VIDEO Cele zece motive pentru care nu plec din Romania

„Cunosc multi medici romani care lucreaza in strainatate. Au un plus de disciplina si confort profesional, dar au platit cu cativa ani foarte grei. Eu n-am vrut niciodata sa platesc acest pret”. Nicolae Rednic, specialist internist la Cluj, este unul dintre medicii romani care intelege mai bine dramele individuale ale pacientilor, decat problemele colective ale sistemului.

Lucreaza intr-un spital cu brancarde ramase din timpul razboiului si lifturi actionate manual. Dar nu pleaca. Si pentru refuzul sau de a parasi Romania are zece motive. Cat de rationale sau irationale sunt acestea, ramane sa judece cititorii. Cat de importante sunt, stiu doar pacientii doctorului Rednic.

Cele zece motive pentru care nu plec din Romania:

• Medicina e o meserie pe care poti s-o practici oriunde. Sunt medici pe statia orbitala MIR, pe vapoare, in statiile de cercetare din Antarctica, pe front, in inchisori, in scoli, in toate orasele si in majoritatea satelor. Un medic bun isi va gasi intotdeauna de lucru, in Romania si oriunde in lume.

• Am avut si am mai departe in jurul meu modele. Stiu multi doctori mai buni decat mine, de la care fur idei de diagnostic, ale caror scheme de tratament le copiez. Sunt doctori pe care vreau sa-i ajung, am tinte profesionale in jurul meu, in Cluj, in tara.

• Am satisfactii profesionale. Imi este luata in seama parerea, la un caz greu, imi este combatuta opinia de care eram cel mai sigur. Satisfactia intelectuala a profesarii medicinei vine din locul pe care ti-l castigi in grupul in care lucrezi. Cand eram tanar voiam sa le arat celor mai vechi ca sunt bun. De ce sa fi plecat din mijlocul unei asemenea provocari? Acum mi-am castigat printre colegi  o pozitie de care sunt multumit. De ce s-o pierd, plecand?

• Exista o traditie “patriotica” medicala la Cluj, intemeiata de profesorul Iuliu Hatieganu. Imediat dupa Unire si in deceniile urmatoare, profesorul a ingrijit cu o caldura mai mare pe motii din Apuseni și pe ceilalti tarani ardeleni, exprimand, la fiecare vizita pe care o facea, datoria pe care medicul o are fata de oamenii locului. Lectiile sale s-au transmis, prin alte doua generatii de medici, pana la mine.

• Am cunoscut pacienti germani si francezi. Aveau nemultumiri, criticau sau laudau medicii care ii ingrijeau cu aceleasi cuvinte ca si pacientii nostri. Relatia medic-pacient, inima practicii medicale, pare a avea aceleasi trasaturi peste tot in lume.

• Am cunoscut medici germani si francezi. Au  sefi buni si rai, subalterni buni si rai, ca si mine.

• Cunosc multi medici romani care lucreaza in strainatate. Au un plus de disciplina si confort profesional, dar au platit cu cativa ani foarte grei. N-am vrut niciodata sa platesc acest pret.

• Lipsa unor mijloace de diagnostic si tratament este frustranta. Ai stii ce sa faci, dar nu poti. Nu m-am gandit, insa, sa plec din cauza aceasta. In lipsa acestor mijloace am stiut ca nu voi fi niciodata in elita supraspecialistilor, dar nu am considerat aceasta o infrangere.

• Lipsa de organizare este pacostea cea mai mare in sistemul sanitar romanesc. N-am plecat din aceasta cauza pentru ca sper, la inceputul fiecarui an, ca, la proxima remaniere guvernamentala, voi fi numit ministrul Sanatatii!

• Medicii italieni pleaca o data la sapte ani, cate trei luni, intr-un sat pierdut in savana africana, sa ingrijeasca, fara salariu,  bolnavi care n-au vazut, poate, niciodata un doctor. E o traditie catolica. Sunt un exemplu pentru mine.

Un fragment dinemisiunea „Povesti in halate albe” (realizata la TVR 1 de Irina Pacurariu) la care a fost invitat dr. Nicolae Rednic.

In 2011, dr. Nicolae Rednic a publicat in Dilema Veche povestea unei zile din viata sa de medic.

“Sunt medic intr-un spital universitar dintr-un mare oras ardelean si, avand aceasta meserie, inteleg mai bine dramele individuale decat cele colective. Recunosc adesea cauza suferintei unui om de indata ce imi deschide usa, in schimb, ori de cate ori vorbesc cu prietenul meu din Minister, acesta imi demonstreaza ca nu pricep nimic din suferinta sistemului medical national si, mai ales, nu inteleg beneficiile acestei reforme sanitare. In fiecare zi astept sa se schimbe ceva in bine, in spital. In ultimii douazeci de ani s-a schimbat de douazeci de ori formularul de retete si tot de atatea ori cel de concedii medicale. Cam asta a fost reforma care a ajuns pana la mine. In fiecare zi astept altceva.

Azi, primul pacient pe care il vad este un varstnic de la tara, dintr-un judet din apropiere. Intra in cabinet sprijinit de fiica si ginere. Recunosc semnele alarmante ale unei boli probabil severe, inca nediagnosticate, desi a fost, in ultimele luni, de mai multe ori internat in alte spitale. Imi vin in minte repede variante de diagnostic, l-as putea ajuta, poate l-as putea salva.

E nevoie, insa, de investigatii care nu prea se mai fac la „stat“. Fara ele nu are rost sa-l internez, nu pot afla cauza bolii. Cu inima stransa, ii intreb: puteti plati cateva analize? Oamenii se uita unul la altul nelinistiti si intreaba: cat?. Fac un calcul aproximativ – cateva probe de laborator, o explorare imagistica, un antibiotic mai puternic pana ne lamurim si spun: zece milioane de lei vechi. Familia, resemnata, pare totusi usurata la auzul cifrei. Au cheltuit mult pana acum si se temeau ca aici, la clinica, suma va fi mult mai mare. Maine, ginerele se va reintoarce cu banii.

Semnez actele de internare si indrum bolnavul in salon. Pentru acest pacient, reforma ar trebui, mai intai, sa recunoasca incapacitatea statului de a-i asigura gratuit sanatate, sa marturiseasca efortul financiar urias pe care il face romanul, dincolo de taxe si impozite, pentru a sustine sistemul sanitar. In fata acestui bolnav, reforma ar trebui sa puna degetul rusinii pe obrazul demagogului care redacteaza legi de felul „orice pacient poate cere inapoi spitalului banii pe care i-a cheltuit din buzunarul propriu, cat timp a fost internat“. Reforma ar trebui sa-l ajute cu un sistem de asigurari private, de incredere, reforma ar trebui sa ma scuteasca pe mine, medic, de a cunoaste pretul unor analize indispensabile. Poate ca asta va face.

Urmeaza o doamna care are o boala cronica de peste zece ani. Este o pacienta grijulie, respecta sfaturile si se simte bine cu un medicament pe care il ia de la inceputul bolii. Vine pentru o „scrisoare medicala“, de multe ori doar o supervizare periodica, pe care medicii de familie sunt obligati sa ne-o ceara noua, specialistilor. Ma simt ridicol, medicul de familie si pacienta insasi stiu mai bine decat mine ce trebuie sa faca. Bolnava imi spune si doza din medicament care o ajuta cel mai mult. Pierd timp, completez o multime de hartii, bolnava pierde si ea timp. Pentru aceasta pacienta, reforma ar trebui sa aiba incredere in medicii de familie, sa le dea competente multiple, pe care sa le verifice, sa le dea responsabilitati mai multe, ajutor sa-si doteze cabinetele si o remuneratie mai mare. Imensa majoritate a bolilor pot fi diagnosticate, tratate si urmarite de acestia, mai eficient financiar si lasand mai mult timp si resurse spitalelor, mie, pentru cazurile dificile.

Pe hol, un pacient isi pierde cunostinta si cade in tipetele asistentei. Alerg, primele masuri ajuta, ce se va intampla in urmatoarele ore este inca nesigur, trebuie supravegheat intr-un salon. Avem o brancarda veche, din acelea care se folosesc pe front, iar brancardierii sunt de negasit de catre cele doua infirmiere pe care le trimit sa-i caute. Arunc o privire in jur, chem un barbat mai puternic, experienta ma ajuta sa aleg unul mai putin bolnav si, impreuna, destul de neindeminatic, ducem brancarda cu pacientul pe scari, la etajul doi.

Pentru acest pacient, pentru ca el sa ajunga mai repede in camera de urgenta potrivita, reforma ar trebui sa cumpere o brancarda usoara, pe roti, sa ne doteze cu un sistem de comunicatii rapid, sa construiasca un plan inclinat, un ascensor, o sectie bine compartimentata, un spital modern. Vad mai departe bolnavi in regim ambulator, fac vizita pe sectie, sunt chemat pentru doua consultatii la chirurgie, termin explorarile care imi sunt programate, o strecor peste program pe bunica educatoarei copilului colegei mele neurolog, o linistesc la telefon pe matusa care a avut un nod in gat, prezint un caz ilustrativ studentilor.

Ultimul pacient ma gaseste cu putine minute inainte de-a incheia aceasta zi de lucru. Un barbat de varsta medie, modest, obosit, speriat, cu sotia alaturi. Vine tocmai de langa Dunare. In Spitalul orasenesc i s-a gasit, pe radiografie, o tumora pulmonara. A calatorit cu trenul toata noaptea, a asteptat cateva ore in Spitalul de oncologie supraaglomerat, i s-a spus ca este necesara o biopsie, cineva l-a indrumat la mine. Sint putini medici care fac aceste manopere riscante in regiunea noastra. In unele judete nu este nimeni, desi cancerul este o boala atit de frecventa.

Nu are acte potrivite ca sa-l primesc, nu mai este nici un pat liber in care sa-l asez, il programez saptamana viitoare. Ma implora sa-l ajut acum, un drum lung pana acasa si inapoi il ingrozeste, nu intelege hatisul formal din spitale, a aflat ca are o boala in care fiecare zi conteaza, are speranta ca rezultatul biopsiei va fi unul bun, ca acest cosmar se va sfarsi mai repede. Este derutat, extenuat, incapabil, din cauza avalansei de informatii pe care le-a primit in putin timp, sa inteleaga nuantele explicatiilor pe care i le dau, riscurile majore, dar si avantajele acestei manopere agresive.

Il inteleg bine, zi de zi vad astfel de pacienti. Tin echipa medicala mult peste program, facem biopsia, rog un pacient din oras sa doarma peste noapte acasa si il asez in acest pat. Sotia va dormi pe un scaun, langa el. Pentru acest pacient, reforma are multe de facut. Ar trebui sa tina in tara miile de medici care pleaca, pentru a ajunge mai repede si mai usor la competentele pe care boala lui le cere, ar trebui sa angajeze mii de profesionisti, asistente specializate, psihologi, nutritionisti, recuperatori, care sa aline nenumaratele fete ale suferintei lui. Reforma ar trebui sa-i preia efortul, pe care bietul om adesea nu-l poate face, de a ajunge la cel mai potrivit medic pentru boala lui.

E aproape seara, nu are rost sa mai ies din spital, incep contravizita. Coridoarele si saloanele sunt mai linistite, bolnavii vorbesc intre ei, in grupuri mici, imbracati in aceleasi pijamale si halate de molton uzate. Da, si asta ar trebui schimbat. Ajung acasa dupa Telejurnal, la cotidiana dezbatere politica vesperala. Politicieni, jurnalisti, directori de spitale discuta reforma in sanatate. Se vorbeste despre importante restructurari, se identifica mari vinovati si se afirma mari salvatori. Dau dreptate cand unuia, cind altuia, e limpede ca nu am un punct de vedere clar. Asa suntem noi, medicii, intelegem mai putin dramele colective.”

Nota:„De profesie medic in Romania” esteo serie de articole HotNews.rocare descriu viata mai multor medici care, in ciuda conditiilor, raman sa lucreze in Romania, oricat de incredibile ar putea parea motivele lor.Campania “de profesie medic in Romania” este initiata si sustinuta de Consiliul Investitorilor Straini.