EUobserver: Lecţiile Habsburgilor pentru politica externă a Europei

O dată în plus, în această săptămână, şefii de stat şi de guvern din UE trebuie să decidă, sau nu, lansarea tratativelor de aderare cu Macedonia de Nord şi Albania. Şefii principalelor instituţii ale UE au subliniat că cele două ţări „au făcut ceea ce le-am cerut”. În luna iunie a anului trecut, decizia a fost amânată din cauza unor disensiuni de ordin intern. Vreo 14 ţări din Europa Centrală şi de Est au pledat pentru începerea tratativelor de aderare. Dar Franţa şi Olanda au refuzat, invocând lipsa de sprijin din partea populaţiei. Vor reuşi cele două ţări de această dată? Vor mai face la fel şi cei care le-au sprijinit tacit în iunie?, se întreabă EUobserver, citat de Rador.

Asistăm aici la clasica dinamică a „jocului hărţuielii”: o mare putere, sfâşiată între mari rivali, contestată constant din toate părţile. UE este o asemenea putere. Statele membre ale UE din est se tem că Rusia şi Turcia destabilizează Balcanii. Asta s-a întâmplat anterior de mai multe ori în istorie. Şi rareori lucrurile s-au terminat cu bine. Aceste state membre susţin că, dacă UE nu reuşeşte să ofere Balcanilor o perspectivă politică, întreaga regiune va deveni instabilă, iar asta ar slăbi UE.

„Departe”

Totuşi, pentru ţările din vestul UE, Balcanii sunt departe. Ele preferă să se concentreze asupra unor probleme precum războiul comercial cu SUA, Brexitul, atacurile cibernetice, operaţiunile militare ale Rusiei şi Chinei în Arctica sau asupra altor probleme.

În ultima sa carte, „Marea strategie a Imperiului Habsburgic”, istoricul american A. Wess Mitchell scrie că cele mai hărţuite puteri din istorie nu au durat mult. Principala problemă cu care s-au confruntat a fost timpul: ele erau înconjurate de inamici, dar nu se puteau lupta cu toţi odată. Cum alianţa occidentală postbelică are probleme, UE se trezeşte într-o situaţie similară.

Bruxelles-ul ar putea învăţa nişte lecţii de la vechii Habsburgi.

Imperiul Habsburgic a supravieţuit secole de-a rândul. În zilele de glorie, el se întindea din Spania şi Olanda până în Croaţia şi Galiţia, în Ucraina.

Împăratul Josef I se plângea odată: „Aliaţii mei ştiu cât de divizată îmi este puterea militară, împrăştiată fiind prin toate colţurile Europei… cum stau în Ungaria şi în Transilvania, cât de greu îmi este să formez o forţă ca să mă apăr în cazul unui brusc pericol venit din partea Suediei, de care trebuie încă să ţin seamă, cât de slab sunt… într-un imperiu în care, ca şef, ar trebui să fiu cel mai puternic”.

Mitchell nu face nicio paralelă cu Uniunea Europeană. Dar ea este evidentă şi sare în ochi din fiecare pagină.

Cum a fost posibil ca un mare stat atât de complex şi de divizat, locuit de germanofoni, de unguri, de slavi, de italieni şi de alţii, un stat marcat de dificultăţi financiare, să reuşească să rămână intact atât timp fără să fie contestat de rivalii din toate părţile?

Răspunsul este acela că Habsburgii au învăţat să se descurce cu puţinele mijloace pe care le aveau la dispoziţie. „Au jucat un ‘meci lung’ în geopolitică”, scrie Mitchell, convingându-i pe prieteni şi pe adversari deopotrivă să administreze de bunăvoie lungile frontiere ale imperiului şi desfăşurând o hegemonie benignă în toate ţinuturile turbulente din mijlocul Europei”.

Principalul obiectiv al Habsburgilor era să câştige timp. Principala lor strategie era aceea de a mai amâna conflictele, eventual, chiar evitându-le. Armata imperială era slabă. Împăratul a cheltuit mulţi bani ca să mulţumească toate grupurile etnice şi de limbi diferite. Dar armata nu primea fonduri suficiente or, teritoriul Habsburgilor era vast. Evitarea unui conflict era vitală. „A răzbi” a devenit deviza politicii. Vă sună ceva cunoscut?

În afara faptului că era mică, armata Habsburgilor era totodată una în defensivă. Prusia, Rusia, Turcia şi Franţa încercau deseori să aţâţe etniile din imperiu unele împotriva celorlalte. În replică, împăratul a format alianţe cu ţări, mici şi mari, de peste graniţe. Aceşti aliaţi au format o zonă-tampon.

Paralele din istorie

UE se confruntă cu probleme similare. La fel ca Habsburgii, ea trebuie să găsească nişte căi prin care să „navigheze” pe o hartă politică tot mai tulbure şi să rămână fermă fără să aibă avantajul unei dominaţii de ordin militar. O lecţie este aceea de a investi în diplomaţia europeană.

O alta e aceea de a împiedica zona-tampon a Europei să devină zonă de conflict. Macedonia de Nord şi Albania au nevoie de o perspectivă europeană, astfel încât puterile din afară să nu le poată folosi pentru a destabiliza UE.

Balcanii şi frontierele estice ale UE vor fi „principalele priorităţi ale politicii noastre externe”, a declarat noul şef al politicii externe a UE, Joseph Borrell în timpul audierii sale din Parlamentul European.

E opţiunea corectă. Până la urmă, tocmai manevrele neglijente din Balcani s-au dovedit fatale Imperiului Habsburgic.