30 de ani de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului în România
În data de 20 iunie 2024, se vor împlini 30 de ani de la momentul în care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția” sau „CEDO”) a început să producă efecte juridice pentru România.[1]
Deschisă spre semnare la Roma, în data de 4 noiembrie 1950, și intrată în vigoare în data de 3 septembrie 1953, Convenția a reușit să creeze poate cel mai avansat sistem internațional de protecție a drepturilor omului, un sistem care a cunoscut modificări succesive, prin protocoalele adiționale încheiate, atât din perspectiva sferei drepturilor protejate, cât și a mecanismului instituțional. Succesul s-ar putea să fie datorat faptului că încă de la început Convenția a prevăzut un sistem de organe abilitate să supravegheze îndeplinirea de către statele semnatare a obligației de respectare a drepturilor prevăzute de Convenție. În momentul actual, verificarea respectării drepturilor fundamentale de către statele semnatare se realizează în special prin soluționarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea” sau „CtEDO”) a plângerilor individuale formulate de persoanele fizice și juridice împotriva statelor, pe lângă plângerile inter-statale și, mai nou, avizele consultative pe care Curtea le poate oferi instanțelor aflate pe pozițiile cele mai înalte în sistemele judiciare naționale sau curților constituționale.
Fără putință de tăgadă, Curtea a avut și are în continuare un rol esențial în dezvoltarea progresivă a protecției oferite de Convenție, în special prin încercarea de a transmite constant statelor, printr-o formulă consacrată, că au sarcina de a asigura respectarea unor drepturi practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii; criticată mai mult sau mai puțin justificat pentru abordările sale ori apreciată pentru curajul de care dă adesea dovadă, Curtea rămâne pilonul central al sistemului, subiectul îmbunătățirii eficienței activității jurisdicției internaționale fiind o constantă a ultimelor decenii.
Împlinirea a 30 de ani de la momentul în care România a devenit parte la Convenție reprezintă un bun prilej pentru a reflecta asupra experienței româneștiîn cadrul acestui sistem european, conceput pentru a completa mecanismele interne prin care se asigură protecția drepturilor fundamentale.[2] Impactul asupra sistemului juridic este incomensurabil, nu doar prin cauzele soluționate de Curte și care au generat importante modificări în dreptul român și în practica autorităților naționale, cât mai ales prin logica sistemului și printr-un efect mai puțin observabil la prima vedere, dezvoltat în timp, de creare și consolidare a unei paradigme juridice bazate pe democrație, stat de drept și, în ultimă instanță, pe apărarea demnității umane, valoare primordială pe care se întemeiază drepturile fundamentale.
Dacă arhitectura statală creată prin Constituția din 1991 a pus bazele pentru integrarea României în sistemul Convenției, aceasta din urmă a oferit adesea elemente de substanță utile protejării drepturilor fundamentale. Posibilitatea recunoscută instanțelor judecătorești (dar și a altor autorități publice) de a aplica cu prioritate Convenția, mai ales în interpretarea dată de CtEDO, față de dispozițiile contrare mai nefavorabile din legile interne, a pus la îndemâna instanțelor judecătorești un puternic instrument prin care, treptat, centrul de greutate a putut fi mutat de la legalitate, înțeleasă ca un automatism de aplicare a normelor interne, către o legalitate condiționată de compatibilitatea acestor norme interne cu drepturile garantate prin Convenție.
Mai mult decât atât, instanțele judecătorești au preluat din jurisprudența CtEDO și au aplicat în practica lor structuri logice de analiză ce au ca scop nu doar să asigure o protecție efectivă a drepturilor fundamentale, dar și să soluționeze eventualele conflicte care ar putea să apară între diferitele valori și interese protejate prin drepturi distincte (e.g.,protecția vieții private vs. libertatea de exprimare).
În egală măsură, Curtea Constituțională face adesea trimitere în deciziile sale la jurisprudența relevantă a CtEDO și, mai mult decât atât, a creat anumite mecanisme inspirată fiind de practica Curții de la Strasbourg (de exemplu, cerințele de calitate a legii – previzibilitate, precizie, claritate – invocate tot mai des în ultimii ani în cadrul controlului de constituționalitate și utilizate pentru rezolvarea unor aspecte complexe[3] se întemeiază pe o preluare de către Curtea Constituțională a unui standard de analiză dezvoltat de CtEDO care impune ca orice ingerință într-un drept fundamental să se întemeieze pe o bază legală accesibilă și previzibilă). Cum sfera relațiilor acoperite de dispozițiile Convenției este una foarte largă, rar se mai poate identifica o anumită materie în care jurisprudența CtEDO să nu fie aplicabilă, măcar cu caracter principial.
Impactul hotărârilor pronunțate de CtEDO în cauzele împotriva României nu s-a limitat doar la anumite cauze specifice, ci, adesea, efectul asupra sistemului juridic a fost mult mai profund și extins. Câteva exemple ar putea fi elocvente. Întărirea principiului securității juridice – o componentă esențială a statului de drept – s-a realizat și prin eliminarea posibilității formulării de către procuror a unei căi extraordinare de atac, în materie civilă (i.e., recursul extraordinar în anulare), ca urmare a condamnării statului român în cauza Brumărescu (1999).[4] Plângerile formulate de persoanele care nu au reușit să obțină măsurile reparatorii în contextul anevoiosului proces de restituire a bunurilor care au fost confiscate de regimul comunist au fost atât de numeroase încât CtEDO a apelat la mecanismul hotărârii-pilot pentru a indica statului român că trebuie să ia măsuri efective și cu celeritate pentru asigurarea respectării dreptului la restituire (Maria Atanasiu și alții – 2010).[5] Existența unei jurisprudențe neunitare, chiar la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a condus CtEDO la concluzia unei încălcări a principiului securității juridice, cu efectul privării reclamantului de un proces echitabil (Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții – 2016).[6] Cele trei exemple pe care le-am ales sunt diferite din perspectiva problemelor concrete ridicate, însă, dacă vălul construcției juridice este dat la o parte, se poate observa o valoare comună, și anume imperativul protejării securității juridice.
Cauzele în care CtEDO a constatat o încălcare a drepturilor fundamentale de către statul român vizează chestiuni dintre cele mai diverse: condițiile din închisorile din România care nu sunt compatibile cu standardul impus de Convenție; durata foarte ridicată a procedurilor judiciare care a condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil; lipsa unor investigații penale, care să fie realizate în mod efectiv de către autorități; lipsa unui minime recunoașteri a unei forme de protecție juridică pentru cuplurile formate din persoane de același sex și multe altele.
Nu ne propunem în acest context să realizăm o trecere în revistă a cauzelor în care CtEDO a constatat o încălcare a Convenției de către statul român. Sunt prea numeroase și eforturi suplimentare sunt necesare în special din partea autorităților pentru punerea efectivă în aplicare a hotărârilor CtEDO, iar obligația de a respecta hotărârile Curții de la Strasbourg nu se rezumă doar la hotărârile pronunțate împotriva României, ci se extinde la întreaga jurisprudență.
Ceea ce vrem să subliniem este faptul că cei 30 de ani de aplicare a Convenției în România au impulsionat o schimbare de paradigmă. La urma urmei, în spatele fiecărui drept fundamental se află o valoare protejată, toate foarte importante într-un sistem democratic: de exemplu, accesul la o justiție independentă, limitarea intruziunilor autorităților în viața privată sau protejarea libertății de exprimare sunt elemente diferite, fiecare protejând valori diferite, însă toate fel de importante pentru o societate democratică.
Protejarea acestora valori depinde în egală măsură atât de efortul particularilor de a-și invoca drepturile protejate de Convenție în fața instituțiilor statale, cât și de deschiderea instanțelor judecătorești de a le recunoaște importanța și a asigura astfel accesul la un remediu jurisdicțional eficient. Drepturile fundamentale ce protejează cetățenii de ingerințele statale sunt baza oricărui sistem democratic; ele ar trebui cunoscute suficient de bine de cei în favoarea cărora le sunt recunoscute. Din păcate, credem că aici mai avem de lucru: disciplina drepturilor fundamentale – așa cum sunt ele impregnate de jurisprudența CEDO – nu este studiată semnificativ nici măcar la nivelul facultăților de drept din țară. Nu mai vorbim de lipsa unor programe adecvate de popularizare în mediul pre-universitar, în școală sau alte forme de instruire. Credem cu tărie că una din pietrele fundamentale ale unui sistem democratic constă în cunoașterea și fructificarea acestor drepturi de către populație, iar lipsa unui sistem adecvat de educație în acest domeniu este o carență ce ar trebui îndreptată cât mai rapid posibil.
Chiar dacă, adesea și din diferite cauze, mecanismele interne sau europene de protecție a drepturilor fundamentale nu reușesc să își atingă scopul pentru care au fost create, proclamarea eșecului acestor sisteme nu este nicidecum o soluție: pe de o parte, apărarea drepturilor fundamentale nu este o bornă ce trebuie atinsă, ci un proces care trebuie întreținut constant; pe de altă parte, ar însemna să uităm de unde am plecat – astfel cum s-a arătat „afirmația că protecția drepturilor omului în Europa se naște din cenușa de la Auschwitz nu este, deci, o simplă figură de stil recurentă în cărțile profesorilor de drept european”.[7]
Așadar, împlinirea celor 30 de ani de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului în România este nu doar un bun prilej pentru a analiza rezultatele, cât și un moment oportun pentru a aduce în discuție chestiunea protejării prin cunoaștere a drepturilor fundamentale.
Un articol semnat de Dragoș Bogdan, Managing Partner – dbogdan@stoica-asociatii.ro și Constantin Pintilie, Managing Associate – cpintilie@stoica-asociatii.ro – STOICA & Asociații
[1] Convenția și protocoalele sale au fost ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994. La data de 20 iunie 1994, România a depus instrumentele de ratificare. Această din urmă dată este cea de la care Convenția produce efecte, pentru România, în ordinea juridică internațională. În acest sens, a se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, ed.2, C.H. Beck, București, 2010, p.1637.
[2] Pentru o analiză a relației dintre mecanismele interne și cele internaționale pentru protecția drepturilor fundamentale a se vedea I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. 16, vol. I, C.H. Beck, București, 2023, pp. 185-189.
[3] A se vedea C. Pintilie, Limitarea și ordonarea puterii prin controlul previzibilității legii, în volumul După 30 de ani: justiția constituțională în România (coord: B. Dima, V. Perju), Humanitas, București, 2023, pp. 94-128.
[4] CtEDO, Brumărescu c. României, cererea nr. 28342/95, hotărârea din 28 octombrie 1999.
[5] CtEDO, Maria Atanasiu și alții c. României, cererile nr. 30767/05 și 33800/06, hotărârea din 12 octombrie 2010.
[6] CtEDO, Parohia Greco-Catolică Lupeni și alțiic. României, cererea nr. 76942/11, hotărârea din 29 noiembrie 2016.
[7] R. Bercea, Protecția drepturilor fundamentale în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului, C.H. Beck, București, 2020, p.2.