Viata cotidiana a luptatorilor rezistentei din munti, tema primului lungmetraj al lui Constantin Popescu

De curand, Constantin Popescu a terminat filmarile la primul sau lungmetraj de fictiune. “Portretul luptatorului la tinerete” e doar prima parte a unei trilogii, “Aproape liniste”, dedicate rezistentei anticomuniste din munti. Cineastul a hotarat sa faca o trilogie dupa ce, parcurgand mii de pagini de memoralistica si dosare ale Securitatii, si-a dat seama ca nu poate face un film de cinci ore.

El se ocupa acum doar de Ion Gavrila Ogoranu si de gruparea sa din Muntii Fagaras. Constantin Dita il interpreteaza pe erou; alaturi de el mai apar, intr-o distributie aproape exclusiv masculina de 130 de actori si 400 de figuranti, Alin Mihalache, Catalin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alex Potoceanu si Mihai Constantin.

Partea a doua se va referi la Elisabeta Rizea si la Gheorghe Rizea, rolurile lor fiind interpretate de Clara Voda si Gabriel Spahiu. In fine, fratii Arnautoiu (jucati de Dragos Bucur si Andi Vasluianu) si gruparea Haiducii Muscelului vor face obiectul partii finale a trilogiei.

– Urmaresti o reconstituire fidela sau o interpretare a evenimentelor? Pui accent in mod egal pe luptatori si pe fortele de represiune?

– Nu vreau sa interpretez nicicum. Filmul se bazeaza intr-o masura covarsitoare pe ceea ce am citit, adica pe realitate, sa spunem. Vreau doar sa prezint niste intamplari, niste personaje. Fiecare trage ce concluzii crede de cuviinta. Nu judec nimic si pe nimeni. Au existat constante, este adevarat, dar si multe variabile in toate intamplarile din acei ani, asa ca sunt nevoit sa fiu echidistant si sa ma implic emotional cat mai putin. Unii dintre partizani, din diferite motive, au intrat in conflict cu oameni din satele de unde altii ii aprovizionau. Multe dintre textele pe care le-am citit pluteau intr-un soi de incertitudine subiectiva, lucru care m-a obligat la o mare atentie cinematografica. Accentul, insa, ramane pus pe luptatori, cu toate ca sunt prezente in film si cateva figuri odioase ale represiunii.

– Cum traiau luptatorii din munti? Ce faceau toata ziua? Ce mancau? Cum se ingrijeau daca erau bolnavi? Ai urmarit ca ce se vede pe ecran sa fie fidel realitatii? Pana unde a mers aceasta grija?

-M-au interesat in mod special lucrurile astea. Imaginile pe care mi le inchipui sunt descrise de supravietuitori in memorialistica. Mare parte a timpului si-o petreceau ascunsi in bordeie mai mult sau mai putin improvizate. Mancau ce le dadeau ciobanii si isi faceau depozite cu alimente – cartofi, ceapa, malai, slanina, carne fripta, orez, grau, porumb – in diferite locuri, sapate in pamant sau prin grote. Iarna se spalau la izvoarele de langa bordeie, cu fereala pentru a nu lasa urme. Vara era putin mai usor. Aveau cunostinte medicale, nu doar militare, asa ca aveau mai mereu la ei fese, sulfamida, aspirina; uneori, in cazuri fericite, aveau si spirt. stiau sa-si faca atele si sa-si ingrijeasca ranile, caci o viata de genul asta te invata multe. in restul timpului aveau de aflat informatii despre miscarile de trupe ale armatei, despre trupele de Securitate.

A fost mobilizat, in anumite perioade, un numar impresionant de trupe impotriva lor, asa ca erau in permanenta miscare. (in 1952 s-a infiintat in cadrul Ministerului de Interne un serviciu special care se ocupa de capturarea partizanilor, numit Serviciul Bande.). De asemenea, erau nevoiti sa pastreze legatura cu restul membrilor grupului, pentru ca mai mereu, ca sa acopere distante cat mai mari si sa nu riste sa fie prinsi toti odata, se desparteau in grupuri de patru sau cinci oameni. Asa evitau mai bine ambuscadele si posturile de panda ale Securitatii.

De multe ori soldatii ii ajutau, indicandu-le prin bilete pe copaci sau chiar tipand, cand treceau pe langa ei, sa ocoleasca anumite rute unde se aflau masate trupe. Solidaritatea tinereasca a militarilor i-a scapat, nu o data, de la o moarte sigura.

Am incercat sa folosesc costume care sa se apropie cat mai mult de imaginea hainelor pe care le purtau partizanii. M-am folosit de cele cateva fotografii pe care si le-au facut, prin paduri, de-a lungul anilor, fotografii pastrate de unii supravietuitori pana azi. in cateva cazuri am putut folosi obiecte de imbracaminte originale, pastrate de rudele unora dintre luptatori, lucru care i-a impresionat enorm pe actori. (Altora nici nu le-am spus. N-am vrut sa-i incarc emotional si mai mult.). Recuzita de joc este originala in proportie de 95 la suta. Obiectele (lanterne, cutite, binocluri, topoare, ochelari, bidoane, rucsacuri, bocanci, chibrituri, brichete, tigari, sapunuri, ciocane, caiete, creioane, aparate de radio, farfurii si cani de tabla, ceaunuri, linguri, furculite si cutite, armament – peste 50 de arme de epoca, majoritatea functionale), masini, camioane, costume militare de iarna si de vara, corturi etc reprezinta o parte a incercarii de a reda cat mai fidel perioada anilor petrecuti in munte.

* Pare un film scump.

Nu stiu exact bugetul filmului (n.red.- produs de Filmex cu sprijinul CNC). Oricum, nu e un film ieftin. Numai daca socotesc cei peste 130 de actori si cei peste 400 de figuranti (membri ai regionalelor si judetenelor de Securitate, militari, jandarmi, militieni si trupe de Securitate) sumele sunt destul de mari. in privinta locatiilor, in mare parte am incercat sa filmam in locurile unde au incercat sa supravietuiasca partizanii, doar ca acest lucru, din diferite motive, nu a fost intotdeauna posibil (din ratiuni de productie, transport al actorilor, costume, recuzita, scenografie, logistica, din cauza inundatiilor sau a vremii nefavorabile pe anumiti versanti).

– Ce le-ai spune celor care le reproseaza luptatorilor din rezistenta aderarea la miscarea legionara? Va fi acest aspect prezent in film?

– Mi-e greu sa raspund. Pe de-o parte pentru ca nu toti au fost legati de miscarea legionara. Multi au fost apolitici, simpli tarani; altii au fost taranisti, manisti, liberali. E adevarat ca mai mult de jumatate din cei implicati in rezistenta armata au fost, intr-un fel sau altul, legati de miscarea legionara sau de fratiile de cruce. Am hotarat sa nu omit aspectul asta, dar vreau sa fiu inteles cum se cuvine.

Nu fac apologia nici unei miscari. Mi s-a sugerat, in cateva discutii, sa incerc pe cat posibil sa nu pomenesc aspectul asta. Iar mi s-a parut incorect. Nu pot face asta. E o parte a istoriei noastre, ne place sau nu. Dar nici n-am vrut sa fac un film din perspectiva “cealalta”. Daca pe vremea dictaturii comuniste se faceau filme in care comunistii erau niste eroi si partizanii niste banditi, sa se faca azi filme despre eroii partizani si despre brutele comuniste? Punctul asta de vedere e oarecum simplist.

Povestile sunt mult mai complicate si pe undeva controversate. M-a atras la oamenii astia latura lor omeneasca, faptul ca n-au fost si nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar niste oameni obisnuiti pusi in fata unor hotarari dificile. Niste oameni cu slabiciuni si tare, esecuri ori decizii gresite, oameni care au ucis nu numai in lupta, ci uneori si supusi impulsurilor. Niste oameni ca noi toti, la urma urmelor.

Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi si de a se ascunde in munti – foarte multi fiind niste tineri naivi si inflacarati. Alienarea, nebunia singuratatii, fuga nebuna ani de-a randul, faptul ca erau nevoiti sa se ascunda ca niste animale in scorburi si adaposturi sapate in pamant. Asta m-a interesat sa povestesc, in primul rand.

– E adevarat ca vrei sa transformi in muzeu casa familiei Arnautoiu din Campulung Muscel? Cum arata ea acum? O sa filmezi acolo?

-Casa e intr-o stare deplorabila. Parasita. O parte mai e inca in picioare. Vechiul sediu al militiei e azi sediul politiei, intr-una din partile fostei case a familiei Arnautoiu. Problema este ca in Nucsoara, toata povestea Arnautoilor inca e privita de unii cu ostilitate. Sunt la mijloc orgolii ranite, mici invidii omenesti. Urmasii familiei ar vrea sa recupereze pamantul confiscat de comunisti si care a fost impartit satenilor, iar unii dintre acestia nu vor sa inapoieze nimic din pricina necazurilor pe care le-au indurat de-a lungul timpului din partea autoritatilor comuniste doar pentru ca erau vecini sau consateni cu Arnautoii….

De filmat, voi filma acolo, nu numai pentru ca mi se pare necesar sa incerc sa ma apropii cat de mult de povestea lor, dar si pentru ca Nucsoara e, din multe puncte de vedere, aproape neschimbata de 50 de ani. Ulitele, cu cateva exceptii, nu sunt asfaltate, casele sunt micute si amarate, oamenii nu sunt foarte avuti prin acele parti.

– Ce te-ar fi interesat sa afli de la Ion Gavrila Ogoranu? stiu ca ti-a promis in 2006, inainte de a se interna in spital, ca o sa va intalniti, dar a murit doua saptamani mai tarziu.

– Mi-ar fi placut sa stiu daca a crezut pana la capat. Daca a cedat pe dinauntru vreodata. La ce se gandea in noptile lungi de iarna. Cum s-a simtit stiind ca nu-si va mai vedea, poate, niciodata femeia iubita, familia. Cand i-a fost cel mai teama, cu toate ca nu arata niciodata asta…

– Ce imagine iti vine acum in minte cu Elisabeta Rizea?

– Momentul in care sotul ei plange, la marginea unei paduri, dupa ce si-a ascuns hainele pline de sange, ca ea sa nu vada cat de rau il bateau la postul de militie. Plange pentru ca nu mai poate, iar ea il consoleaza, dar incearca printre lacrimi sa-i explice ca trebuie sa se duca inapoi la militie. (Gheorghe Rizea era batut in fiecare zi, la ora fixa, cerandu-i-se de catre militienii din sat sa furnizeze informatii despre grupul Arnautoiu). Elisabeta ii da niste tuica sa bea, adusa de fiica lor, pentru a-i face curaj, imbarbatandu-l dar explicandu-i ferm ca trebuie sa se duca sa manance bataie.

Ea si fata vor fi arestate daca el fuge in munti, si n-o sa mai aiba cine sa le duca haine si mancare celor din grupul Arnautoiu, “baietilor”, cum le spunea ea. Amandoi ispasisera deja, cand se intampla acest moment, cate sase ani de inchisoare. Mi se pare impresionant.