Cronica de carte: Stelian Tănase, Negustorul de antichități

În calitatea sa voluptuos asumată de autor omniscient, de promotor al viziunii despre personaj, cum se spunea odinioară la cursurile universitare de Naratologie, Stelian Tănase se răsfață în a oferi cititorului romanului Negustorul de antichități (Editura Corint- Fiction, București, 2023) o mulțime de indicii referitoare la arondarea cărții sale la modelul balzacian.

Enumăr în cele ce urmează doar câteva dintre ele.

Mai întâi faptul că atât pe una dintre paginile de gardă cât și pe coperta a patra a cărții este reprodus un citat din autorul Comediei umane. Citat ce sună astfel: “Există două istorii. Una oficială, mincinoasă, o alta secretă, unde găsim adevăratele cauze ale evenimentelor”.

Și așa cum cititorul se va convinge lesne, în Negustorul de antichități ne e dat să aflăm, și nu oricum, ci cu lux de amănunte și cu un gust exacerbat al detaliului, povestea obligatoriu și absolut adevărată a ultimilor ani de viață, a intențiilor și planurilor, fie ele ori pe față ori secrete, ca și a morții lui Candid Ițescu. Care, așa cum ni se va spune mai încolo, undeva către mijlocul romanului, este sau, mă rog, era, o ființă greu de descifrat.

De fapt, Candid Ițescu (să nu vă mire numele oarecum ciudat al protagonistului căci mai la vale vor urma altele și altele încă și mai bizare, precum Gore Saizu, Iuda Trăncănel de profesiune avocat, Puf Coviltir, general, la fel ca și dl. Obae, Beno Vlahide, Ioșka Zombi, Porfirie Zaț ori Țuki Kuțitaki, și lista e departe de a fi completă) este mai puțin un negustor de lucruri vechi și de valoare, cât mai degrabă un colecționar. Așa că nu putem să nu ne amintim că un mare critic literar francez a clasificat personajele balzaciene în trei mari categorii, dintre care una e aceea a colecționarilor. Căreia îi aparține și eroul romanului lui Stelian Tănase. “Colecționarul- ne încredințează la un moment dat autorul- este un personaj aparte. Face parte dintr-o sectă de inițiați. Extrem de exclusivistă, nu?”

Fost profesor universitar, acum ieșit la pensie, un profesor cu operă adevărată, așadar invidiat de lumea academică mustind de impostori, plagiatori, șpăgari, –paginile consacrate momentelor încheierii carierei didactice ale protagonistului sunt de o savoare extraordinară, de extracție gogoliană, și cinice, și triste, și mai mult ca sigur ele decontează câte ceva din trăirile proprii ale lui Stelian Tănase, așa cum o fac, de altfel, și cele în care e vorba despre stupiditatea și cupiditatea editorilor- simte că i se apropie moartea.

Așa că, mai întâi, cu ajutorul lui Gore, ține să și expună colecția la Sala Dalles, asta spre invidia târgului sau a guberniei, după care are în și de gând să o doneze Statului. Din dorința ca ea să nu se risipească. Numai că Statul e indiferent la artă și cultură, vrea totul de-a gata, așa ca tot în sarcina colecționarului și a omului său de încredere cade găsirea unui loc în care aceasta să fie adăpostită.

Planurile lui Ițescu și perspectiva dezmoștenirii implicite nu sunt deloc pe placul celor trei copii ai săi- Luxița, Dinu și Șerban- care pun la cale răpirea profesorului din casa lui veche și luxoasă din strada Popa Chițu, internarea, cu complicitatea unui neuropsihiatru și cu aceea a avocatului Trăncănel, în azilul administrat cu mână de fier de managerul general Aneta Zbiru. Loc de unde, după tot felul de peripeții, chiar și după o spovedanie eșuată, profesorul Ițescu va izbuti să evadeze cu ajutorul aceluiași om de nădejde. Gore. Care, de altfel, va fi și răsplătit de narator pentru binele făcut, căci el e singurul ce va supraviețui odată tărășenia încheiată.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro