VIDEO Corespondenta de la Berlin: Mafioti si masaje

Astazi nu si-a mai pus nimeni punga-n cap si nu i s-a mai facut rau nimanui. O zi normala cu o vreme neverosimil de calda. Numai buna de plimbat, dar cine-si permite? „Soarele” jurnalistilor a fost filmul lui Hans Petter Moland „Kraftidioten”/”In Order ot Disappearance”, in care Stellan Skarsgard e tata razbunator, iar Bruno Ganz mafiot sarb intr-o Norvegie inghetata si de un umor taios precum crivatul.

A fost filmul pe care jurnalistii l-au aplaudat cel mai mult pana acum. Incepe ca o drama, dar o ia tot mai rau pe aratura cu fiecare nou mort pe care tatal Nils Dickman (Stellan Skarsgard) il arunca intr-o cascada infasurat in sarma, tatal fiind pornit sa razbune moartea bizara a fiului de care se face vinovat un mafiot psihopat, fascinat de mancarea organica.

Dickman locuieste in mijlocul naturii acoperite de zapada si se indeletniceste cu manevrarea unui plug urias care curata drumurile. Imaginile cu zapada aruncata cale de opt metri in stanga si in dreapta, ca niste valuri uriase, sunt impresionante si te trimit cu gandul (dar mai incolo) la filmul de debut al lui Steven Spielberg, „Duel pe autostrada”, si la teroarea pe care o starnea camionul care il urmareste pe erou.

Dar aici plugul nu apare de prea multe ori (desi, cand apare, ii pune pe toti la respect), basca la un moment dat personajul lui Stellan Skarsgard intra cu totul in umbra, pentru a lasa scena unui grup adorabil de mafioti sarbi (rivalii bandei mafiotului norvegian pomenit mai sus) al carui lider e interpretat de Bruno Ganz.

Cu o caciula de oaie care il face sa aduca mai mult cu Ceausescu decat cu Hitle (pe care l-a interpretat in „Der Untergang”), actorul elvetian construieste un personaj antologic, un slav mai taran, dar destept, adus de spate, gajait si fara mila pentru cei care i-au ucis si lui fiul.

„Nu prea stiam incotro o ia scenariul”, marturiseste in „Screen International” Stellan Skarsgard (cu care, apropo, n-am mai prins interviu, filmul se vanduse inainte chiar de proiectia de presa in 30 de tari), dar actorul a mers pe mana prietenului Molland cu care in decursul a 20 de ani a facut patru filme si cu care spune ca s-ar putea si casatori (cu acceptul sotiilor, fireste), atat de bine se inteleg.

Definit ca o comedie de actiune, „In Order of Disappearance” e mai exact o comedie neagra care exploateaza cu umor nebun intoleranta norvegienilor fata de imigrantii straini in coordonatele unei scenariu al razbunarii care pune in linie un cetatean norvegian model si un mafiot est-european de import, citand/ rastalmacind mai multe genuri cinematografice, flirtand cu thriller-ul, punand accente gore ascutite si gasind surse de umor (mai ales absurd) in aproape orice.

Filmul promite sa spulbere audienta pe unde va trece pentru ca e entertainment de mare clasa. Nu stiu cand il aduce Independenta Film, dar nu-i mai dau inainte cu cronicheta. Retineti titlul: „Kraftidioten”/”In Order of Disappearance”.

Trailer „In Order of Disappearance”

Masaj pe drum

Am mai vazut un film interesant, „Blind Massage”, realizat de cunoscutul cineast chinez Lou Ye – primul din cele trei filme chinezesti din competitia acestui an.

Dupa ce in 2006 starnea scandal cu „Summer Palace” – dupa prezentarea in Competitia Oficiala de la Cannes, datorita scenelor erotice, cenzura chineza ii interzicea sa mai faca film timp de cinci ani, pentru„Blind Massage” Lou Ye a avut ok-ul autoritatilor chineze si, desi scenele de sex abunda, actorii sunt mereu filmati cu spatele, deci nu se vede nimic.

Filmul e interesant prin forma lui informa (!) dincolo de subiectul inedit pe care il abordeaza: viata de zi cu zi a angajatilor – majoritatea orbi, dintr -un centru de masaj din Nanjing si felul cum sunt discriminati nevazatorii in societatea contemporana chineza.

Pentru un european dureaza vreo zece minute pana identifica personajele si relatiile dintre ele, dar povestea inainteaza acumuland detalii din viata fiecaruia, prim-planuri, secvente de grup dificil de construit, insistand pe nevoia de afectiune si mai ales de sex a eroilor, ca si pe nevoia de a apartine unui grup.

E ceva cald si umed in existenta acestor oameni pentru care atingerea a luat locul vazului. Si e foarte greu pentru un regizor cu toate simturile acasa sa se transpuna in pielea unui nevazator si sa faca un film din punctul acestuia de vedere.

Nu e vorba numai de a folosi o imagine blurata ca sa dai senzatia unei slabe perceptii vizuale, ci de a construi prin acumulare, prin aglomerare un univers care pana la urma sa fie autentic.

Nu sunt toate personajele memorabile, filmul nu are, de pilda, structura impecabila a filmului iranian „A Separation”, nu da senzatia de cine-verite desi cocheteaza cu documentarul observational, dar se construieste sub ochii spectatorului. La un moment dat, toate elementele cupleaza, toate subintrigile se aduna in aceeasi matca.

Iar secventa in care unul dintre eroi incepe sa vada e impresionanta dar nu e lirica, ci violenta, persistenta.

Chiar daca nu la fel de provocator ca „Summer Palace”, „Blind Massage” e mai inovator si are zonele lui de pericol – ne arata, de pilda, un bordel, iar eroul care isi recapata vederea chiar se indragosteste de o prostituata (sugerandu-ni-se ca tocmai dragoste i-a adus vederea) si e memorabil prin calitatea lui fizica, senzoriala, organica.

Clip „Blind Massage”:

Ar merita sa se regaseasca in palmares. Forma lui in continua miscare, umeda, semi-obscura e preferabila inghetatului „Kreuzweg”/”Stations of the Cross” , debutul neamtului Dietrich Bruggemann, care e o combinatie de Michael Haneke, „Requiem” (de Hans-Christian Schmid) si „Dupa dealuri”.

Laudat de presa pentru frumusetea lui formala – are 14 capitole (cate statii) toate filmate in cadre fixe, cu o fetita (Lea van Acken) foarte buna in rolul principal (Premiul de interpretare ar putea merge la ea), filmul urmareste pas cu pas degradarea vietii unei adolescente care isi pune-n cap sa se sacrifice pentru ca fratiorul ei de patru ani sa inceapa sa vorbeasca.

E mult prea evident de la bun inceput pe ce cale o ia filmul – sa critice nu doar interpretarea traditionalista a catolicismului, ci bigotismul in general. Faptul ca face si niste glumite asa cum stiu germanii sa glumeasca si ca ingroasa personajele– de la preotul care ii invata cu voce dulceaga pe copii ca muzica moderna e de la Satana pana la mama isteric-bigota jucata si prost, nu prea te face sa empatizezi.

Prea te simti impuns cu echerul. „Requiem” te lovea in stomac. „Kreuzweg” e un film mimat, e facut cu rigla.

In padurea cu alune...

… nu aveau casa doi pitici, ci familia Lingurar, care de fapt nu sta chiar in padure, ci langa, in satul Viile (care e aproape si de Sfantu Gheorghe). Nemtoaica Christiane Schmidt si belgianul Didier Guillain au cunoscut aceasta familie in 2004, cand au venit cu un microbuz in Romania ca sa faca poze.

Se pare ca acesta a fost „inceputul unei frumoase prietenii”, dar in documentarul pe care acestia l-au filmat in decursul timpului si pe care l-au prezentat azi in proiectie de presa, in sectiunea Forum, prietenia „dintre popoare” nu trece ecranul.

„Padurea e ca muntele, vezi?” e produs de scoala de film din Munchen si prezinta in 101 minute felii din viata catorva locuitori tigani dintr-un sat din Romania. Feliile nu sunt prea proaspete – desi imaginea e frumoasa ( montajul e, in schimb, taiat cam din brisca), pentru ca eroii sunt constienti ca sunt filmati si spun cam ce ar vrea sa auda strainii.

Sala a fost plina la proiectie, si chiar s-a aplaudat la final. In comparatie cu „Un episod din viata unui culegator de fier vechi”, de Danis Tanovic, care a luat anul trecut doua premii la Berlin si care reconstituia cu persoanele reale in rolurile principale un caz de neglijenta medicala care aproape a costat viata unei tiganci bosniace, aici avem de-a face cu privirea clasica, fermecata, pe care occidentalul o arunca asupra „vietii nepervertite”, fiind dispus sa inghita tot spectacolul pe care eroii il dau in fata lui.

Ii vedem, de pilda, pe tigani mergand la padure dupa vreascuri, ciuperci si mure, tragand calul de coama prin sat, inaintand pe strazi innoroiate, lucrand la negru la cules de cartofi pentru un roman cu masina 4×4, lacrimand cand povestesc despre religie (sunt adventisti de ziua a saptea) sau spunand ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu.

Nu e vorba de cat de autentice sunt sau nu unele ocupatii traditionale, ci de faptul ca se simte ca sunt regizate si ca „actorii” sunt pusi sa improvizeze pe teme date, mai ales cand vorbesc in fata camerei. Nimic nou nici pentru noi, nici pentru occidentali, doar o privire idilica asupra unei lumi pentru care cineastii au plecat cu lentilele de-acasa.

Sunt 64 de documentare in cea de-a 64-a editie, unele mai interesante decat filmul de mai sus. E cazul lui „Last Hijack” de Femke Wolting si Tommy Pallotta, primul documentar care prezinta punctul de vedere al unui fost pirat somalez..

In schimb, nu stiu cine a rezistat in Berlinale Forum la documentarul „German Concentration Camps Factual Survey”, filmat de aliati in aprilie 1945, cand au patruns in lagarul de la Bergen-Belsen, si prezentat acum pentru prima oara in varianta completa.

Alfred Hitchcock e trecut pe generic drept consultant, dar initial el a fost regizorul, recuzandu-se oripilat de imaginile celor 13 000 de cadavre neingropate si a celor 53000 de detinuti.

Cam atat pentru azi si, ca sa il citez pe Apolodor, „Savantul are par pe frunte/Vom reveni cu amanunte.”