VIDEO Cronica de film: "Made in Dagenham" – Feminism resapat

Nigel Cole, care a facut in 2003 „Fetele din calendar”/”Calendar Girls”, revine cu un film feminist impachetat in ambalajul unei comedii dulci-amare cu actori buni – cum numai britanicii pot face. Daca nu ii reuseste e din pricina unui scenariu de o superficialitate rar intalnita la un film britanic.

Nu e pacat de la Dumnezeu sa iti propui sa transformi un episod din lupta pentru emanciparea femeii intr-o comedie. Britanicii au, oricum, firma buna din a reusi filme umane si comic-tandre, cu actori buni in roluri de oameni obisnuiti, filme crescute fie si dintr-o cat de mica samanta sociala.

Acum insa, probabil dintr-o criza teribila de timp, scenaristul Billy Ivory a luat tiparul unui film despre un grup de personaje banale care reusesc o chestie extraordinara (cum se intampla in „The Commitments” sau in „Gol pusca”/”The Full Monty”) si l-a asezat peste povestea adevarata a 187 de muncitoare de la filiala uzinelor Ford din localitatea Dagenham care in 1968, in urma unui sir de greve, au reusit sa obtina pana la urma (si in premiera) salarii egale cu barbatii.

Pare ciudat ca acest lucru s-a intamplat asa tarziu, nu? Oricum, feminismul da pe dinafara din acest film rozaliu si retro in care nicio lacrima nu pare reala si nicio primejdie prea mare.

Dar nu feminismul „cu metoda”, temeinic – pentru ca filmul e feminist asa cum predomina tonurile pastelate in el – tot datorita unei instante exterioare, modei. Rozul nu e deranjant, de fapt, si nici modul frumos cum directorul de imagine John de Borman surprinde uneori detaliile figurii eroinei pe fundalul pastelat al anilor ’60.

Deranjant e faptul ca scenariul a fost taiat cu barda si ca replicile ne spun exact ce trebuie sa stim sau sa credem, ca soldateii pe care ii fac parinti din paine, copiilor, ca sa nu se inece.

„Va dau bani mai putini pentru ca asa e peste tot in lume. Sunteti mereu pe locul doi”, ii explica sfatos maistrul interpretat de Bob Hoskins muncitoarei Rita (Sally Hawkins), de parca acesta era un secret pastrat sub sapte lacate.

Tot maistrul cu halat bej mai emite, ca un tonomat, alta replica-stas: „Cineva trebuie sa-i opreasca pe acesti exploatatori nemernici sa faca ceea ce fac de ani de zile!”

„Fiecare are un punct sensibil. Trebuie doar sa il gasesti”, spune pe un ton apodictic si americanul de la Ford (Richard Schiff) venit sa rezolve cu aroganta si eficienta problema razvratitelor.

Pentru ca la final, cand fetele s-au dus peste liderii de sindicat stransi la o adunare zonala, Rita sa spuna in cursul pledoariei sale, „Trebuie sa faci ceea ce trebuie pentru ca, altfel, nu te vei putea privi in oglinda”.

Cuvinte simple care pe ecran suna simplist, ca luate dintr-un dictionar de expresii adaptate unei situatii anume. Ce distanta intre acest film si un „Discursul regelui” sau orice alt film britanic in care replicile au sens, umor, originalitate, ritm, subtilitate.

In alte filme britanice replicile pocnesc, suiera, se ciocnesc intre ele ca niste sabii sau sunt concentrate ca niste pilule de la Separanda. Aici ele sunt ca niste pancarte – ca cele purtate de eroine prin oras.

Pancartele furnizeaza si singura gluma buna din film (poate pentru ca era reala). „We Want Sex” scrie pe o pancarta, iar invatatoarele isi grabesc copiii care trec pe acolo, ca sa nu apuce sa citeasca. Vazand asta, doua muncitoare largesc pancarta pana la lungimea ei normala, astfel incat sa se vada clar: „We Want Sex Equality”. Si?

Prezenta in film a mai multor actori talentati si cunoscuti (Sally Hawkins, Bob Hoskins, Miranda Richardson, Rosamund Pike, Richard Schiff) scoate si mai mult in evidenta saracia replicilor.

Cu cat se straduiesc ei sa umple cu mai mult aer cuvintele goale de sens, cu atat mai mare se face minciuna. Fiecare personaj mai important e un prototip, deci el trebuie sa se imbrace, sa se poarte si sa vorbeasca in consecinta.

Bob Hoskins pare luat dintr-un film romanesc cu maistri de isprava, intelectuala inteligenta (Rosamund Pike) maritata cu directorul de la Ford care o trateaza ca pe o servitoare e obedienta pana apare Rita.

Secretarul de stat Barbara Castle (Miranda Richardson) e si ea o feminista, prin urmare cei doi asistenti peste care da cand ajunge in post sunt ridicoli, prost pregatiti si misogini.

Oricum, asa cum e construit scenariul s-ar parea ca tot ce trebuia sa li se intample muncitoarelor era sa faca suficient scandal ca sa fie primite de aceasta precursoare a lui Margaret Thatcher care sa le rezolve imediat problemele.

Liderii de sindicat au toti fete de oameni rai – pentru ca Rita si trupa ei nu se lupta doar cu misoginismul conducerii, ci si cu cel al colegilor. Nu mai amintesc de sotul ingaduitor si blajin (care arde clatitele incercand sa fie gospodina) pana la marea criza de misoginism (care se topeste instantaneu la discursul sotiei, cel cu oglinda).

Rita e, pana la urma, cel mai bine conturat personaj datorita interpretarii lui Sally Hawkins care stie sa ii gaseasca forta in propria slabiciune, facandu-l astfel sa sune uman. Sally Hawkins e marea descoperire britanica a ultimilor ani. Numai sa aiba noroc de roluri pe masura.

„Made in Dagenham” – regia Nigel Cole, cu: Sally Hawkins, Bob Hoskins, Miranda Richardson, Rosamund Pike, Richard Schiff. Premiera romaneasca – 25 martie 2011