VIDEO Cronica de film: "Calaretul singuratic" e un kitsch simpatic

„De ce nu vorbeste lumea despre ‘Calaretul singuratic’?”, se intreba „The Hollywood Reporter” inaintea premierei, constatand ca pe retelele de socializare interesul pentru westernul lui Gore Verbinski e cu mult sub cel provocat de „Iron Man 3”, „Man of Steel” si „Star Trek into Darkness”. Pai cum de ce? Tanara generatie prefera supereoii si fantasy-ul, nu westernul, chiar daca e cu Johnny Depp. Iar acum, cand cronicile incep sa apara, reactiile nu sunt prea grozave.

In principal, ideea ar fi ca filmul e spectaculos, dar ca povestea – vai ei!, sufera. Sa nu fim prea severi. Exista momente pe care le vedem rar la cinema in ultima vreme pentru ca, in criza care bantuie Hollywoodul, am ajuns sa vedem cam aceeasi Marie cu alta palarie. Ma refer la genul de secvente in care vezi un cascador zburand prin aer, deasupra unui tren in miscare, agatat de o franghie, in locul unui efect CGI in care actorul zboara prin aer din Mizil pana pe Luna.

(Colega de breasla Anca Gradinariu imi povestea adineaori despre un critic american care a avut la un moment dat niste probleme de sanatate nervoasa care nu i-au mai permis sa iasa din casa, asa ca si-a scris cronicile la blockbustere dupa trailere si nimeni nu s-a prins! Presupun ca avea aceste probleme nervoase si din cauza blockbusterelor.).

Antrenata de acordurile Uverturii la opera „Wilhelm Tell” de Rossini (ras-folosite in desenele animate) locomotiva trio-ului Jerry Bruckheimer, Gore Verbinski si Johnny Depp, care a facut bani frumosi de pe urma „Piratilor din Caraibe”, ne hurducaie, ne arunca in aer, ne gadila, ne prinde, ne pierde si ne recupereaza timp de 149 de minute. Un fel de „all inclusive”, pentru ca autorii au vrut sa ne ofere cat mai multe in acelasi pret.

Ramane sa definim „mai multe” pentru ca, dupa ce incepe de vreo doua ori in chei diferite, dupa urmariri si confruntari spectaculoase in trenuri de epoca adevarate (adica facute cu piese reale, nu pe calculator) sau dupa ambuscade filmate pe bune in Monument Valley, filmul ajunge la un moment dat intr-o zona fara sine, unde ramane suspendat ca in clasicele secvente in care locomotiva suspina agatata de buza haului.

Uvertura la opera „Wilhelm Tell”, care a fost folosita in reclamele americane pana s-a ars banda, a fost asociata, spune un psiholog american, publicului-tinta de sex masculin. Sa fie „Calaretul singuratic” un film pentru barbati? Mai degraba pentru baieti sau pentru spectatorii aflati la varsta cand sexul e, cum s-ar spune, nediferentiat. Daca as fi vazut „Calaretul singuratic” in perioada cand mergeam cu prietenii de pe strada la „Piedone”, „Razboiul stelelor” sau „Omul Puma”, as fi facut o pasiune pentru el.

Pentru cine a inceput acest text mai tarziu, vorbim despre „Calaretul singuratic”/”The Lone Ranger”, film produs de Walt Disney Pictures care îi preia pe John Reid alias The Lone Ranger (texanul intelectual &justitiar) si pe indianul Tonto, care au facut cariera in cultura populara americana incepand cu anul 1933, intr-o piesa radiofonica, si continuand cu un serial TV inceput in 1949, urmat de filme TV, benzi desenate, carti si putine filme de cinema.

Dupa ce a tatonat cu „The Mexican” si „The Ring”, Gore Verbinski a dat lovitura cu seria „Piratii din Caraibe” pentru ca si-a gasit „nisa” si a stiut sa combine actiunea cu umorul – chestie care nu prea se mai poarta. Animatia „Rango”, cu taietura eleganta, referintele selecte si umorul care friza absurdul, nici nu era pentru copii, ci era o nebunie inteligenta la care, probabil, Verbinski tanjea ca sa isi echilibreze chakrele.

Pe urma a venit „Calaretul singuratic”, un kitsch pana la urma simpatic in care Johnny Depp s-a implicat si ca producator executiv pentru ca a „rezonat” cu Tonto, avand si el, dupa cum s-a laudat mai demult, ceva indian („Cherokee sau Creek”) in vene.

Johnny Depp nu prea seamana a indian cu fata pictata ca in concertele rockerilor de la Kiss ori ca in videoclipurile trupei Empire of the Sun, si cu un corb mort fixat pe cap, miscandu-se ca Charlie Chaplin, vorbind ca Hugo Weaving in „The Matrix” si facandu-te sa il vezi ca pe un frate al lui Jack Sparrow. De fapt, Johnny Depp a devenit el insusi foarte kitsch si se pare ca toate rolurile pe care le-a facut s-au depus peste el, ca grasimea pe farfurie.

Nimic nu e original in acest film care alatura cliseelor genului western (normal!) clisee ale seriei „Bond” (luptele pe tren), elemente imprumutate din videoclipuri (fetele de la bordel care se leagana pe semilune) si actori formatati pentru anumite roluri – patroana de bordel jucata de Helena Bonham Carter care pare venita si din „Mizerabilii”, si dintr-un film de Tim Burton, sau personajul alunecosului intreprinzator Latham Cole jucat de Tom Wilkinson.

Filmul foloseste si niste coperte destul de aiurea. Actiunea de baza se petrece in anul 1933, cand un copil cu ochi mari, ca din desenele animate, viziteaza o diorama si incepe un dialog bizar cu un indian care arata ca Pacientul Englez, dar care , cica, e foarte batran.

Nu intelegi daca indianul e real sau copilul viseaza, daca povestea pe care o spune indianul, ajutat de butaforia dioramei, e reala sau e colorata de imaginatia copilului – ce conteaza e ca revenirile regulate din cutele povestii la realitatea anului 1933 sunt deranjante. Ai prefera sa fii lasat in poveste pana la sfarsit. (E ca atunci cand, in timpul filmului, cei din jur incep sa-si foloseasca telefoanele mobile.).

Intriga filmului se concentreaza pe transformarea lui John Reid (Armie Hammer), tanar absolvent de Drept cu ideile lui John Locke in tartacuta si ceva ore de box la activ in justitiarul Cavaler Singuratic, ajutat de bonomul indian Tonto (Johnny Depp).

Adversarul principal al celor doi e un raufacator cu buza taiata si dintii aiurea (in vreme ce John Reid parca face reclama la bicarbonat!), bine jucat de William Fichtner. Actiunea se petrece in 1869, cand calea ferata spre Vest inainteaza si, odata cu ea, mirajul imbogatirii peste noapte cu aur/argint.

In spatele aventurii si a umorului se afla tesatura unei alegorii despre banul ochiul dracului, ceea ce suna un pic ciudat din gura unui film lansat ca inceput de franciza si al carui scop e, tocmai, sa stranga cat mai multi galbeni. Dar e criza si, atunci, sa ne purtam in consecinta.

Cu exceptia copertei cu diorama, adevaratul film incepe promitator odata ce trenul incepe sa urle, spatiile sa se deschida, iar imaginea operatorului muntenegrean Bojan Bazelli sa faca minuni din folosirea spatiului, a luminii si a siluetelor calaretilor imprimate pe sol ca niste urme calcinate.

Incet-incet, povestea se instaleaza pe urme cunoscute. John Reid se intoarce de la studii dornic sa isi intalneasca fratele (James Badge Dale), dar si pe sotia acestuia care e, de fapt, fosta iubita (Ruth Wilson). In orasel e si un om de afaceri inovator (Tom Wilkinson), pe care John Reid va ajunge sa il pretaluiasca asa cum trebuie dupa doua ore de film. Indianul Tonto, pe care il cunoaste intamplator in tren, vede in el un spirit ratacitor, adica un om care poate fi ranit, dar nu ucis.

Trailer

In ciuda amestecului kitsch de influente diverse, filmul are momente amuzante (de pilda, cele legate de calul lui Reid), spectaculoase secvente de actiune si cateva personaje simpatice, adica tocmai reteta „Piratilor din Caraibe”. Dar, in mai mare masura decat „Piratii din Caraibe”, are o anumita savoare data de conventiile westernului care te fac sa te simti confortabil in fotoliu si sa ai senzatia (spre deosebire de celelalte blockbustere) ca filmul are chiar mai multa consistenta decat in realitate.

Pregatind lansarea, PR-ul i-a aranjat lui Depp o intalnire Comanche unde acesta a fost in mod oficial primit in sanul comunitatii, iar o parte din banii avanpremierei din 22 iunie a fost donata la American Indian College Fund. (Johnny Depp spusese in timpul filmarilor ca indienii americani vor fi mandri de Tonto.).

Daca as fi indian Comanche, m-ar enerva ca un asemenea personaj de balci croit dupa hatarul unei vedete pretinde ca ne face un serviciu dupa ce istoria cinemaului american ne-a portretizat ca pe niste bestii violente.

Dar nu sunt, asa ca ma opresc aici.

„Calaretul singuratic”/”The Lone Ranger” – de Gore Verbinski, cu: Johnny Depp, Armie Hammer,William Fichtner,Tom Wilkinson, Barry Pepper, Mason Cook, Ruth Wilson, Helena Bonham Carter. Premiera romaneasca 5 iulie 2013