Padova. Sala celor 40 și un sărut pentru istorie
Umbrită de nimbul strălucitor al învecinatei Veneții, Padova nu este pe lista „suspecților de serviciu” pentru turiștii care vizitează Italia. Și nici nu știu ei ce pierd… Poate că nu e instagramabilă ca La Serenissima și nici romantică, așa cum e Verona, și ea aflată în apropiere, însă Padova e un oraș al rafinamentului intelectual și artistic, o fostă uzină de mare putere a gândirii europene, loc de unde a început „revoluția” artei renascentiste și loc de veci al unuia din cei mai populari sfinți ai lumii catolice. Universitatea, Capela Scrovegni și mormântul sfântului Anton sunt reperele celor trei mari valori cultural-istorice padovane.
Și ar mai fi și alte lucruri de menționat, dar, într-o singură zi, cât am avut eu să văd orașul, aceste trei argumente au fost îndeajuns să mă convingă să revin cu proxima ocazie.
***
Universitatea din Padova a fost fondată în septembrie 1222, de un grup de studenți și profesori bolognezi rebeli, care s-au refugiat pe malul Padului – mișcare ce aduce aminte de secesiunea similară a studenților de la Oxford, care în 1209 s-au refugiat la Cambridge. În ambele cazuri, studenții și profesorii lor plecați în exil căutau mai multă libertate academică, un lucru greu de explicat și înțeles la vremea aceea în cea mai mare parte a Europei. De fapt, foarte posibil, acest concept se înțelegea pe atunci doar la Bologna, Oxford, Cambridge și Paris, fiindcă Padova a fost a cincea universitate europeană, în ordine cronologică.
Au fost cam o mie de tineri, cei care în 1222 au pus bazele acestei veritabile republici autonome a studenților, la Padova. Universitatea și-a sporit forțele intelectuale prin valuri succesive de migrații studențești venite din Bologna, în 1306 și 1322, consolidându-și totodată reputația de spațiu al învățării libere. La fel ca la Bologna, studenții padovani aveau puterea de a-și alege profesorii și de a le stabili remunerațiile.
Bucuroși să știrbească un pic din prestigiul Bolognei, padovanii i-au primit cu brațele deschise pe studenți. Încă din secolul al XIII-lea, orașul alegea patru funcționari, numiți trattatores studii, pentru a supraveghea bunul mers al universității. Autonomia „republicii studențești”, spiritul ei deschis și liber – care se regăsește și în deviza instituției, „Universa Universis Patavina Libertas” („Libertatea padovană completă, pentru toți” – într-o traducere aproximativă) – și sprijinul oferit de comunitatea locală au fost trei dintre ingredientele succesului universității. Astfel, în secolele XV și XVI, universitatea padovană a ajuns una dintre cele mai prestigioase din Europa. Aici au predat savanți iluștri, ca Galileo Galilei, Nicolaus Copernicus sau polimați de talia lui Nicolaus Cusanus.
Pe de altă parte, cu toată deschiderea ei către cunoaștere, universitatea padovană nu s-a deschis și către studenții fără dare de mână. Ba chiar, în anii 1400, introducerea unui sistem de taxe de examinare costisitoare și cutuma unor festivității grandioase la absolvire, a făcut ca studiile la Padova să nu și le permită decât cei foarte bogați. Și la Padova, ca și Bologna, doar câte un student sărac pe facultate era scutit de taxe. Acest regulament a contribuit la o segregare socială a universității, după cum remarcă istoricul Jacques Verger în volumul „Universitățile în Evul Mediu”.
***
Refugiat și eu din aglomerata Veneție la Padova, timp de o zi, m-am pregătit pentru un rendez-vous memorabil cu istoria glorioasă a acestei universități, dar m-am cam dezumflat în timpul turului ghidat, cam lapidar în conținut și cam scurt în timp. Sediul istoric al universității este găzduit de Palazzo del Bo (Palatul Boului), numită așa după hanul care funcționa pe același loc, până la construcția sediului universității, în 1539. Este o clădire renascentistă somptuoasă, cu o curte interioară, Cortile Antico, încadrată de colonade și tapetată cu blazoane ale foștilor studenți și profesori.
Decepția vizitei a fost amfiteatrul anatomic, care se păstrează aproape la fel ca la construirea sa, în 1595. Este cel mai vechi care s-a păstrat și cel care a constituit un model pentru toate universitățile europene, în secolele următoare. Accesul este însă restricționat. Se poate doar arunca o privire spre sală, de la nivelul de dedesubt, prin ovalul strâmt decupat chiar în mijlocul sălii, pe unde erau introduse cadavrele pentru disecție. Vreo 10-12 capete curioase ne-am zgâit de jos în sus spre amfiteatru și cam asta a fost tot. Spre comparație, la Bologna se poate vizita fără nicio opreliște amfiteatrul anatomic, care datează din 1637 și, în treacăt fie spus, e mult mai frumos.
Revenind la Universitatea din Padova, pe parcursul turului se mai vizitează Aula Magna, tapetată și ea cu blazoane ale foștilor studenți. Înainte vreme, în Aula Magna era școala de științe juridice, unde a predat și Galilei, al cărui nume îl poartă acum sala. De asemenea, mai este deschisă publicului frumoasa Sala de Medicină, cu mobilier de epocă, și ea împodobită cu blazoane.
Ultimul stop al turului ghidat este Sala celor Patruzeci. Această încăpere își ia numele de la cele patruzeci de chipuri ale unor studenți celebri, pictate pe pereți. Portretele, care nu pretind să fie oglindiri fidele ale trăsăturilor reale, au fost realizate în 1942.
Și aici a intervenit surpriza care e lecuit decepția inițială: printre personajele ilustre zugrăvite pe pereți l-am regăsit pe stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716), om luminat, autorul primei hărți a Țării Românești, dar care a pus la cale mazilirea nepotului său, Constantin Brâncoveanu. Stolnicul a studiat aici filozofia și anatomia, în 1667-1668. Cantacuzino are și un bust de marmură, în aceeași sală, donat de Academia Română în 1963.
Alt student celebru al cărui portret se află aici este Ștefan Bathory (1533-1586), nobil transilvănean născut la Șimleu Silvaniei, principe al Transilvaniei între 1571 și 1586, ales rege al Poloniei în 1576. Bathory este cel care a fondat în 1581 prima universitate de pe teritoriul actualei Românii, Colegiul Iezuit de la Cluj. El a pus, astfel, bazele unei tradiții universitare continuate, cu ceva sincope, ce-i drept, în ziua de azi, de Universitatea „Babeș-Bolyai”. Nu putem să nu ne gândim că a luat această decizie inspirat fiind de perioada de studenție padovană, despre care nu se cunosc, însă, foarte multe lucruri.
Un al treilea personaj din Sala celor Patruzeci care are legătura cu istoria României este Alexandru Mavrocordat (1636-1709), grec din Fanarul constantinopolitan, care a studiat la Padova medicina și filosofia între 1660 și 1663. Întors în capitala imperiului otoman, el a ajuns mare dragoman (translator-șef) al Înaltei Porți, poziție din care a participat la al doilea asediu al Vienei, în 1683, și la tratativele de pace de la Karlowitz, din 1697, prin care Austria a obținut Ungaria (cu pașalâcurile de Timișoara și Oradea) și, de facto, Transilvania. Alexandru Mavrocordat a fost fondatorul dinastiei de domni fanarioți care au ajuns în repetate rânduri în secolul următor să stăpânească în Țara Românească și Moldova.
Tot în Sala celor Patruzeci e păstrată și catedra de la care, potrivit tradiției, a predat Galileo Galilei, între anii 1592 și 1610. Au fost „cei mai buni 18 ani din viața mea”, avea să scrie Galilei, la bătrânețe.
La finalul turului, coborând pe o scară monumentală, ultimul student padovan celebru cu care se întâlnesc participanții la vizită este Elena Lucrezia Cornaro Piscopia, întrupată într-o frumoasă statuie. Ea a fost prima femeie care a absolvit o universitate, primind titlu de doctor în filozofie la Padova, în 1678. Citeste restul articolului si comenteaza pe contributors.ro
Bogdan Stanciu lucrează în comunicare și este doctor în istorie.