VIDEO Corespondenta de la Cannes: Binecuvantati pisicile si copiii

Ce au in comun pisicile cu fratii Coen si cu Cannes-ul, oras cu denominatie canina? Dar pisicile si fratii Coen cu Cristian Mungiu, care azi, 20 mai, va fi decorat la Cannes de statul francez? Aflati din corespondenta de azi si cum isi chinuie parintii copii si ce cred cei care fac filme, Kore-Eda Hirokazu de pilda, despre asta.

La sase ani dupa „Nu exista tara pentru batrani”/”No Country for Old Men”, Joel si Ethan Coen revin la Cannes cu „Inside Llewyn Davis”, un superb film despre muzica folk si anii 60, o odisee a unui erou care isi cauta locul mutandu-se de pe o canapea pe alta, dintr-un cartier in altul si dintr-un oras in altul impreuna cu o chitara si cu pisica Ulysses.

Odiseea nu e un motiv nou pentru fratii Coen, dar isi gaseste o minunata ilustrare in povestea lui Llewyn Davis, inspirata din viata lui Dave Van Ronk si spusa in autobiografia acestuia, „The Mayor of MacDougal Street”. Suntem in Greenwich Village, anul 1961, inainte ca Bob Dylan sa apara.

Un anume Llewyn Davis (Oscar Isaac), un tanar cu barba (moda cere cu totul altceva) interpreteaza in prima secventa o melodie in care isi pune intreaga fiinta. Vocea e superba dar, cand melodia ia sfarsit, patronului barului ii spune ca cineva il asteapta la intrarea din spate. Llewyn se duce, e tabacit de barbatul in costum, dupa care se trezeste a doua zi intr-un apartament luminos de o pisica galbena care i se aseaza pe piept.

Vom afla in curand ca acela nu e apartamentul lui si ca Llewyn traieste trecand de pe o canapea pe alta si incercand sa dea lovitura in muzica, dar neputandu-si asuma controlul asupra propriei vieti. E certat cu familia, profita de oameni, nu are o iubita, dar are aproape un abonament la medicul unde isi trimite amantele (de multe ori iubite ale prietenilor) sa avorteze.

Va putea pisica sa il salveze pe Llewyn? Pentru ca, intr-un fel, datorita ei incepe o odisee care incepe si se termina in acelasi punct. Daca nu cunosti imprejurarile istorice, nu-i bai (aici, la Cannes, jurnalistii au primit in locul caietului de presa o intreaga nuvela despre scena muzicii folk din New York-ul anilor 1960-1961) pentru ca filmul se sustine perfect ca odisee a unui artist prea talentat pentru lumea superficiala in care traieste, dar care e el insusi prea putin structurat pentru a-si limpezi destinul. Un fel de poveste morala spusa cu verva de zile mari de fratii Coen.

Odiseea va fi intarita de mitul lui Sisif, intr-o circularitate care scoate si mai mult filmul din context. Si azi artistii talentati luptacu conformismul si ingustimea de spirit si, mai mult decat in 1961, cu mercantilismul industriei de divertisment.

Trailerul filmului Inside Llewyn Davis:

Cu o distributie din care apar in roluri episodice – dar absolut memorabile John Goodman, Carey Mulligan si Justin Timberlake, „Llewyn Davis” are o samanta de drama nostalgica invelita in umor si ironie, si insiropata generos cu o muzica superba. Jurnalistii au intampinat pasajele cele mai haioase cu hohote de ras, au aplaudat la momentele muzicale cele mai reusite, confirmand faptul ca filmul fratilor Coen e un candidat la palmares si, de ce nu, la trofeul suprem. Fratii au mai luat la Palme d’Or pentru „Barton Fink”, in 1991, precum si doua premii de regie, pentru „Fargo” (1996) si „The Man Who Wasn’t There” (2001).

Ethan si Joel Coen au venit la Cannes impreuna cu interpretii Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlak si Garett Hedlund, dar si cu veteranul T.Bone Burnett, care a produs coloana sonora. „Am vrut de ceva vreme sa facem un film despre muzica folk de la inceputul anilor 60 dar nu aveam nici o poveste, asa ca am aruncat pisica inauntru”, a spus Joel Cohen la conferinta de presa, pentru ca fratele lui sa ne lamureasca putin mai tarziu, la intrebarea unui jurnalist pisicofil, ca au folosit nu mai putin de sase pisici.

Intrebarile au fost foarte variate, de la nelinisti feline sau „De unde ai aparut, Oscar Isaac?” (protagonistul e, intr-adevar, grozav) pana la cum vede Justin Timberlake scena muzicala actuala sau ce crede despre personajul sau putin sarac cu duhul.

Daca Oscar Isaac a barfit-o pe una dintre pisici spunand ca la scena din metrou l-a zgariat pe fata, Justin Timberlake a vorbit cu placere evidenta despre muzica, ideea fiind ca „Am intalnit atatia oameni talentati de care n-a stiut nimeni” si spunand cu umor: „Stiti ca imi place sa fiu ridicol si in viata de zi cu zi, asa ca nu mi-a fost greu sa interpretez personajul. V-a placut barba mea, nu?”.

Rand pe rand, actorii si regizorii si-au amintit cat de mult s-au distrat pe platou, iar Oscar Isaac a spus despre cei doi regizori: „cu cat mai rau imi era, cu atat mai mult se distrau pe seama mea.”

Ce-ti e si cu viata asta… Cristian Mungiu iubeste nu doar pisicile, ci si filmul de debut al fratilor Coen, „Blood Simple” (1984), iar acum destinul a vrut ca el sa judece un film de-al lor. Cariera romanului infloreste si mai mult azi cand, la ora 15, pe terasa Café des Palmes de pe plaja va primi din partea lui Aurélie Filippetti, ministrul francez al Culturii si Comunicatiilor, l’Ordre des Arts et des Lettres impreuna cu operatoarea franceza Caroline Champetier, regizorul indian Anurag Kashyap si distribuitorul chinez Hua Guo.

In locul unui pahar de sampanie, inchinam o pisica din cele doua filmate ieri pe Croazeta. Pentru ca am lasat niste maruntis in farfurie, am putut s-o mangai pe cea neagra, pentru ca cea alba, a spus stapanul, „e rea si zgarie pentru ca a tras-o curentul” (ieri a batut foarte tare vantul pe Croazeta).

Copii buni si parinti neglijenti

Relatiile dintre parinti si copii preocupa multi regizori si se regasesc in filme chiar daca nu reprezinta tema centrala. In „Borgman”, de Alex van Warmerdam, primul film olandez selectionat in competitia canneza, copiii sunt un element lejer coruptibil pentru demonica banda de raufacatori care se insinueaza in familii instarite si ucid maturii, supunandu-i pe cei tineri unei incizii chirurgicale in omoplat (poate pentru a le extrage sufletul? Nu ni se explica.).

Filmul incepe ca un „Funny Games” cu foarte mult umor. Razi chiar si cand hotii isi ingroapa victimele cu capul intr-o galeata cu ciment, aruncandu-le in lac. La inceput e interesant si pentru ca nu stii in ce parte trage povestea, daca e comedie, daca e drama, dar cand horror-ul se ingroasa, ceva important se pierde.

E evident, Van Warmerdam e interesat de relatiile sociale dintre bogati si saraci pe care le aseaza intr-o constructie inedita, si multe replici tradeaza acest lucru cu multa ironie dar, pavand drumul cu cadavre, povestea isi pierde din finete. Devine grea si cade la pamant.

Mai bine prizat de catre jurnalisti a fost umanul film japonez „Life Father, Like Sun”, de Kore-Eda Hirokazu, hranit de propria experienta paterna a regizorului. Filmul pleaca insa de la evenimente reale, petrecute in Japonia la sfarsitul anilor 60, dar care, de fapt, se petrec oriunde: un cuplu instarit care are un baietel de 6 ani afla ca s-a facut o greseala la nastere si ca baietelul fost schimbat in maternitate cu altul.

Cele doua familii se vor cunoaste, dar copiii nu vor afla de ce decat mai tarziu. De fapt, toate deciziile sunt luate de cei mari, care cred ca ei singuri stiu ce e mai bine pentru toata lumea. De la seri petrecute impreuna la mall pana la schimburi de copii peste weekend nu e decat un pas, dar ti se rupe inima cand ii vezi cum sufera pe copiii confuzi, care nu inteleg de ce nu-i mai vor parintii.

Momentul culminant e cel cand maturii iau decizia sa schimbe copiii de tot, ca si cum ai schimba o pereche de pantaloni care nu-ti vin. Daca te pui in pielea parintilor, poti sa le intelegi modul de judecata – „mai bine sa-i schimbam acum decat mai tarziu”, dar filmul pune foarte bine in balanta vocea sangelui cu dragostea care nu are legatura cu ADN-ul.

Tatal instarit, feroce in a face din copilul lui un luptator pana la a-l chinui sa invete pianul cand e evident ca n-are aptitudini muzicale, va trebui si, slava Domnului ca reuseste, sa se vada el insusi copil si sa recunoasca ca duce mai departe un tipar patern gresit.

Si aici vine regizorul cu cheia filmului. „Copilul tau te invata sa fii parinte”, spune Kore-Eda Hirokazu in notele de productie. Aceasta e directia, nu alta. Filmul e bine cotat la bursa pariurilor presei, dar dupa „Le Passé”, al lui Asghar Farhadi. Pe primul loc se afla ieri un film pe care nu l-am vazut (nu sunt aici de la inceput), „A Touch of Sin”, semnat de chinezul Jia Zanghe, poveste contemporana despre un miner care se revolta impotriva coruptiei conducerii satului. Azi favoritul la trofeu a devenit, pe buna dreptate, „Inside Llewyn Davis”.