Ziua limbii române: cînd s-au creștinat românii?

Două secole de patriotism, ba zelul de emancipare al Școlii Ardelene, triumful național interbelic, apoi naționalismul și cenzura dintre 1950-1990 – toate acestea au luat ostatică problema creștinării poporului român și a perioadei de formare a limbii române.

Nici istoria limbii, nici istoria poporului nu au fost scrise sine ira et studio.

Poporul român se naște creștin : biserică, botez, creștin, păgîn, înger, păresimi, cîrnelegi, cuminecare, tămîie, Dumnezeu – și multe altele – sînt latine. Ele arată că poporul român e creștin din naștere.

Dar creștinismul se extinde în Imperiul roman de răsărit, în Bizanț, între 312, anul edictului de la Milano, și aproximativ 360, cînd creștinismul devine dominant numeric. Abia atunci, abia după 360, se impune în limbă vocabularul creștin.

Creștinismul se extinde în Imperiu, și prea puțin în afara lui ; și se extinde în principal în centrele urbane, nu în rural. Ruralul rămîne, pînă tîrziu, păgîn.

Creștinismul devine dominant spre 360 AD, și tot atunci, nu mai devreme, sabbatum și dies dominica înlocuiesc dies Saturni și dies Soli în limbă.

În Dacia, dacă rămîne o populație romană, ea devine rurală foarte rapid. Centrele urbane sînt abandonate după 271, după retragerea aureliană. E greu de crezut că o populație rurală, și mult mai puțin rărită, în Dacia, a trecut la creștinism. Foarte probabil strămoșii românilor erau încă în Romania continua atunci cînd creștinismul devenea religie dominantă. Și aproape de centrele urbane.

Nu poți fi istoric serios și să spui în aceeași frază că creștinismul se răspîndește din marile centre urbane, și că s-a răspîndit și la populația complet ruralizată din Dacia părăsită de romani.

Irlanda, Georgia, Armenia

Să comparăm cazul Daciei, și să emitem ipoteza că a rămas aici o populație romanică, și că ea s-a creștinat lent, simultan cu populația din Imperiu.

Irlanda

În Irlanda creștinismul se răspîndește după 400 AD : se construiesc, între 450-600 AD, nu mai puțin de două sute de mănăstiri – mici, sărace, dar care au dăinuit și ale căror clădiri sau ruine supraviețuiesc și azi. Avem nume de sfinți și călugări, avem texte religioase, avem misionari irlandezi care se întorc să convertească marginile Europei creștine : 33 de sfinți irlandezi din secolul V, o sută din sec. VI, altă sută din sec. VII.

Există două tipuri de răspîndire a creștinismului : prin crearea de episcopii, în țările cu state puternice și centre urbane ; și prin crearea de mănăstiri, acolo unde nu existau centre urbane, statul era slab sau inexistent, populația era săracă, rurală, rară.

Irlanda e mică, de populația și de suprafața Transilvaniei.

Dar dovezile convertirii la creștinism sînt numeroase și concrete.

”Proto-românii au construit biserici de lemn care nu s-au păstrat”.

Norvegia are încă zeci de stavkirke, biserici de lemn, dintre care 21 durate înainte de 1200. Și s-au păstrat – nu grozav, dar s-au păstrat. Dacă proto-românii ar fi avut biserici de lemn, s-ar fi știut.

Ar fi rămas fie fundația de bolovani, fie locurile în care stîlpii de lemn au fost înfipți în pămînt. Arheologic, ar fi trebuit să rămînă urme. Dar nu există.

Georgia și Armenia

Sînt excelenți termeni de comparație pentru Dacia. Ca și Dacia, Georgia și Armenia sînt două țări mici, sărace, în munții Caucaz, permanent jefuite și arse de năvălirile persanilor.

Fiecare are o suprafață mică. Armenia e cît Moldova. Georgia e cît Muntenia și Moldova. Georgia are o populație de peste trei milioane de locuitori, Armenia sub trei milioane.

Georgia are biserici străvechi : Bolnisi Sioni din 531 AD, Svetitskhoveli din secolul IV, David Gareji (sec. VI) Anchiskhati, (530 AD) Jvari (sec. VI). Unele încă rezistă, altele au fost reconstruite. Dar Georgia are biserici, vieți de sfinți, scriitori bisericești : are autori din secolul V, pe Iakob Tsurtaveli și pe Petru Ivirul – și alte biserici din sec. VII și VIII.

Pe scurt, au o continuitate demonstrabilă.

Dacă strămoșii românilor s-ar fi creștinat, și ar fi rămas în Dacia, am fi avut fără îndoială mănăstiri, sau biserici, sfinți, vieți de sfinți, urme arheologice și texte. Dar nu avem. Și nu avem fiindcă nu au existat.

Să scoatem din calcul martirii din Tomis : Dobrogea face parte din altă provincie decît Dacia, Histria, Tomis și Callatis sînt porturi grecești, rămase în imperiul bizantin pînă la venirea slavilor și avarilor, nu fac parte din Dacia.

Slavii

După 550 AD, slavii intră în Balcani. Populația Imperiului bizantin fusese înjumătățită de anii fără vară, 538-539, ani de foamete, și ciuma lui Iustinian (541-542).

Slavii, să nu uităm, sînt păgîni. Dacă va fi supraviețuit vreo populație autohtonă creștină în Dacia, migrația slavilor păgîni a măturat-o. Chiar episcopiile bizantine din Balcani dispar, distruse de slavii păgîni. Timp de trei secole, între 550, venirea slavilor, și 860, convertirea bulgarilor, în Balcani episcopiile creștine sînt distruse, și creștinătatea supraviețuiește doar în orașele de pe coasta Adriaticii și a Mării Negre.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro