VIDEO Festivalul de film de la Berlin: Romanii fluiera si in colivie, si in afara ei

In 13 februarie au avut premiera mondiala, in cadrul Berlinalei, doua filme romanesti cu titluri din aceeasi zona semantica, dar cu detenta diferita. Lungmetrajul „Eu cand vreau sa fluier, fluier”, de Florin Serban, care reprezinta Romania in competitia pentru Ursul de Aur, e un thriller combinat cu love story care are sanse sa-i placa presedintelui juriului, Werner Herzog. Cu scurtmetrajul „Colivia”, Adrian Sitaru ramane in universul intimist deschis de „Valuri” si bantuit de tema responsabilitatii. Desi s-a intors recent de la Rotterdam cu pneumonie, Florin Serban n-a ratat Berlinul.

„Eu cand vreau sa fluier, fluier” aduce a doua oara consecutiv o productie romaneasca in Competitia Oficiala a Berlinalei, dar este prima oara dupa 17 ani (de la „Patul conjugal” de Mircea Daneliuc) cand filmul poarta semnatura unui regizor roman. (Anul trecut, „Katalin Varga” era co-productie romaneasca, dar regizorul Peter Strickland era britanic). Pe covorul rosu au pasit debutantul in lungmetraj Florin Serban, debutantii George Pistereanu si Ada Condeescu, actrita Clara Voda, monteurii Catalin Cristutiu si Sorin Baican, dramaturgul Andreea Valean (a carei piesa sta la baza filmului), co-producatorii Daniel si Catalin Mitulescu. Cu destule emotii, dat fiind ca toti erau pentru prima oara pe un covor rosu la Berlin. Filmul lor, insa, nu are nimic glamour. Este o poveste aspra despre un tanar care e dat peste cap de revenirea mamei din Italia si care incearca sa evadeze din inchisoare cu doar cinci zile inainte de a fi eliberat.

Trailer-ul fimului „Eu cand vreau sa fluier, fluier”:

„Eu cand vreau sa fluier, fluier” este un film puternic si intr-atat de onest si de dornic de a fi autentic incat isi asuma riscul imperfectiunilor. Florin Serban, admirator al filmelor lui Robert Bresson, a intentionat de la bun inceput sa lucreze cu neprofesionisti, ceea ce presupune interpreti expresivi, dar care au stangacia sau poate lipsa de dictie a omului care nu e actor. Tocmai acesta e clenciul. Filmul nu e important doar ca produs finit, ci la fel de important e procesul care a dus la el: castingul prelungit din penitenciare, atelierul de actorie pentru cei 14 prizonieri, filmarile in sine la care cei din libertate si detinutii au mancat la aceeasi masa, interactiunile si schimbul de energii dintr-o parte intr-alta, autenticitatea adusa de detinutii care isi jucau de fapt rolurile, improvizatiile.

Filmul aduce aminte pe undeva de „Dog Day Afternoon” al lui Sidney Lumet si de toate filmele construite pe un gest decisiv, putin gandit si care declanseaza un sir de consecinte ce nu pot fi evitate. Lipsa lui de ostentatie trece dincolo de ideea de stil. Filmul nu e minimalist, cum e trendul azi. El trece dincolo de minimalism.

Judecand dupa lista filmelor din Competitia Oficiala si dupa intentia evidenta a editiei de a fi mai putin glamour si mai deschisa spre nou, nu m-ar mira ca filmul lui Florin Serban sa se regaseasca in palmares. Nu este o capodopera, am avut senzatia la un moment ca ma pierde, dar mi-a placut ca nu e cool, ci mai degraba rough, iar daca juriul va dori sa premieze ceva mai diferit decat ce se face in mod obisnuit, ceva mai grunjos si mai putin stilizat (decat „Un Prophète”, apropiat tematic), ar putea-o face.

Cat despre planurile pentru Berlin, George Pistereanu declara in gluma pentru HotNews.ro ca sunt „de expansiune teritoriala”. impreuna cu Florin Serban si Ada Condeescu, el va ramane pana in 21 februarie, rastimp in care e interesat mai ales de filme.

Debutantul George Pistereanu despre primul sau rol din cinema:

•„Eu muscasem si dintr-o piesa de teatru la liceu, n-am ajuns sa fac spectacolul, dar reusisem sa-mi dau seama ca e altceva decat filmul si ca tot jocul actoricesc trebuia sa se incadreze in acele trei duble sau cate erau.

• M-am imprietenit cu detinutii in sensul in care fumezi o tigara si discuti despre ce e de jucat si incerci sa le spui anumite chestii amuzante din viata ta. La mine a fost mai diferit decat la Ada. Eram baiat si aveam si alt rol. A trebuit sa pun niste limite in relatia cu ei. Mi-a fost oarecum greu dupa scenele in care ma injoseau pentru ca le schimbau brusc comportamentul. incercau in permanenta sa ma submine. Nu din rautate, asa faceau ei. (…)

• Cand mi-am pregatit rolul, am citit articole despre batai din penitenciare si am observat oameni recalcitranti pe strada. Nefiind in penitenciar, n-ai de unde sa stii cum reactioneaza un detinut daca altul ii zice: „Da-te-n mortii tai” sau „Mama, ce bine-mi pare ca esti prietenul meu”. Ma raportam la poluri pentru ca, o data reusiind sa stabilesc polurile lor, puteam controla partea intermediara. si aia m-a interesat pe mine – partea de mijloc.

Ada Condeescu (debutanta) despre rolul din „Eu cand vreau sa fluier, fluier”

• M-am dus la penitenciar cu teama. Nu cunosteam nici mediul, nici pe detinuti, si nu stiam cum sa ma port cu ei. Asa ca mi-am facut un plan: sa nu fiu nici cu nasul pe sus, nici la catarama cu ei, dar sa fac in asa fel incat sa para ca sunt la nivelul lor de forta. Sa raspund si la glume intr-un fel care sa fie al meu, dar care sa se preteze felului lor de a fi. in fine, si pentru mine a fost un fel de workshop.

• Am doua cunostinte psiholog, dintre care una a lucrat la Centrul pentru dezintoxicare, iar alta care chiar a facut practica la penitenciar. Ele mi-au povestit cate ceva, nu lucruri spectaculoase, ci despre cum se purtau cu detinutii, cum le vorbeau. Felul in care eu am reactionat fata de ei a fost insa constructia mea. Asa mi-am imaginat-o eu pe Ana.

„Colivia” cu familisti

Adrian Sitaru continua sa faca scurtmetraj, desi a debutat cu succes in lungmetraj („Pescuit sportiv”) si pregateste un al doilea („Din dragoste, cu cele mai bune intentii”). Are in acest moment doua scurtmetraje terminate, iar dintre „Colivia” si „Lord”, selectionerii de la Berlinale Shorts l-au ales pe primul. in „Colivia”, Sitaru reia membrii familiei din „Valuri” (si pe interpretii Adrian Titieni, Clara Voda si Vlad Voda), imaginand o poveste simpla despre un porumbel bolnav adus de copil acasa si despre felul in care reactioneaza parintii. Daca tatal pretins autoritar initial se impotriveste („imi bagi boala-n casa”), dar ajunge pana la urma sa se ataseze de pasare, mama va fi cea care isi va impune vointa, trimitandu-l pe copil sa urce porumbelul intr-un pom, „ca sa moara cu familia lui”.

Preocupat de ideea responsabilitatii pentru viata altora, regizorul-scenarist e interesat mai ales de felul in care, vrand sa facem bine, facem rau – mai ales din nestiinta. Nu e nicio fabula in povestea porumbelului care se pare ca moare pentru ca a fost indopat aiurea cu muste. Adrian Sitaru a plecat de la o poveste traita in facultate, cand el insusi a gasit o pasare bolnava si a dus-o acasa, oblojind-o cum s-a priceput impreuna cu prietenii. Iar de la actorul Adrian Titieni a preluat o poveste traita de acesta si legata de un papagal de care tatal lui s-a atasat mult mai mult decat crezuse ca e posibil. „in film este vorba despre a omori cu bune intentii si fara sa-ti dai seama. Cand devii mai intelept, iti dai seama ce prostii faci”, declara pentru HotNews.ro regizorul care planuieste sa stranga la un moment dat scurtmetrajele realizate cu personaje recurente („Valuri”, „Colivia”, „Lord”) intr-un lungmetraj.

Maike Mia Hoehne, curatoarea sectiunii Berlinale Shorts spunea intr-un interviu despre „Colivia” ca e unul dintre cele mai traditionaliste filme din sectiune dar ca, „prin modalitati cinematice subtile, reuseste sa ne arate cum se deschid canelele de comunicare in interiorul unei familii”.