VIDEO. "Aerul pe care il respiri", un roman istoric despre Barcelona si despre cautarea a 13 carti licentioase interzise

Cel de-al doilea roman aparut in romaneste al scriitoarei Care Santos este o incantare. “Aerul pe care il respiri” este plin de de peripetii, de emotii, si surprize. Actiunea este plasata la inceputul secolului al XIX-lea, in Barcelona, intr-o perioada istorica agitata. Ingredientele care-l compun sunt de cea mai buna calitate scritoriceasca, personaje puternice implicate in povesti cu final neasteptat, un ritm alert, o scriitura cu umor fin si ironii savuroase la adresa personajelor istorice. Sunt multe povesti in acest roman complex, dar toate ajung sa se lege intre ele in moduri neasteptate. Este si o poveste despre carti, despre idei, istorie si scriitori romantici. In plan secund, dar mereu prezenta, vom citi o poveste despre daramarea si renasterea orasului Barcelona.

Probabil ca singurul regret pe care-l va avea cititorul dupa ce va fi parcurs cele 450 de pagini ale editiei romanesti va fi acela ca a citit mult prea repede, ca s-a grabit prea tare sa afle ce se intampla – unele pasaje merita a fi citite foarte incet.

• Cititi mai jos un interviu cu scriitoarea Care Santos, aflata saptamana trecuta in Bucuresti pentru lansarea acestei carti, aparute la Editura Humanitas.  Mai intai o prezentare a cartii facuta de scriitoare:

• Comandati romanul „Aerul pe care il respiri” cu autograful scriitoarei Care Santos

„Aerul pe care il respirieste fara indoiala romanul meu cel mai ambitios. Cred ca niciodata nu o sa mai scriu ceva atat de complicat. A durat mai mult de doi ani pentru a aduna informatiile pentru aceasta carte, am consultat foarte multa bibliografie. A rezultat o poveste pe care o aveam de mult timp in minte si in suflet.

Este un roman despre carti, adresat celor ce iubesc cartile. E vorba despre 13 vechi carti erotice, pierdute la inceputul romanului, furate, ce vor fi gasite de-a lungul povestirii. Vor aparea mai multe personaje care si le doresc cu ardoare si le cauta asiduu.

O sa vorbesc despre doua personaje, favoritele mele. Primul este Filippo Brancaleone, un soldat foarte tinar italian recrutat de armata de a lui Napoleon cu forta. Ajunge in Spania, Barcelona, fara sa stie sa foloseasca o arma, este atit de neindemanatic incat il fac tobosar, dar nici cu asta nu se descurca prea bine. Dar, este fascinant de oras. Este ranit si la spital o cunoaste pe cea care o sa fie dragostea vietii lui, Rita, o tanara spalatoreasa analfabeta din Barcelona, care il crede un inger si se indragosteste de el desi nu intelege limba in care ii vorbeste. Dragostea insa nu are nevoie sa inteleaga limba. Ei incep o poveste de iubire din care are sa nasca fiul lor, Angel Brancaleone, ce va deveni librar si care o sa caute la randul lui aceste carti libertine. Celalalt personaj favorit al meu este Carlota, o femeie foarte puternica, dar o prizoniera a timpului in care traia, o femeie ce gandeste liber pentru ca a fost educata intr-o atmosfera liberala. Ea e nevoita sa infrunte circumstantele acelor vremi, este singura, iar obstacolele sunt mari. Are ghinion, se indragosteste de un om rau, iar acesta vrea sa o indeparteze din drumul lui. Carlota ajunge o victima nevinovata, dar personajul ei este unul dintre stalpii pe care e asezat romanul. Fara ea nu ar exista nici povestea, nici surprizele, nici emotia. Imi place sa spun ca este un roman cu mari surprize. Foarte importanta este perioada in care se desfasoara romanul, prima jumatate a secolului al XIX-lea, si romantismul care isi face loc in acea perioada.

Orasul Barcelona este de asemenea un personaj central al romanului, este orasul meu, pe care il cunosc atat de bine, apartin acelui loc chiar daca nu m-am nascut acolo. Despre el vorbesc, pentru ca nu stiu sa vorbesc despre alte locuri. Sper ca pentru cititori romani romanul sa fie un drum de a ajunge la usile Barcelonei asa cum arata pe vremea lui Filippo Barcaleone.”

_Comandati romanul „Aerul pe care il respiri” cu autograful scriitoarei Care Santos___________________

„Un roman fara pasiuni, fara emotii, fara povesti de dragoste n-ar mai fi un roman, ar fi un eseu. „

Se spune ca romanul acesta face parte dintr-o trilogie care se refera la orasul Barcelona. Ar fi al doilea dupa Incaperi ferecate. A aparut si cel de-al treilea Desig de xocolata, anul acesta, si a avut un mare succes. Ati dorit sa scrieti o trilogie despre Barcelona?

Nu am avut intentia de a scrie o trilogie, nu am conceput cele trei romane ca pe o trilogie, urasc trilogiile. Dar, intr-adevar, am senzatia ca am scris trei carti care sunt interconectate. Trei carti care intr-un fel sau altul alcatuiesc un ciclu. Daca romanul Incaperi ferecate se referea cu precadere la sfarsitul secolului al XIX-lea, romanul de acum Aerul pe care il respiri se petrece ceva mai inainte, in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Este o perioada la care romancierii s-au referit putin in Spania. Iar daca e vorba de Barcelona, este o perioada proape deloc acoperita. In Incaperi ferecate vorbeam despre oamenii care au facut posibila constructia orasului Barcelona asa cum e el astazi. Dar pentru a fi construit, trebuia ca orasul anterior sa fie distrus, ma refer in special la “zidurile” orasului – despre acest lucru e vorba in romanul de fata , Aerul pe care il respiri. Despre cel de-al treilea roman Desig de xocolata s-ar putea spune ca intr-un fel rezuma celelelalte doua romane, dar merge inca si mai in urma. Acest al treilea roman s-a vandut foarte bine, la Ziua Cartii a fost cel mai bine vandut roman scris in limba catalana. Acest succes cu totul neasteptat m-a surprins. Este un roman in trei parti si se va traduce si in limba romana, la editura Humanitas. Un element care creaza o legatura intre aceste trei romane este faptul ca pesonaje principale dintr-un roman sunt intalnite ca personaje secundare in altul. Nu exista o ordine in care sa fie citite, cititorul poate incepe cu oricare dintre ele.

Care este contextul istoric al romanului Aerul pe care-l respiri?

Este o perioada foarte dificil de povestit. In Spania a fost o perioada foarte intortocheata, foarte complicata. Romanul se refera practic la invazia trupelor lui Napoleon in Barcelona. Romanul contine si cateva elemente pentru care eu am o atractie speciala si anume literatura scriitorilor romantici – pentru marea literatura romantica germana si engleza, dar si pentru literatura romantica spaniola, care si-a facut aparitia mai tarziu si mai discret decat in Germania sau Anglia. Este insa literatura tarii mele, cea pe care am citit-o cand eram adolescenta. Nu am rezistat sa nu vorbesc in aceasta carte de cativa autori mai putin cunoscuti si tratati poate incorect in Spania. De pilda despre Carolina Coronado, o poeta foarte putin cunoscuta, desi este o femeie mult avansata fata de perioada in care a trait, atat ca jurnalista, cat si ca scriitoare. Este si o femeie care a calatorit mult. Are o opera foarte interesanta, eu cred ca proza este mai interesanta decat poezia – dar ambele fatete sunt foarte putin cunoscute in Spania. La cealalta extrema este personajul Lara, un jurnalist foarte important din secolul al XIX, cred ca azi nu-l mai citeste nimeni, poate doar studentii de la Literatura. Nu inteleg de ce se intampla asta pentru ca Lara vorbeste despre o Spanie care este vie acum. Uneori te socheaza sa il auzi pe Lara vorbind despre secolul al XIX-lea de parca s-ar referi la noi spaniolii asa cum suntem in prezent. Secolul XIX e important pentru ca este secolul romantismului si cu totii, cei de astazi, suntem fii romantismului. Romantismul a stabilit o viziune asupra lumii care prevaleaza si azi.

De unde vine titlul romanului?

Vine dintr-un vers al Claudiei Coronado pe care l-am inclus la inceputul cartii: „Tremur cand iti aud glasul si tremur cand ma privesti si as vrea sa-mi dau ultimul suspin in aerul pe care-l respiri”. V-am spus mai devreme ca nu apreciez imn mod deosebit poezia Carolinei Coronado, dar acest poem imi place enorm. Citatul ca atare nu spune prea multe despre povestea din carte, dar personajul Carolina Coronado este foarte reprezentativ pentru roman, este acea femeie puternica despre care am dorit sa vorbesc, seamana, intr-un fel, cu personajul Carlota. Carolina Coronado intruchipeaza simtirea romantica, ea era o romantica pana in maduva oaselor. Si nu ma refer doar la scrierile ei, la subiectele pe care si le alegea. Ma refer si la persoana ei, de exemplu avea obiceiul sa le spuna prietenilor ca era in stare sa moara si sa reinvie. Spunea ca in momentele in care trecea in lumea de dincolo avea capacitatea de de a vorbi cu persoane moarte care ii spuneau ce ma fac in lumea de dincolo. Cand se intorcea in lumea reala povestea aceste intalniri. Si, bineinteles, contemporanii sai care erau la randul lor romantici o ascultau cu mare placere – ma refer la intelectualii si scriitorii din acea vreme. Se pare ca avea o forma de epilepsie sau cataplesie sau o alta boala neuronala, nu stim prea bine ce. Alt exemplu, era atat de indragostita de sotul ei incat dupa moartea acestuia, nu l-a ingropat, l-a tinut 30 de ani la ea in sufragerie. Cand primea vizite, isi invita oaspetii in sufragerie unde se gasea cadavrul sotului sau.

Subiectul romanului este legat de cautarea plina de peripetii a unei misterioase carti scandaloase. Exista in realitate acea carte?

Imi place mult bibliofilia, cred ca se poate ghici cu usurinta acest lucru despre mine. Am citit foarte multe povesti legate de carti celebre si am dat si peste povestea acestei carti, obiectul cautarilor din roman. Este vorba despre o carte compromitatoare la adresa regelui Ludovic XV-lea al Frantei si al amantei sale, Madame du Barry, o carte pe care regele a ordonat sa fie arsa. A trimis o comisie de la Versailles la Londra pentru avea garantia ca totate volumele vot fi distruse si nici una nu va ajunge in mainile publicului. Beaumarchais, autorul „Nuntii lui Figaro”, facea parte si el din comisie si datorita lui stim cate ceva despre aceasta carte, Mémoires secrets d’une femme publique de Charles Théveneau De Morande. Era insultatoare, pornografica, plina de desene in care aparea amanta regelui. Secventele obscene reprezentau de fapt un un pretext pentru a-l ataca politic pe rege. Cartile au fost se pare distruse in totalitate, dar eu sunt buna prietena cu multi anticari, iar ei, anticarii, au tendinta de a spera la nesfarsit; ei stiu ca de multe ori se intampla ca, intr-un moment neasteptat, o carte considerata de toata lumea disparuta sa reapara. Eu am recreat o astfel de posibilitate in roman fiindca mi s-a parut minunat sa-mi imaginez ca una dintre cartile acelea va fi gasita. Deocamdata nu a aparut niciuna in realitate, doar in romanul meu.

In roman cartile acelea scandaloase sunt cautate cu multa ravna si pasiune atat de unul dintre personajele pozitive, Victor Philibert Guillo, un francez rafinat, moral, nobil, liberal cat si de personajul negativ, Nestor Perez de Leon, un oportunist grosolan, incult, un ticalos absolut… Cum de aceeleasi carti – cum am spus, obscene, scandaloase – sunt atat de dorite de doua personaje atat de diferite?

Poate pentru ca exista lucruri asupra carora cadem cu totii de acord, iar erotismul este unul dintre ele.

Guillot era un liber-cugetator, o persoana mult mai avansata decat epoca in care traia si, in acelasi timp, un om care nu lua partea vreunei partide politice, un om retras. Fusese bibliotecar la Versailles, deci e clar de ce iubea atat de mult cartile. Celalalt personaj, Leon, este complet opus, o persoana stupida, un tip de politician pe care-l uram cu totii pana in ziua de azi. El isi dorea aceste carti doar pentru valoarea lor comerciala sau pentru ca voia sa i le trimita lui Napoleon ca sa obtina favoruri. Pentru el cartile reprezentau doar un instrument, nu o valoare in sine.

Leon face o obsesie puternica pentru aceste carti pana la final…

Da, o obsesie stupida. Asa cum era obsedat si de Biblia lui Gutenberg fiindca cineva ii spusese ca e cea mai valoroasa carte dintre toate. El vrea sa aiba ce e mai valoros, ce e mai scump. V-am povestit ca am multi prieteni anticari, librari. Exista si acum un tip de client de care ei rad cu totii, cel care nu deschide cartile, vrea doar ce e mai scump.

V-ati inspirat foarte mult din literatura si din documentele secolului al XIX-lea. Oare un cititor din secolul al XIX-lea ar putea citi acest roman cu usurinta?

Cred ca nu. Un cititor din secolul al XIX-lea s-ar simti ametit sau poate s-ar supara tare pe mine. Cu siguranta in tot ceea ce scriu si mai ales in acest roman se vede cat de mult imi place secolul al XIX-lea. Literatura acelui secol este in ADN-ul meu. Am devenit scriitoare citind literatura secolului al XIX-lea. Dar, sunt perfect constienta carui cititor ma adresez, cititorul secolului al XXI-lea. Un cititor de azi poate citi fara probleme Anna Karenina. Dar va trebui sa faca un efort de sincronizare, de adaptare la timpul in care a fost scris romanul. Secolul al XIX-lea a fost mult mai lent decat secolul actual. Aspiratia mea este ca cititorul meu sa nu fie nevoit sa faca acest efort. Eu vorbesc despre o perioada indepartata cu un ritm cat se poate de contemporan. Intregul roman se bazeaza pe secolul al XIX-lea, multe personaje sunt personaje istorice reale, modul cum recreez orasul Barcelona, felul in care Carlota isi tine jurnalul. Dar discursul este fragmentat, intercalez file de jurnal, memorii, texte reale din legile timpului, inclusiv multe fragmente dintr-o carte bibliografica fictionara, dar cu continut real. Scopul este ca naratiunea sa se desfasoare alert.

Este un roman cu mult umor si multe ironii, mai putin sobru decat „Incaperi ferecate”, mai plin de aventuri si peripetii

Intr-adevar, acele fise biografice ale personajelor istorice au mult umor, cand le-am descoperit biografia mi-a venit sa rad, ma gandeam cum e posibil ca astfel de personaje sa fie reale si totusi sa para atat de mult personaje de fictiune. Ma bucur ca ati mentionat umorul, este esential, este acea distantare de care avem cu totii nevoie. Este un om absolut nefericit cel ce ia totul in serios, prea in serios, inclusiv pe sine insusi.

Ce parere aveti despre referendumul privind independenta Cataloniei? Sunt unele pasaje in roman pe aceasta tema.

Sunt cateva citate in roman referitoare la independenta Cataloniei si au fost cativa cititori catalani care mi-au scris intrebandu-ma daca sunt reale. Li se parea ciudat ca inca din 1830 cineva sa spuna acele lucruri, foarte asemanatoare cu ceea ce se spune astazi. Citatele sunt reale si demonstreaza interesul pentru independenta inca de pe atunci. Eu nu sunt in favoarea independentei, dar nici nu sunt de acord cu modul unionist pe care-l promoveaza guvernul spaniol astazi. Dar, eu sunt o fiinta optimista si sper ca intr-o zi va veni la conducere in Spania un guvern ce va intelege ce cerem noi catalaniisi de ce avem nevoie. Poate ca unii ar spune ca nu sunt optimista, ci idealista si ca cred in utopii, dar vom vedea cu timpul.

Povestile personajelor feminine din roman sunt pline de emotie si pasiune, ele creeaza de fapt romanul, sunt mai importante decat cautarea celor 13 carti licentioase?

Cautarea celor 13 carti erotice este doar un pretext. Un roman fara pasiuni, fara emotii, fara povesti de dragoste n-ar mai fi un roman, ar fi un eseu. Ceea ce anima intreaga actiune, nucleul cartii, este povestea Carlotei, chiar daca apare mai tarziu in roman. Daca am asemana acesta carte cu un portic construit de romani, Carlota ar fi bolta porticului. Un alt personaj important este Madame La Ruga. Ea este un personaj real, amanta unui general al lui Napoleon din Barcelona. Despre ea stim ca s-a aflat in oras intre 1809 si 1814. Exista cronici care ne povestesc cum iesea in balcon imbracata in rochii exuberante napoletane, cu un decolteu impresionant ce scandaliza lumea. Sa nu uitam ca era vorba despre o societate traditionalista, catolica. Cronicarii au vorbit foarte mult despre ea, era celebra, prostituatele din vreme isi luau numele sau poreclele ei pentru avea mai mult succes. Nu se stie ce s-a intamplat cu ea dupa ce francezii au inceput sa paraseasca Barcelona, stim doar ca nu s-a intors la fostul ei iubit, generalul Lechi, unii spuneau ca s-ar fi casatorit si ar fi avut copii. Incertitudinile privind soarta ei sunt cele ce alimenteaa romanul. Mi s-a parut fascinant sa ii reinventez viatasi sa o vad imbatranind.

Romanul e cladit pe un fundal al unor cutremure sociale, este vremea unui anticlericalism violent, apar in roman devastari de manastiri, calugari fortati sa se exileze… Era o tendinta aparuta odata cu trupele franceze?

In Spania reactia anti-catolica in acea vreme a fost mai violenta decat in alte tari. Acest aspect este radacina cea mai profunda a romanului. Nobilii si clericii au fost expropiati printr-un set de legi numite ale lui Mendizabal, ministrul care le-a formulat. Eu sunt licentiata in drept, am studiat cu atentie legile lui Mendizabal si inca de la 19 ani imi doream sa scriu despre ele. De la aceste legi, proprietatile n-au mai fost la fel in Spania, a fost o schimbare radicala. Intentia guvernului lui Mendizabal a fost de a lua dinn mana celor foarte bogati proprietati imense pentru a le pune la dispozitia oamenilor obisnuiti. Realizarea proiectului a fost insa dezastruasa. Au transferat, in realitate, propritatile din mana celor bogati in mana altora, la fel de bogati. Cu toate acestea orasele spaniole ar fia ratat cu totul altfel daca n-ar fi fost aceste legi. Sa va dau doar un exemplu, Bulevardul Rambla, deseori amintit in roman. Practic toate cladirile de pe acest bulevard au devenit cladiri publice in urma acestor legi. Primul lucru pe care-l intalnesti cand intri pe La Rambla este piata Boqueria, construita in urma expropierii manastirii San Jose. Daca mergi mai departe dai de Gran Teatre del Liceu care s-a construit prin expropierea manastirii Mercenarios. La capatul bulevardului este un loc minunat, Placa Reial, care ocupa spatiul gradinii unei alte manastiri. Cu alte cuvinte, aceste legi ale lui Mendizabal, daca au lasat ceva in urma, acesta este un nou peisaj urbanistic.

Comandati romanul „Aerul pe care il respiri” cu autograful scriitoarei Care Santos

CARE SANTOS s-a născut în 1970, în oraşul Mataró din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câştigând prima competiţie literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacţiile cotidienelor ABC şi El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. Este autoarea a zece romane, şase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Intemperie (1996, povestiri), Aprender a huir (2002, roman), El dueño de las sombras (2006, roman), La muerte de Venus (2007, roman), Los que rugen (2009, povestiri). Roman ambiţios şi scris admirabil, în castiliană, Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas; Humanitas Fiction, 2013) a apărut în 2011, având o carieră internaţională spectaculoasă. Aerul pe care îl respiri (El aire que respiras), romanul său din 2013, pendulează între prezent şi trecut, consemnând istoria unei librării barceloneze care o reflectă deopotrivă pe cea a familiei, dar şi pe cea a marelui oraş. În 2014, Care Santos publică, în catalană, romanul Desig de xocolata, devenit imediat bestseller.