18 decembrie si simbolismul in politica
În urmă cu 25 de ani, pe 18 decembrie 1989, timișorenii ieșeau în stradă și strigau pentru prima dată “Jos Ceaușescu!”. Tot pe 18, dictatorul pleca într-o vizită de lucru în Iran, lăsând chestiunea revoltei de la Timișioara în seama Elenei Ceaușescu, a lui Manea Mănescu și Emil Bobu. În fața Catedralei din centrul orașului de pe Bega, sute de tineri scandau împotriva regimului, în vreme ce, în celelalte orașe ale țării, oamenii așteaptau înfrigurați vești, în special prin intermediul posturilor de radio occidentale…
Să mai spunem că în teoria politică, un răspuns așa-zis neconvențional la anumite semne care conotează autoritatea devine relevant din punct de vedere politic numai dacă beneficiază de o largă răspândire. Ceea ce a început la Timișoara la mijlocul lunii decembrie a anului 1989 se înscrie în această paradigmă. Valul revoluționar s-a bazat, din punct de vedere simbolic, pe un optimism tradus prin aspirația reintrării în drepturi. Statul lui Nicolae Ceaușescu nu mai oferea de multă vreme o protecție simbolică necesară. Valorile acestui stat erau fundamental greșite!
Tot pe data de 18 decembrie, dar în 2006, președintele Traian Băsescu condamna în Parlamentul României regimul comunist drept ilegitim și criminal. S-a spus adesea, în perioada care a urmat condamnării, că acesta a fost doar un act oficial simbolic. Dar să ne raportăm și la alte exemple de condamnare simbolică:
Primul președinte francez care a condamnat Vichy-ul ca parte din istoria statului francez a fost Jacques Chirac, în 1995, în legătură cu deportarea cetățenilor francezi evrei. Nu au făcut-o nici Charles de Gaulle, nici Georges Pompidou, nici Valéry Giscard d’Estaing, nici François Mitterrand. Obligația supremă a unui stat este așadar să apere viețile cetățenilor săi. Regimul de la Vichy nu a făcut-o, după cum nu au făcut-o nici dictatura lui Antonescu (Holocaustul din România, deportările și exterminările populației Roma) sau dictaturile comuniste semnate Dej și Ceaușescu. Deci nici statul totalitar comunist. Întregi categorii etnice și sociale au fost privite, spre a o cita pe Hannah Arendt în “Originile totalitarismului”, drept superflue. Traian Băsescu — discutăm aici actul condamnării, nu alte aspecte ale mandatelor sale — a fost așadar primul președinte care a cerut iertare victimelor dictaturii comuniste în numele statului român.
Ce rezultă de aici? Cât de dificilă este această acțiune de justiție morală? Când încercăm să ne punem respectivele întrebări și, eventual, să le și răspundem, trebuie să ne amintim și reacțiile isteric-negaționiste, cele banalizante, minimalizatoare, etc. Când Ion Iliescu a venit la putere, el a moștenit nu doar un sistem politic în criză, ci și o structură de simboluri care era adânc întipărită în sistemul politic (sens larg). Pe cale de consecință, orice schimbare adusă acelui sistem ar fi implicat, de asemenea, o schimbare simbolică radicală. Nu a făcut-o! Constituția din 1991 a neglijat cu brio aspectul simbolic al rupturii cu trecutul. După cum nu a făcut-o nici Emil Constantinescu. Ceea ce a urmat a fost de fapt o continuitate profundă la nivelul elitelor politice, economice, culturale, etc. Gestul condamnării comunismului de pe 18 decembrie reprezintă astfel prima intervenție radicală asupra setului de simboluri rămăs ca substrat al noului sistem politic, numit democratic. Dacă am privi altfel, atunci și Declarația de la Praga, inițiată printre alții de Václav Havel, Joachim Gauck și Vytautas Landsbergis, n-ar fi altceva decât un gest de suprafață. Nu este cazul. Ceea ce mulți teoreticieni ai politicii au definit ca “shadow democracy” poate fi interpretat și în această cheie a perpetuării unui permafrost simbolic al vechiului regim. Condamnarea de pe 18 decembrie 2006 a produs o ruptură fundamentală în logica și funcționarea sistemului politic post-1989. Trebuie apoi făcută dintru început precizarea că este însăși esența simbolurilor să fie ambigue sau să furnizeze înțelesuri diferite. Nu există însă nicio umbră de ambiguitate atunci când observăm că interpretările defavorabile Raportului de condamnare au venit cu precădere din zona celor vizați de constatarea continuităților cu Vechiul Regim (și fără a-i mai pune la suflet și pe teribiliștii anti-anticomuniști).
După 1989, democrația liberală nu se mai definește doar prin separația puterilor și pluripartidism (printre altele), ci mai ales prin ceea ce nu este: totalitarism! Experiența istorică traumatică a secolului XX ne-a arătat că la baza unui stat democratic nu este suficient să plasăm simplele “reguli ale jocului”. Instituțiile informale (cum este și condamnarea Vechiului Regim) sunt cel puțin la fel de importante și relevante. O condamnare simbolică deschide inclusiv calea unui nou mod de a face politică. Deschide apoi calea unor ameliorări legislative (legile în baza cărora au putut fi aduși în fața instanțelor torționari de tipul Vișinescu), calea unor programe și politici educaționale (manualul alternativ de istorie a comunismului), calea unor discuții publice privind cele mai bune metode de memorializare a experienței trecutului. Desigur, nimic din toate acestea nu poate fi realizat fără o dorință politică reală, dar cu siguranță nimic din toate acestea nu poate fi pus serios în discuție fără o schimbare fundamentală a paradigmei simbolice a unui stat.
Dacă România este o țară care încă își caută narațiunile oficiale cu privire la evenimentele de dinainte de 1989 și din timpul Revoluției, ea nu mai este în schimb o țară incapabilă să deceleze între Bine și Rău, între axiologia totalitară și cea democratică. Iar acest merit revine în exclusivitate unei zile de 18 decembrie din anul 2006. Și pentru că tot comemorăm eroismul celor de la Timișoara, care acum 25 de ani și-au pus în joc viețile pentru puterea unui simbol, ar fi de preferat să găsim decența de a accepta că simbolismul în politică nu este o conservă lingvistică goală, ci poate cea mai puternică garanție că lumea în care trăim este percepută în sensul irepetabilității ororilor trecutului.
INTERVIURILE HotNews.ro