sau nu loc reprezintă o problemă empirică. În speță, a dialogat dl. Lavric în modul potrivit cu studentele sale sau cu studenții săi romi (presupunând că există)? S-au simțit aceștia, în cadrul interacțiunilor din campus, discriminați, inferiorizați sau defavorizați? Dacă un astfel de comportament „la clasă” poate fi probat în mod rezonabil, atunci dl. Lavric nu are ce căuta în universitate. Altminteri, el respectă intra muros regulile jocului, inclusiv pe cele privind valorile academice. Aș observa, în plus, că o asemenea demarcație între domeniile în care activăm, ce poate părea artificială, este în realitate comună în viețile noastre. Exemplul cel mai evocator îl oferă transgresiunile, uneori surprinzătoare, ale unor lideri morali altfel incontestabili – de tipul lui Martin Luther King, să zicem.

Bun, dar nu reprezintă afirmațiile profesorului Lavric o incitare la violență de gen și de rasă?

Termenul cheie este cel de „incitare”. Într-o definiție laxă, orice discurs radical – sau foarte răspicat – constituie o formă de incitare. Sprijinirea dreptului la întreruperea de sarcină reprezintă o formă de incitare la omucidere (pentru cei care susțin „însuflețirea” ovulului prin fecundare), iar „PSD, ciuma roșie!” reprezintă o incitare la eradicarea PSD-iștilor (pentru simpatizanții partidului). Conform unei interpretări stricte, incitarea la violență are în vedere o persoană anume (femeia aceea, romul X) și un act violent care reprezintă un pericol iminent, chiar dacă nu imediat. Există și o perspectivă intermediară, după care incitarea la violență poate avea în vedere încurajarea, fie ea doar retorică și generică, a unor acte infracționale grave împotriva membrilor unor grupuri, defavorizate (e.g., romii) sau nu (e.g., creștinii europeni).

În opinia mea, formula intermediară cuprinde o zonă gri, ce include acte de exprimare greu de judecat fără un context precis. Dar, de principiu, cred că o universitate poate sancționa în mod legitim membri care incită la violență în sensul intermediar. Rămâne întrebarea: a făcut-o dl. Lavric până acum?

Prin discursul său public, dl. Lavric aduce atingere imaginii universității

Multe instituții de învățământ superior includ, în cartele sau în regulamentele lor de etică, câte o prevedere care le permit să sancționeze membrii care „defăimează” universitatea sau aduc atingere imaginii sale.[5] Această prevedere ar trebui fie interpretată extrem de restrâns – în esență, acte de calomnie –, fie, preferabil în opinia mea, abandonată. Cunoaștem astfel de formulări din practica juridică a statelor autoritare sau din reglementările privind blasfemia. Ele reprezintă o unealtă în mâna potentaților care vor să îndepărteze persoanele neconvenabile, că e vorba despre scandalagii de profesie, de whistleblowers, sau – cum se întâmplă deseori – un profil combinat. Atunci când avem de-a face cu acte de calomnie împotriva unor universitari, eventual lideri de instituție, cei vizați ar trebui îndemnați să se folosească, mai curând, de pârghiile pe care le oferă dreptul civil.

În plus, discursul public al dlui. Lavric nu aduce atingere universității dacă aceasta are grijă să nu se asocieze cu ideile și acțiunile politice ale membrilor săi. Ar putea începe prin a nu dezavua explicit aceste idei – „declarațiile … denotă o atitudine … venind în contradicție cu valorile … de care comunitatea noastră universitară este profund atașată” –, ca și cum, atunci când opiniile politice ale membrilor nu sunt contestate, ele ar fi implicit aprobate. În opinia mea, ar fi fost mai inspirat ca UNATC să afirme doar că părerile politice ale universitarilor sunt treaba lor personală și că, din principiu, instituția nu le susține, oricare ar fi ele.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro