Alegeri 2024. „Oricum, fac ce vor”. Da, dacă nimeni nu le cere să răspundă pentru nimic
„Președintele acesta n-a făcut nimic”. Așa e: am acceptat un deceniu de stagnare. Mai înainte de toate, în numele luptei dintre președinte și primul ministru, apoi în cel al crizei (pandemice) și, în fine, în cel al „stabilității”. Am uitat, din precedentele noastre istorii, că de fiecare dată stagnarea ne face să coborâm, ca societate, la ceea ce e punctul nostru de echilibru: feudalismul, scrie profesorul Mihai Maci în Contributors.ro.
Să fim serioși, o știm bine cu toții: dezamăgirea postelectorală e o formă de autocompătimire. „Noi am sperat, noi am crezut, noi ne-am gândit că…, dar, uite, cei în care ne-am pus nădejdea ne-au mințit, ne-au trădat și, acum, ne fură”.
„Mai înainte de a-i vota, i-am acceptat”
Onest vorbind, o asemenea scuză nu ține: cei pe care i-am avut de votat sunt pe scena publică demult, am apucat să vedem ce pot și, cel puțin în ultimul an, deopotrivă intențiile și apucăturile le-au fost cât se poate de explicite. Mai înainte de a-i vota, i-am acceptat. în numele libertății de expresie am considerat că fiecare poate spune ce vrea, de multe ori am rezonat cu formularea pe care ei o dădeau frustrărilor comune, ne-au amuzat și n-am avut reacții nici măcar la derapajele lor.
„Dar aceștia sunt. Nu noi îi scoatem în față, ci partidele”. Așa e, dar ce-au ajuns partidele în lumea noastră? Unde mai sunt doctrinele și programele lor? O înșiruire de platitudini de genul „România merită mai mult”, ”Români în Europa”, ”Cu credință, înainte!”, care de mult nu mai spun nimic și nu se adresează nimănui.
Dincolo de ele nu e decât teritoriul abisal al intereselor de grup și personale. N-am reacționat în niciun fel atunci când, de la începuturile democrației noastre, traseismul a constituit un fenomen de masă la nivelul vârfurilor politicii. Și nici atunci când un politician a spus, cu dispreț, că doctrinele n-au nici o importanță.
Numai că, în absența unor repere principiale, care să-i adune pe oameni în funcție de convingeri, ce altceva mai sunt partidele decât, efectiv, grupuri infracționale organizate? Căci la baza lor nu mai e nimic altceva decât trocul loialității (față de șef) contra protecției (de grup) când un membru „are probleme”.
Într-un asemenea grup se va impune întotdeauna cel mai feroce și mai lipsit de scrupule, cel care va face din „oamenii lui” o armată de invazie și de ocupație și le va împărți prada luată. Faptul că am acceptat ca partidele să devină așa ceva nu e vina lor, ci a noastră; a apatiei noastre civice.
„Totuși, e o diversitate de oferte, avem campanie și alegeri libere”. Chiar așa? În ce constă diversitatea în absența unor situări doctrinare și a unor programe clare? În faptul că diverse persoane etalează talente care nu nicio legătură cu funcția pentru care candidează și presa mercenară îi supune unor teste de cultură generală?
Mai mult sau mai puțin, ideea de campanie electorală, poate pe model american, începe să aibe o legătură tot mai slabă cu politica (adică cu acele lucruri care ne privesc pe toți) și una tot mai mare cu spectacolul. Nu e întâmplător faptul că ea se termină în și cu manele. E și o dovadă a faptului că, în loc să dea o direcție și să-i îndemne la mai mult pe cei pe care vor să-i conducă, oamenii politicii preferă să urmeze și să flateze preferințele mulțimii.
Uităm faptul că, în esența lui, spectacolul e zgomot și în această hărmălaie nu mai e cu putință niciun dialog. Dacă cetățenii nu-și mai pot spune păsurile și dacă cei ce aspiră la funcții publice nu mai explică ce intenționează să facă, dacă vocile nu se mai aud și problemele nu se mai dezbat, atunci de ce suntem dezamăgiți one day after? Am vrut o lună de chermeză și distracție în contul a patru ani de stagnare. Asta am primit.
„Am acceptat un deceniu de stagnare”
„Președintele acesta n-a făcut nimic”. Așa e: am acceptat un deceniu de stagnare. Mai înainte de toate, în numele luptei dintre președinte și premier, apoi în cel al crizei pandemice și – în fine – în cel al „stabilității”.
Am uitat, din precedentele noastre istorii, că de fiecare dată stagnarea ne face să coborâm ca societate la ceea ce e punctul nostru de echilibru: feudalismul. În chip funciar, feudalismul presupune existența a două tipuri de umanitate: cei care conduc și cei care sunt conduși.
Între cele două umanități diferența e aceea dintre om și animal. Și ea e consfințită prin linii de separare absolute și intransgresabile. Se numesc privilegii. Fiecare mandat le aduce aleșilor alte și alte privilegii, care fac ca funcția lor să fie o sursă de putere și de avere și să piardă orice legătură cu menirea ei originară: aceea de a reprezenta cetățenii dintr-o comunitate în forul dezbaterii naționale.
Ce-am făcut și ce facem noi, în cei patru ani dintre alegeri, împotriva acestei stări de lucruri? Cârtim, înjurăm și ne e ciudă că n-avem și noi parte. Numai că acestea sunt orice numai atitudini civice nu și ele nu-i vor vor împiedica deloc pe oamenii politici să-și adauge noi și noi privilegii. Atunci când spunem că într-un stat democratic „cetățeanul e stăpân”, asta înseamnă că cetățeanul cere seamă aleșilor lui tot timpul, nu o dată la patru ani. Iar în acest interval ei fac, cum spunea un personaj dispărut de pe scena publică, „ce vor”.
„Dar oare a asista pasiv la felul în care alții fură nu se cheamă complicitate la furt?”
„Oricum, fac ce vor”. Da, dacă nimeni nu le cere să răspundă pentru nimic. Oamenii politici nu sunt cu nimic deosebiți de noi: și noi ne dorim să avem cât mai mult, făcând cât mai puțin (poate acest „principiu al minimului efort” e ceva constitutiv naturii noastre animale).
Diferența e aceea că ei au la dispoziție un mecanism instituțional care le permite să realizeze acest lucru, în vreme ce majoritatea cetățenilor, izolați în singurătatea sau în mediul lor familial, nu pot decât decât să acumuleze frustrarea că nu sunt capabili de așa ceva.
Și, evident, să-și prezinte eșecul ca pe-o realizare: ei n-au intrat în politică pentru că sunt onești. Muncesc, nu fură. Dar oare faptul de-a asista pasiv la felul în care alții fură și, în egală măsură, batjocoresc instituțiile statului nu se cheamă complicitate la furt? Câte decenii ne vor mai fi necesare pentru a înțelege că orice ”grup organizat” are puterea de a pune presiune pe decidenți? De aceea au judecătorii, armata, poliția și oamenii politici salarii și pensii mari: pentru că – atunci când e vorba să-și apere interesele – acționează ca un grup compact. Și ceilalți? Dacă e ceva, stau acasă și se uită la televizor. Ei bine, ceea ce li se dă și lor, li se dă la televizor.
„Oricine-ar veni, tot așa o să fie. Unii o să lucre, alții o să fure”. Greu de spus ce e dincolo de o asemenea afirmație: clasicul nostru fatalism sau, mult mai simplu, o (prea) mare toleranță la disfuncționalitate.
Mi se-ntâmplă să fac drumul, cu „mijloacele de transport în comun”, de la Oradea la Cluj. Acum, linia e de tren e în proces de modernizare. Pe vremea când era funcțională, trenul făcea trei ore și jumătate-patru ore. Acum, autobuzele care-l înlocuiesc fac patru ore și jumătate-cinci ore. Vorbim de 160 de kilometri. Asta revine la puțin peste 30 de kilometri pe oră. E, aproximativ, viteza unui alergător (care, evident, nu poate fugi 160 de kilometri).
Dar în care țară din lume, unde s-a inventat roata și unde sunt mașini se parcurg distanțele dintre orașe cu 30 de kilometri pe oră? În care țară din lume „producția științifică” din universități constă în „completarea dosarului” cu CV + „listă de lucrări” în „format” ARACIS, CNCSIS, Europass și altul, și altul, mereu altul, la nesfârșit? Sunt vinovați cei care fac asemenea lucruri sau noi, cei care le acceptăm? Care mai trântim una „românească”, dar le facem pe toate că, oricum, „n-ai ce face”. Esența politicii constă în faptul de a alege. Dacă ceva nu merge, alegem o altă variantă. Și dacă nu avem o altă variantă, o creăm. Așa s-a născut modernitatea: creând alternativa la feudalism.
„În lumea culturii orale, totul e în afară, omul e neproblematic”
„Ăștia sunt oamenii (alegătorii). N-ai ce să le faci”. Asta dacă înțelegem omul ca fiind „așa cum e” de la natură sau din creația lui Dumnezeu. Numai că dacă omul e așa ab originem, atunci nu e responsabil de nimic. Câinele care te mușcă sau boul care te-mpunge e „vinovat” pentru ceea ce face? Asta e natura lui și el doar i se supune. Numai că omul, spre deosebire de animal, nu doar e, ci și devine. Și devenirea lui e un proces social care poartă numele de învățare.
Dacă oamenii noștri au recăzut în străvechea lor cultură orală, care substituie hărmălaia vocilor interiorizării și înțelegerii cuvântului scris, însemnă că școala a eșuat pe melegurile noastre. Înseamnă că cel și cei cu „România Educată” au făcut cel mai mare păcat ce poate fi imaginat la adresa unei țări: prin cuvinte false, prin lipsă de interes și de competență și legi nefolositoare și-au bătut joc de sufletul acestui popor. Și lucrul acesta ar trebui să apese, ca un blestem, pe capul lor în eternitate!
În lumea culturii orale, totul e în afară, omul e neproblematic. Ceea ce i se-ntâmplă ține de „soartă” sau de „mâna lui Dumnezeu”. Individul nu poate decât să plângă după ce i se ia și să se bucure de „ce i se dă”. Și cu „ce i se dă” supraviețuiește la limita umanului.
„E un bine amar în tot răul”
Câți dintre cei îmbogățiți nu trăiesc, în continuare, cu aceste reflexe ale sărăciei? Numai că supraviețuirea nu are morală, omul fără interioritate se bucură și se-ntristează, dar nu se simte nici responsabil, nici vinovat de nimic. Responsabili și vinovați sunt întotdeauna alții: politicienii, judecătorii, străinii, ungurii, evreii, rușii, americanii…
Alții, mereu alții, nu omul sărac, care nu alege nimic, care „pune și el mâna” pe ceva și care vrea ca urmașii „să-i trăiască mai bine”. Numai că ce se naște din furt și din ruperea din ceilalți se-mprăștie-n vânt, ca praful. Și iar o luăm de la-nceput, la fel de săraci și de amărâți.
E un bine – un bine amar – în tot răul. Acum nu mai putem spune că nu știm ce n-a mers, că nu ne cunoaștem problemele.
Un candidat nu se improvizează într-o lună. Nu pot exista candidați buni din partea unor grupuri infracționale organizate. Și partidele n-au cum să nu fie-așa ceva dacă nimeni nu le cere socoteală pentru ce fac. Și socoteală nu le poate cere un om, un singur om, oricine-ar fi acela, ci doar un grup, legat de o pasiune și determinare comună. Iar acestea, regulile de bază ale democrației, se învață. Încet și greu, ca tot ceea ce se-nvață temeinic.
INTERVIURILE HotNews.ro