VIDEO Cronica de film: "Inception" – o scara pe care poti cobori si urca in acelasi timp

O sala plina de jurnalisti (ceea ce e un eveniment in sine) a urmarit intr-o liniste religioasa filmul lui Christopher Nolan la proiectia de presa din Romania. Dupa proiectie, cred ca cea mai frecventa intrebare a fost „Ai inteles ceva?”, altfel criticii glumind cu colegii mai buimaci cu „Tu in al carui vis esti?” si invitandu-se unii pe altii sa-si explice nenumaratele situatii complicate de pe ecran.

Febra „Inception” va cuprinde Romania vineri, 30 iulie, cand filmul intra in sali, desi tara clocoteste deja in asteptare. In Statele Unite, presa a ajuns acum la momentul criticii criticii, la evaluarea situatiei. In „The New York Times”, A.O. Scott se referea saptamana trecuta intr-un lung articol la bumerangul aruncat de film inaintea premierei, adica la zvonurile ca ar fi o capodopera, trecea apoi prin cronicile de intampinare si ajungea la ecourile pe care acestea le-au avut, pomenind si de perdafurile pe care criticii carora nu le-a placut „Inception” le-au primit online de la cinefili, perdafuri care au readus discutia la eterna problema „Cine (mai) are nevoie de critici?”.

In momentul de fata, spectatorii care au vazut si filmul si au citit si cronicile diseca situatiile delicate – care sunt destule, cat sa le ajunga pentru un an -, lanseaza teorii si se cearta pe niveluri de realitate. Nu e nicio indoiala ca „Inception” e filmul anului, dar va iesi in fruntea box-office-ului de peste tot nu pentru ca e cel mai bun, ci pentru ca a fost cel mai bine promovat. Poate mai bine chiar decat „Avatar”, judecand dupa misterul care a planat asupra subiectului si dupa felul in care subiectul e infasurat pe ecran, astfel incat discutiile despre film sa nu se mai termine.

Filmul lui Christopher Nolan (care la noi intra cu titlul de „Inceputul”) nu e o capodopera sau un film genial. Genial (desi e mult spus) ar putea fi modul in care a fost vandut, cu un orizont de asteptare pregatit inteligent cu mult inaintea premierei – misterul, cadrele care au scapat pe net, teaser-ul din care nu intelegeai nimic, dar care te impresiona pentru ca vedeai un oras pliindu-se si iti imaginai ca tot filmul va avea o frumusete geometrica, precum si niste idei solide si profunde.

Campania de lansare aduce lumea in sali, dar o face si sa se astepte la mai mult decat i se ofera. Iar adevarul este ca filmul lui Nolan e lung, confuz, complicat (desi lucreaza in esenta cu cateva idei simple), superficial ca nivel al emotiei si spectaculos dpdv vizual (desi de multe ori „facut”). Mi-a amintit de studentii care au papagal si care sunt in stare din trei idei sucite si invartite pe zece pagini sa le ia ochii profesorilor.

Christopher Nolan era mult mai curat in „Memento” si mai ales in „Insomnia” (pentru ca subiectul il obliga la o anumita rigoare), dar acum s-a comportat ca un student care vine la examen captusit cu kilograme de fise si care e in stare sa amestece atat de bine capete de idei care nu-i apartin (si pe care nici nu le-a inteles prea bine), in fraze atat de gaunoase incat profesorii sa fie cuceriti macar de truda si de sintaxa compilarii.

„Inception” e insa un film al epocii lui. El reflecta paradoxurile pe care le traim la scara mai mare sau mai mica. Pe de o parte, inclinatia pentru mult, grandios, spectaculos – in defavoarea calitatii, a discretiei si a cumpatarii. Pe de o parte abundenta de idei, pe de alta lipsa lor. Egourile supradimensionate vs. modestia vazuta ca incidiu al ratarii. Perfectiunea tehnica vs. lipsa de profunzime, saracia emotiilor.

Din alt punct de vedere, „Inception” e ca toate celelalte produse care te fac sa le tot cumperi – sampoanele de folosinta zilnica, cremele anticelulitice sau dezodorizantele de WC care se consuma intr-o saptamana. Informatiile pe care ti le da sunt in asa masura maruntite si amestecate incat, oricat de destept sau de atent te-ai crede, tot te pierzi la un moment dat (filmul are totusi 148 de minute…). Si atunci poate ca va trebui sa-l revezi…

Arhitectura filmului e ca scara lui Penrose preluata de Escher (care apare si pe ecran): cand simti ca i-ai prins spilul, intervine o fractura de logica si il scapi printre degete. Diferenta este ca nu e deloc geometric si nici constant logic, si ca simplitatea imposibila a lui Penrose e inlocuita de o aglomerare de la un punct incolo obositoare de capete de ata, sarme, nasturi, informatii reale despre tema mortii in vis (pentru a te trezi la realitate) sau despre motivul coridoarelor tot mai stramte, urme de complex patern si de Marlon Brando (vs Tom Berenger), mult „Matrix” sau Charlie Kaufman, si mai mult Spielberg – cam tot ce poate zace in subconstientul colectiv contemporan de gen (daca putem spune asa).

Demersul lui Nolan face ca, asemeni scarii lui Penrose, sa urci sau sa cobori in functie de cum te uiti. Tocmai datorita subiectului, filmul poate parea bun sau rau, depinde din ce punct de vedere il judeci. Pentru ca isi inghite propriile arme, dar le lasa la vedere in burta lui translucida. Adica e o varza pentru ca asa e si subconstientul. (In fond, si cinemaul e tot un vis.)

Exista multe lucruri frumoase, cum ar fi modul in care reuseste uneori sa rasuceasca doua realitati diferite (realitatea si primul grad al fictiunii), facandu-le sa comunice. E frumos faptul ca e circular, desi inauntrul cercului numai ordine nu e. Mai e spectaculos (si sanogen pentru spectator) felul in care demonstreaza ca un anumit moment de realitate era de fapt un nivel al visului.

Exista momente cand sertarele visului sunt usor de perceput, pentru ca exista o logica pentru care personajele sar dintr-unul intr-altul, iar spectatorul are un sentiment de siguranta cand se prinde cum stau lucrurile. Problema e ca din momentul in care ii pierzi firul, iti va fi imposibil sa-ti explici ce se intampla.

Ideea oricum e sa nu intelegi nimic (si probabil sa spui „iata un film foarte destept.”), de aceea cheia e sa te pastrezi „treaz” cat mai mult timp pentru ca, altfel, filmul te scuipa afara imediat.

Mai sunt si prea multe replici explicative, care incearca sa aduca lumina peste actiune – si iarasi spectatorul poate fi deranjat sa i se explice ca la copii ce se intampla. Memorabil mi s-a parut truismul „Cu cat mai mare e conflictul (n.red. – conflictul unui personaj cu tatal sau, fata de care avea un complex patern) cu atat mai mare va fi catharsisul”. Normal: cu cat mai multa apa vei pune la ciorba, cu atat mai multa ciorba vei avea.

E foarte frumos ca regizorul si directorul de imagine Wally Pfister au evitat efectele speciale, preferandu-le pe cele vizuale. Dar senzatia e de multe ori de prea mult si de spectaculos trecator. Orasul se pliaza doar o singura data. Munca lui Wally Pfister si a tuturor celor din echipa e un efort nesustinut de un scenariu suficient de mult trimat incat sa respire. Am toata stima pentru actorii care au invatat acele replici complicate. Oare au si incercat sa le inteleaga? Probabil ca replica lui Ellen Page „In subconstientul cui suntem acum?…” era pur spontana.

„Inception” va face bani, dar nu va ramane in istorie ca un capat de pod. E interesant insa pentru felul in care se raporteaza la epoca sa. Daca „Avatar” crea o lume complet noua cu ajutorul tehnicii, „Inception” reuseste ca – fara a fi nici el o capodopera – sa se comporte datorita subiectului ca un organism viu. Este ca orasul care se pliaza peste sine. De altfel, asemeni orasului care se pliaza peste sine, el ne prinde si urechile la inghesuiala.

Pe de alta parte, ca si „Avatar”, e si el un film escapist, dar mult mai claustrofobic. Nu mai evadam in paradisuri imaginare cu ajutorul unor trupuri straine, ci ne refugiem in propriile noastre amintiri si in propriile noastre reziduuri. Cam trist, nu?

„Inception”/”Inceputul” – regia si scenariul Christopher Nolan, cu: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt, Ellen Page, Tom Hardy, Ken Watanabe, Dileep Rao, Cillian Murphy, Tom Berenger, Marion Cotillard, Pete Postlethwaite, Michael Caine. Pe ecranele romanesti din 30 iulie 2010.

Vezi trailer