VIDEO Cronica de film: "Americanul" linistit al lui George Clooney

Cel de-al doilea film al olandezului Anton Corbijn (dupa „Control”, biopic-ul despre liderul trupei Joy Division, Ian Curtis) a fost comparat de criticii americani cu „Samuraiul” lui Jean-Pierre Melville sau cu „Profesiune: reporter”, de Michelangelo Antonioni. Desi e la fel de tacut si are elemente comune cu acestea, ii lipseste un element esential – spuneti-i viziune, stil ori suflet.

Anton Corbijn a fost, inainte de a ajunge la regia de film, fotograf si regizor de videoclipuri, colaborand printre altii cu Joy Division, Depeche Mode, U2 sau Coldplay. Cu cel de-al doilea film a atacat romanul „A Very Private Gentleman”, publicat de scriitorul britanic Martin Booth in 1990.

Scenariul nu ii apartine lui Corbijn, ci fiului cineastului Roland Joffe, Rowan Joffe, iar filmul este o coproductie internationala in care George Clooney e si coproducator, pe generic numele lui figurand alaturi de numele unor actori italieni, danezi si olandezi.

„Americanul”/”The American” e o intreprindere putin neobisnuita pentru o vedeta de peste Ocean, a carei imagine isi pune pecetea pe tot ce face. Titlul este si putin ironic. Abordarea lui Corbijn nu e proprie cinematografului comercial care, mai ales azi, pune viteza in orice, mai ales cand e vorba despre povestea unui asasin.

Aici totul se desfasoara in liniste, cu vorbe putine. Mai ales angoasele sunt linistite, pentru ca linistea le face sa-si exhibe burtile albe. Filmul se deschide cu o scena din Suedia, intr-o zapada ca dintr-o poveste de Craciun. In schimb, ca intr-un film comercial, cele doua personaje – interpretate de George Clooney si de Irina Bioerklund – fac amor la caldura focului de lemne, dupa care ies in ger, in plina pustietate alba, ceea ce ne face sa presupunem ca ceva rau se va intampla.

Se si intampla. Atacat de un tragator, personajul lui Clooney isi impusca iubita, iar noi presupunem ca banuieste ca ea l-a tradat. De aici incolo vom lucra mult cu banuieli si presupuneri. De altfel, nici pentru Jack (Clooney) lumea nu e mai simpla. Ca sa scape de suedezii care se presupune ca sunt pe urmele lui, el se refugiaza la indicatiile sefului (Johan Leysen) intr-un sat italian, in provincia Abbruzzo, unde i se da o noua sarcina. Dorinta lui Jack e insa aceea de a termina definitiv cu aceasta ocupatie.

Desi mic, satul are un bordel unde Jack o cunoaste pe Clara (Violante Placido, care e fiica lui Michele Placido si a Simonettei Stefanelli, cea care a jucat-o pe sotia siciliana a lui Al Pacino in „Nasul”.). Relatia profesionala va evolua in curand. Mai cunoaste si un preot (Paolo Bonacelli) care incearca sa-l aduca pe calea cea dreapta si cu care dezvolta o legatura vaga.

De fapt, toate personajele cu care Jack interactioneaza – fie ca sunt Clara, parintele Benedetto sau Mathilde, femeia care ii solicita un model precis de arma, nu sunt relevante pentru poveste decat in masura in care il pun pe erou in evidenta, remarcand faptul ca acesta duce cu sine un secret. (Si de altfel, cu cat personajele remarca acest secret, cu atat el pare mai putin interesant.).

Scenariul lasa nedezvoltate cateva piste pe care le deschisese. De pilda, insuficient sustinuta dramaturgic, prietenia dintre Jack si preot nu convinge (si replicile spuse de preot sunt plate.). Nici regizorul nu o ajuta pentru ca il pune pe Clooney sa joace un minimalism incruntat. Nu ti-e clar daca Jack are numai un interes profesional la parintele Benedetto si in rest sictir, sau chiar il simpatizeaza.

Nici relatia cu Clara nu e aprofundata suficient, desi sunt interesante angoasa, nesiguranta si expectatiile pe care Jack le are legate de femei. In construirea relatiilor e ca si cum scenaristul ar fi ales drumul cel mai scurt si cel mai putin lipsit de rafinament, desi pe de alta parte e capabil sa construiasca o atmosfera plina de mister.

In cea mai mare parte a timpului, aparatul de filmat il urmareste pe Jack ducand o existenta retrasa, procurandu-si uneltele pentru arma, ansambland-o cu gesturi ferme, facand tractiuni in camera sau plimbandu-se pe stradutele pietruite. Din pacate, in lipsa unei viziuni si a unui scenariu solid, starea de calm devine pana la urma vecina cu plictiseala.

Cel mai bun lucru al filmului e imaginea lui Martin Ruhe, care a colaborat cu Corbijn si la primul film si care are un simt deosebit al cadrului. Cumva observi ca se straduieste sa nu lase impresia ca ar lucra prea mult compozitia cadrelor – desi frichineala e evidenta.

Stilul vizual al filmului e foarte agreabil privirii, dar – ciudat – tot el te face sa te intrebi daca „The American” n-ar fi avut mai mult de castigat fara George Clooney si cu un actor mai putin cunoscut in loc, unul care s-ar fi putut topi mai usor in peisaj. Cu parul sau grizonat si perciunii taiati a l’italienne, cu hainutele trendy si ochelarii de soare de firma, Clooney pare de multe ori decupat dintr-o reclama. Necazul lui e ca in acest film cu greu poti vedea actorul bun dincolo de imagine (iar pentru asta e de vina regizorul.). Cel mai bine da, insa, in ultima scena, cea care e de altfel si cea mai solicitanta.

Comparat cu „Samuraiul” sau cu „Profesiune: reporter”, „Americanul” pierde net la puncte. Clooney are taceri, dar nu are linistea lui Alain Delon din filmul lui Melville, iar timpul pe care il parcurge cu minim efort nu intra in nicio relatie cu spatiul pe care il traverseaza eroul interpretat de Jack Nicholson in filmul lui Antonioni, in incercarea de a fugi de sine.

Stiti ce se spune despre oamenii care tac mult: ca ori sunt foarte destepti, ori foarte prosti. „Americanul” nu e chiar prost, dar ii lipsesc subtilitatea, consistenta, fermitatea – elemente aproape indescriptibile dar care impreuna sa-i dea gust si sa-l faca unic.

„Americanul”/”The American” – regia Anton Corbijn, cu: George Clooney, Violante Placido, Johan Leysen, Thekla Reuten, Paolo Bonacelli. Premiera romaneasca – 10 septembrie 2010