VIDEO/INTERVIU Dan Nutu: Am murit dupa film toata copilaria. Ma rugam la Dumnezeu noptile sa ma vad cu capul mare pe stalpul de la Patria

A parasit Romania in 1979, dar de vreo sase ani revine pentru perioade mai lungi sau mai scurte pentru ca organizeaza un atelier de film documentar – Aristoteles, iar in aceasta primavara a initiat si un curs de actorie. Cu franchetea si umorul care l-au facut si mai simpatic romanilor, Dan Nutu a povestit pentru HotNews.ro despre experienta americana, despre pasiunea pentru film devenita placerea de a-i ajuta pe tineri, despre orgoliul de a nu arata in actorie cazna din spatele rolului si despre amintirile pe care le pastreaza din Romania anilor 70.

Iulia Blaga: Cum a fost cand ai plecat din tara?

Dan Nutu: Era iarna lui ’79. Inainte de a pleca i-am spus unui prieten, lui Schumi (n.red.- actorul Ovidiu Schumacher): „Vezi ca s-ar putea sa nu mai vin.” A plecat si el la cativa ani dupa mine. Plecatul a fost o tampenie la cate vize aveam pe pasaport pentru tari pe care nu le vazusem niciodata. De la Teatrul Mic am plecat prin demisie. Am pus pe hartie ca, daca nu mi se explica de ce nu plec in Iugoslavia cu nu stiu ce spectacol, mai joc o saptamana, dar pe urma sa nu contati pe mine. Nu mi-au dat niciun raspuns, dar am plecat. Ma gandeam de mult sa plec. Cu vreo doi-trei ani inainte fusesem in America in turneu cu spectacolele lui Liviu Ciulei, „Elisabeta I” si „O scrisoare pierduta”.

Iulia Blaga: De ce n-ai ramas atunci?

Dan Nutu: Nu stiu, cumparasem prea multe surubelnite si vroiam sa le folosesc (rade). Bricolam de toate. Eu si acum pe ce pun mana stric.

Iulia Blaga: Dar decizia de a pleca din tara nu era riscanta? Erai o vedeta aici.

Dan Nutu: Am mai spus lucruri din astea si ma plictisesc. Suna ca un sablon. Nu mai aveam ce face in Romania. Cu Nicolaescu nu am facut niciodata si nici nu aveam de gand sa fac filme. Nu mai aveam cu cine lucra. Le facusem pe toate. Facusem si teatru, si film, si ma plictisisem de amandoua. Teatrul nu-mi placea. Cand repetam era ok, dar cand joci „Elisabeta I” cinci ani de zile…

Iulia Blaga: Dar nu existau variatii de la un spectacol la altul?

Dan Nutu: Da, glumele pe care le faceam intre noi.

Iulia Blaga: Uite, lui Al Pacino ii place teatrul mai mult decat filmul.

Dan Nutu: Sigur ca da, pentru ca e chitibusar, la el e Metoda. Inteleg. Sunt unii actori incrancenati pe meserie, care trebuie sa lucreze fiecare detaliu. La unii vezi munca, asa cum e Meryl Streep (pe care eu nu pot s-o sufar), si sunt altii la care nu se vede cazna – Gene Hackman, de pilda. Brando is the f…. number one! Ce-mi placea la el e ca ura actoria.

Iulia Blaga: Era un tip cool. Si tu esti.

Dan Nutu: Ce a fost a trecut. Brando a fost singurul si primul care a dat peste cap actoria.

Iulia Blaga: Deci filmul era marea ta pasiune.

Dan Nutu: Era mult mai rapid. Concentrarea era absolut necesara. Aveai 15-20 de minute sa te gandesti sau noaptea de dinainte, tu trebuind sa-ti faci continuitatea in cap pentru ca nu te puteai baza pe altii.

Iulia Blaga: Fiind mai rebel, te gandeai totusi la lucrurile astea?

Dan Nutu: Mda. Ei, fugeam prin cadru, treceam prin cadru, dar intre timp ma mai si gandeam. Dar nu vroiam sa las sa transpara acest lucru pentru ca mi se parea munca si mie nu mi-a placut sa muncesc asa.

Iulia Blaga: Cand filmai cu Lucian Pintilie sau cu Mircea Saucan aveai un model de actor?

Dan Nutu: La Pinti era diferit pentru ca era foarte pretentios, vroia sa faci exact ce spunea el. Repeta intr-un mod care era foarte misto pentru mine in anul II sau III, ca eram tanar cand am facut „Duminica la ora 6”. Era chiar superb, desi si el era la primul film.

Eu am murit dupa film toata copilaria. Ma rugam la Dumnezeu noptile sa ma vad cu capul mare pe stalpul de la Patria. Toata copilaria mea am mers la Patria, la Scala, mai tarziu si la Studio. (Locuiam la Romana, pe Caragea Voda, e o policlinica acum in locul casei.) Vedeam toate filmele rusesti de dragoste si razboi, sau combinatii ale celor doua. Am fost rasfatat. Maica-mea era si ea moarta dupa filme. Cand eram mic-mic, imi povestea filmele pe care le vazuse. Ai mei erau economisti, contabili – cum vrei sa-i spui. Gherase si Agripina.

Dar cand am dat la facultate, nu m-am dus la Institutul de teatru, ci la Engleza (desi vorbeam o engleza de balta). Ai mei nu vroiau sa ma fac actor. Aveau o oarecare mentalitate ca actoria era curvasaraie (ceea ce nu-i foarte departe de adevar.). Am dat examen la Engleza, am luat, dar m-am dus intr-o joaca si am luat si la Actorie. Iar ai mei n-au mai avut ce zice, pentru ca pe urma a venit „Duminica la ora 6” si au fost terminati: eram cu capul pe stalpul de la Patria! Pe urma am facut „Meandre” cu Mircea Saucan, „Diminetile unui baiat cuminte” cu Andrei Blaier si filmele au venit la rand.

„Cred ca eram usor dificil, da”

Am vazut recent doua fragmente trimise de un amic din America pe YouTube. Unul era din „Adio, draga Nela”, de Cornel Todea, o comedie cu Fanica Iordache si Mircea Diaconu.

Era in 1970. Eram subtirel ca o aschie, la fel era si Motu Pittis. Nu mai stiu ce faceam si de ce eram impreuna la Mamaia, dar ne-am nimerit langa o filmare si am intrat sa vedem cine filmeaza. M-a vazut Cornel Todea care ma stia (facusem cu el ceva la televiziune, e un om foarte special) si m-a bagat in cadru. Ne-am facut de cap pentru ca am facut cu Motu o improvizatie, un moment destul de lung in care doi derbedei intra la un party. Merita vazuta pentru ca e chiar hazoasa.

Al doilea fragment pe care mi l-a trimis amicul asta al meu continea mai multe cadre din „Meandre”

Asta era filmul pe care nu dorisem sa-l vad. Prima oara l-am vazut la TIFF. Ma suparasem pentru ca Mircea Saucan ma fortase sa fac in fata camerei un exercitiu extraordinar pe care Motu il facuse in anul I, o pantomima cu creionul. N-am vrut sa fur de la alt actor asa ca, desi luasem in ziua aia niste bani de la filmare (vreo 5.000 de lei), i-am aruncat si am plecat. Am lipsit vreo 10 zile sau patru zile sau o saptamana (nu mai stiu), dar m-am intors, ca nu poti sa pleci asa de la un film….

Iulia Blaga: Erai atat de dificil?

Dan Nutu: Usor dificil, cred, da. La regizorii pe care ii stiam si in care aveam incredere nu faceam fite. Saucan era un regizor special pentru ca era si foarte special ca om. Pe mine nu ma ducea pe atunci mintea la ce avea el in cap sau de ce mi-a dat sa spun in „Meandre” din „Cartea junglei” de Kipling. Realizarile lui, care erau total novatoare pentru vremea respectiva (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau – pastrand proportiile – similare cu ce facuse Orson Welles. Ma refer la noutatea pe care a adus-o.

Iulia Blaga: Ce iti amintesti din atmosfera anilor ’70?

Dan Nutu: Era ca o chermeza sau ca un dans (n.red.- face cu mana semnul unor valuri.). Nimic nu avea o baza solida sau o preocupare, era totul ca din floare in floare. Fluturas. Ar fi prea adanc sa spun ca nu aveam consistenta. Era propriul meu mod de a privi viata, de a lua totul foarte usor. La teatru, in repetitii, parca puneam mai multa… Dar concentrarea (desi nu-mi place cuvantul) inainte de a intra in cadru n-o bate nimeni. Gandul lucreaza atunci atat de puternic incat dai tot ce poti. E ca si cum cineva ar pune o vraja pe tine. Nu ca te transformi, dar te gandesti foarte puternic la ceva. Cazna mea era nu gandul, ci sa nu transpara faptul ca ma gandesc – asta fiind lucrul pe care nu puteam sa-l sufar. Slava Domnului, cred ca mi-a iesit. Acuma, asta se poate la fel de bine sa nu fi existat. Adevarul e ca treceam usor prin cadru.

Iulia Blaga: Parca atletul jamaican Usain Bolt a spus anul trecut, in timpul Campionatului Mondial, ca se juca pe calculator inaintea unei curse grele, singurul lui secret fiind acela ca se poate concentra mult mai bine decat adversarii.

Dan Nutu: Sigur ca exista o concentrare, dar mai exista si negatia ei. Atletul asta al tau trebuia sa spuna: „Eu uit de toata concentrarea mea”. De asta se joaca pe calculator. In secunda in care inveti textul si iese din tine, poti face orice. Ce imi amintesc eu din aceasta meserie e ca lucrurile frumoase care se vad sunt cele in care nu vezi cazna.

America, America…

Iulia Blaga: Cand ai parasit Romania, te-ai stabilit din prima in Statele Unite?

Dan Nutu: New York, Manhattan. A trebuit sa ma arunc cu capul inainte intr-o noua cultura si sa nu raman in cea veche. Oricum, in New York nu stiam multi romani care sa-mi placa, dupa cum nici in Romania nu erau multi despre care sa pot spune ca imi erau prieteni. Inceputul acomodarii n-a fost usor, dar eram deschis, aveam deschiderea asta fata de cinemaul american, si am si vrut sa invat. De pilda, am facut o scoala de video pe care am dat o groaza de bani (platind-o din taximetrie).

Dar intrebarea-cheie nu e cat de greu a fost, ci daca dupa atatia ani mi se mai pare ca a fost greu sau daca imi pare rau de ceva. Si nu, raspunsul la amandoua intrebarile e un „nu” curat. M-am bucurat de fiecare moment – si de cele mai grele -, si, uitandu-ma inapoi, nu regret absolut nimic.

Iulia Blaga: In America n-ai incercat sa faci film?

Dan Nutu: Am incercat un pic. In Romania azi e mult mai usor pentru ca poti fi vazut de un agent si dus in afara, dar acolo dupa o anumita varsta devine mai dificil. Viata in teatru si in film se petrece in auditii si, daca ai o familie si vine si un copil, e ingrozitor de greu. Trei luni in Chicago, trei in Detroit, New Orleans sau LA. Cu traista dupa tine. Cand ai familie, nu mai ai chef sa umbli. Acest elan tine si de o anumita dementa, si de varsta.

Unii sacrifica. Stiu actori care erau copii cand jucam cu ei in piese, la A.R.T. Cambridge (n.red. – American Repertory Theater). De pilda, Steve Zahn, pe care il bateam la fund si il scoteam afara din scena, acum a ajuns mare de tot. Era foarte dragut. Eram, de fapt, singurii actori care glumeau pe scena.

Iulia Blaga: Revenirea in Romania cum s-a produs, treptat?

Dan Nutu: Da, din cauza workshopului Aristoteles. Prima editie a fost in 2006. Eu lucrasem la Boston in televiziune. Montam documentare, majoritatea originale de la BBC, le refaceam pentru piata americana. Imi placea munca asta, mai ales ca invatasem singur montajul pe computer. Primul AVI il cumparasem in Manhattan. Printre altele, lucrasem in 1983 impreuna cu fosta nevasta la trailerul si teaser-ul filmului „Flashdance”.

Deci stiind cate ceva despre documentar, mi-a intrat in minte ideea infiintarii impreuna cu Cristina (n.red.-. Cristina Hoffman, actuala sotie a lui Dan Nutu si proaspatul director al ICR Berlin) sa organizam un atelier de documentar. Ideea imi venise cu un an inainte la Paris, in FNAC (magazinul ala mare numai cu branza si carnati), cand am vazut „raionul” de documentare video. Atunci mi-am dat seama ca Europa are o deschidere mai mare pentru documentar decat America. Am facut o propunere de o pagina celor la ARTE, le-a placut si mi-au dat banii. Aristoteles a iesit foarte bine de la prima editie.

Aristoteles

Iulia Blaga: E greu de organizat o tabara de documentar de o luna, cu elevi si traineri straini?

Dan Nutu: Evident ca e greu. Mai cade unul, te mai enervezi, dar totul se „plateste” cand in a treia sau a patra saptamana vezi ca cel putin unul dintre filme merge bine, ca tinerii se inteleg si ca se bucura de traineri. ARTE a jucat un rol important in atragerea trainerilor inca de la prima editie. Rafi Pitts (n.red. -cineast iranian, de doua ori in competitia Berlinalei) a venit din primul an, Jennifer Fox (n.red. – documentarista americana) la fel. Cu unii ne imprietenim pe viata. Primul an a fost de exceptie si pentru ca a fost primul, dar si pentru ca am avut bafta de copii concentrati – Adina Pintilie, Rastko Petrovic, Ligia Smarandache, Dan Curean.

Iulia Blaga: Ce buget iti trebuie sa organizezi un asemenea atelier? Echivalentul a cate masini bune?

Dan Nutu: Vreo 15.

Iulia Blaga: Cum „amortizezi” banii?

Dan Nutu: Nu recuperam decat pe plan spiritual. Adica un premiu ici, alt premiu colo – pentru ca ne ocupam pe urma si de trimiterea filmului la festivaluri. Cursantii ii alegem dupa un talent pe care-l banuim, dintr-o mostra pe care ei ne-o trimit. In fiecare an pentru 16 locuri se inscriu intre 80 si 120 de oameni. Anul asta s-au inscris 140-150, poate si datorita PR-ului facut de Anca Romanescu. Alta premiera e ca anul asta (atelierul are loc intre 1 august si inceputul lui septembrie) ne mutam de la Sibiu la Vama, in judetul Suceava, pentru ca vrem sa avem si alte subiecte. E ceva mirific acolo. Au dulceata de cirese amare. Verdele e mult mai verde, chiar si decat in Ardeal.

Anul asta am facut si un consortiu intre UNATC, FAMU din Praga si Universitatea de film de la Budapesta, cu care am obtinut finantare prin Programul MEDIA al UE. Tutorii echipelor de filmare sunt Rafi Pitts si, pentru prima oara, talentata documentarista georgiana Nino Kirtadze. Simon Brook nu mai vine, lucreaza cu Kaurismaki. Cei care se perinda, expertii, sunt mai multi.

Iulia Blaga: Atelierul, ca si cursul de actorie pe care l-ai organizat in primavara la Bucuresti, nu inseamna ca esti tentat acum de activitatea pedagogica?

Dan Nutu: Da, imi place de mor. Nu stiu daca e o chestie innascuta. Eu n-am niciun drept, dar nu ma opreste nimeni sa le spun:”Ce ai facut aici e o tampenie”. Eu le dau numai o parere, le dau un sfat si daca ei vor sa il urmeze…

Iulia Blaga: Cum a fost la cursul de actorie? Au venit doar actori?

Dan Nutu: Au venit si actori, si studenti la actorie, si neprofesionisti. A venit, de pilda, Iulia Vantur (de la Pro TV), care e extraordinar de talentata. I-am chemat pe Dragos Bucur si pe Corneliu Porumboiu sa predea cate o zi intreaga. Cursul a tinut cu totul trei saptamani. Sa-ti spun ce am facut cu copiii: scenute foarte scurte cu camerele de filmat pe ei – cursul fiind numai pentru actorie de film (se numeste „Studioul actorului de film” – cam pomps, dar asta e). La sfarsit le aratam totul si ii lasam intai sa se critice intre ei, dupa care interveneam si eu.

In alta zi i-am pus pe fiecare sa-mi povesteasca ceva, o povestioara care sa aiba o nota personala. Am insistat pe pauzele dintre cuvinte, le-am spus ca sunt aur, ca nu e atat de important ce spune domnul Shakespeare, ci cum umpli o pauza intre cuvinte. Le-am aratat cum asculta Brando in „Nasul”. Le-am mai spus cum te gandesti inainte sa incepi o fraza sau cum cauti un obiect – tot felul de astfel de lucruri care nu sunt trucuri, ci adevaruri de care trebuie sa fii constient.

Iulia Blaga: Pe tine cu ce te ajuta un asemenea curs?

Dan Nutu: Fiul meu cel mare, Nicholas, care e obraznic si mitocan (pentru ca la el ce e in gusa e si in capusa), cand ma duceam la el la facultate in Tucson, Arizona, si il scoteam la masa, ma intreba aproape de fiecare data: „Cat ai lasat bacsis?” „Ce te doare pe tine?” Logic acolo e sa lasi 15%. Stii de ce ma intreba? Pentru ca e convins ca tot ce dai vine inapoi. El are filosofia asta, ca daca esti bun cu lumea, o sa fie si lumea buna cu tine. Si pe mine ma bucura imens sa dau, sa arunc samanta si sa vad ca ceva infloreste. N-am cum sa descriu bucuria cand vezi ca celalalt creste sub ochii tai.

Iulia Blaga: Si celalalt baiat?

Dan Nutu: Alexander e mai moale, dar se face si el derbedeu acuma. Canta bine la chitara. Sunt nascuti unul in 1989, celalalt in 1991.

„Nu cred ca mai am chemare pentru cinema”

Iulia Blaga: Nu mai simti nevoia sa joci in filme? Gata, s-a resorbit?

Dan Nutu: Da, nici inainte nu pot spune ca muream sa fac filme. Imi facea placere. Sigur, cand eram tanar vroiam foarte tare sa fiu actor de cinema, dar cand am plecat din tara stiam ca probabil n-o sa mai fac cinema. Poate ca nu ma crede nimeni, dar n-am suferit absolut deloc in America pentru ca n-am facut filme. Ma gandesc la perioada cand am plecat – sa zic asa, in culmea gloriei: cand cei din Romania au aflat ca sunt pe taxi, probabil ca in mintea lor a fost: „Vai, saracul..” Dar pe mine ma durea in fund ca nu mai fac cinema.

Iulia Blaga: Dar era frumos sa fii sofer de taxi, in New York.

Dan Nutu: Ii duceam mereu pe clienti in alte orase. Pe unul sau pe doi dintre ei i-am dus odata in New Jersey, ca am intrat pe alt pod. In taxi mi-am cunoscut si fosta nevasta. De fapt, am fost mitocan cu ea. Vroia s-o duc la aeroport. Dintr-una intr-alta am intrebat-o ce face si mi-a spus ca monteaza. „Am si eu un film”, am spus. „Vrei sa-l vezi?” Era foarte rece cu mine. „E un roman la mine in bloc”, zice, cand m-a intrebat ce natie sunt. „Cum il cheama?” Imi da numele. „Nu-l stiu, dar el musai ma stie”.

S-a dat jos, i-am lasat un numar de telefon („Daca vrei sa vezi filmul, o sa am o proiectie candva”. Aiurea). Peste trei sau patru saptamani m-a sunat. Il intrebase pe vecin, care normal ca ma stia. O socase aroganta mea.

Iulia Blaga: Aroganta ta modesta.

Dan Nutu: Dar asta sa n-o bagi in interviu, te rog, asa cum te rog sa scoti si aprecierile mele despre actorie. Lasa numai cu Aristoteles. Iti spun si de ce. Acum e usor tardiv sa incep cu amintiri din copilarie la 68 de ani sau 66 cati am.

Iulia Blaga: Nu, de ce? E logic. Ai avut o cariera in teatru si film inainte de episodul american, dupa care ai revenit in Romania si ai inceput o cariera sa zic asa pedagogica.

Dan Nutu: Nu sunt pedagog. Am organizat acest atelier impreuna cu Cristina, il facem… Sigur ca devin si un fel de pedagog pentru ei. Majoritatea au drag de mine. Am fost si mitocan, dar cu caldura. Cand dimineata strang mucurile de tigara dupa ei pentru ca fac bairam peste noapte fara sa stiu, ii bestelesc de nu se vad.

Iulia Blaga: Regizorii romani din ultimele generatii nu ti-au propus roluri in filme?

Dan Nutu: Adrian Sitaru mi-a propus dar, din punctul meu de vedere, probele au fost proaste. Mi-ar face foarte mare placere sa lucrez cu el, dar nu stiu…Si de Porumboiu imi place. Dar nu cred mai am drive-ul, nu cred ca mai am ce trebuie (lucru care nu mi se pare nici trist, nici vesel). Nu cred ca mai am chemarea. Nu stiu, dupa 40-50 de ani e greu sa te arunci daca ceva in tine nu face click.