VIDEO Cronica de film: „Oameni si zei” – Sacrificiul de sine ca replica la intoleranta religioasa

Mare succes de casa in Franta natala, filmul „Oameni si zei” al lui Xavier Beauvois – omagiu adus calugarilor catolici ucisi, se pare, de extremisti algerieni in 1996 – e interesant pentru povestea care, in ciuda inexistentei unei anchete finite, lumineaza procesul acceptarii ideii mortii.

Filmul a fost distins anul trecut cu Marele Premiu al Juriului la Cannes, a reprezentat Franta in cursa pentru Oscarul acordat celui mai bun film vorbit in alta limba decat engleza, iar la Premiile Cesar a fost recompensat la categoriile cel mai bun film, actor in rol secundar (Michael Lonsdale) si imagine (Caroline Champetier).

Ideea filmului a venit – asa cum a povestit scenaristul Etienne Comar pentru HotNews.ro la Cannes -, in 2006 cand, la 10 ani de la eveniment, a existat in Franta un val de carti si de articole despre rapirea si asasinarea celor sase calugari cistercieni de la manastirea Tibhirine, din nordul Algeriei.

Pentru ca ancheta era (si e) inca in curs, nu se dovedise ca membrii gruparii extremiste care i-au rapit pe calugari i-au si asasinat. Exista chiar ipoteza ca ei ar fi putut fi tinta unui raid aerian al armatei algeriene.

De altfel, filmul contine cateva referiri la faptul ca, refuzand sa-si paraseasca manastirea, desi erau in pericol din momentul in care 12 muncitori croati au fost ucisi in vecinatate, calugarii francezi au fost priviti cu tot mai mult dispret si de catre armata (pentru ca au dat ajutor medical extremistilor), fiind supusi intimidarii.

„Oameni si zei”/”Des hommes et des dieux” recreeaza simplu ultimii trei ani din viata calugarilor, concentrandu-se pe viata lor de zi cu zi, care depindea mult de satul vecin (si, mai ales, invers).

Din imaginea calugarilor care sapa gradina, dau consultatii medicale localnicilor sau fac miere pe care o vand la piata, decizia de a nu parasi manastirea se distileaza in mod natural, chiar daca pentru unii mai anevoie.

Ne vine usor sa intelegem din evenimente simple (chiar daca la modul teoretic banuiam deja) ca francezii fusesera imbratisati de comunitatea islamica si ca uciderea lor a fost un gest de cruzime nejustificata.

Poate pentru ca era primul film de fictiune realizat in Franta pe acest subiect, el are toata incarcatura elegiaca a sacrificiului celor sase calugari care au ales moartea, intelegand nu doar ca membrii comunitatii satesti aveau nevoie de ei, dar si ca renuntasera la viata din momentul preluarii rasei preotesti.

Sunt doua elemente care trag filmul in jos si il fac sa semene la un moment dat cu o lunga litanie. Primul e optiunea de a jalona actiunea (scurtele munci si evenimente zilnice grupate in capitole uneori fara legatura intre ele) cu fragmente din slujbele tinute in capela manastirii.

Repetitivitatea acestora, atmosfera hieratica la care se revine programatic la fiecare zece minute, precum si senzatia ca acele voci perfecte nu sunt ale actorilor ci vin de pe o banda te fac sa scazi la un moment dat din creditul de simpatie acordat filmului.

Lirismul acesta supralicitat saboteaza impresia de autenticitate necontrafacuta data de momentele de viata simpla la care suntem partasi, convingatoare si datorita actorilor – interpretii calugarilor straduindu-se sa fie cat mai discreti in joc.

Cu o exceptie, si aici intervine al doilea motiv pentru care filmul nu e ce ar fi putut fi – Lambert Wilson in rolul staretului manastirii, Christian de Chergé, e mult prea liric. Vocea sa soptita, expresia de o nesfarsita blandete asternuta in permanenta pe fata ca o masca te fac sa vezi nu personajul ci actorul care incearca sa intre, cu ego-ul marit, intr-un personaj de o mare modestie.

Mare diferenta intre Lambert Wilson si Michael Londsale (in rolul calugarului Luc) care are atata naturalete, intelepciune si modestie in fiecare gest! Si ceilalti actori care ii joaca pe calugari – pe langa ca au figuri la fel de expresive – reusesc sa fie umani fara a supralicita cartea sacrificiului si a sfinteniei.

Dar aceasta a fost decizia lui Xavier Beauvois si acesta e filmul. Scenariul nu sugereaza ca ar fi vrut sa exploateze prea mult tensiunea dramatica. Poate ca o structura mai stransa ar fi acumulat tensiunea din spatele unor gesturi banale si ar fi sporit senzatia de iremediabil.

Nici timpul nu e gestionat, desi actiunea se intinde, totusi, pe trei ani. De altfel, “Oameni si zei” e inegal in multe aspecte, ratand cu buna stiinta sansa de a deveni un film important.

Una din scenele-cheie ale filmului, cand calugarii isi permit libertatea de a asculta “Lacul lebedelor” (stiind ca sfarsitul e aproape), e in acelasi timp patetica si puternica prin forta actorilor.

Pe de o parte sunt asocierea riscata a muzicii lui Ceaikovski cu destinul eroilor, precum si optiunea vizuala neinspirata de a strange tot mai mult cadrul, consecutiv, pe fetele personajelor (pentru a le urmari indiscret emotia), de cealalta e faptul ca, datorita duratei scenei, actorii au timp sa-si dea frau liber lacrimilor si sa te impresioneze.

Ca si titlul sau, filmul lui Xavier Beauvois oscileaza intre cer si pamant, intre un film foarte bun si unul banal.

“Oameni si zei”/”Des hommes et des dieux” – de Xavier Beauvois, cu: Lambert Wilson, Michael Lonsdale, Olivier Rabourdin, Philippe Laudenbach. Premiera romaneasca – 4 martie 2011