Antiintelectualismul la români

Două istorii

Fie-mi îngăduit să încep cu două istorii cărora le-am fost martor:

Prima se petrece în 1987. Eram elev – pe clasa a IX-a – și fusesem în tabără la mare. Nu mai țin minte din ce rațiuni (probabil decalajul orar al trenurilor), ne-am oprit la București și profesorii ne-au dus să vizităm câteva instituții pe care le considerau reprezentative pentru cultura românească (pe vremea aceea nu erau mall-uri, așa că nu acolo poposeau elevii taberelor). Între altele, Academia. Deși eram în grup, vizita era inopinată, așa că nu am putut intra în clădirile venerabilei instanțe de consacrare și ne-am mărginit să ne plimbăm puțin prin curtea ansamblului de pe Victoriei. La un moment dat, în fața unui corp arhitectural, atenția ne-a fost atrasă de un ARO negru în care urcau și se așezau pe banchetele din spate o mulțime de bătrânei. Când a intrat și ultimul, șoferul – care fuma lângă cabină – și-a aruncat țigara și a venit să închidă ușa batantă a mașinii. Nu știu care va fi fost motivul (eram destul de departe de scenă), fie că ușa avea o problemă, fie că bătrâneii nu se adunaseră cum trebuie, dar omul a început să o lovească zdravăn cu umărul. Nimeni nu ne-a spus nimic, dar am înțeles cu toții totul. Stăteam – un grup de copii – și ne uitam, uimiți și străbătuți de un frison de frică, la șoferul care se opintea voinicește să închidă (în vederea transportului cu care fusese însărcinat) luminile nației într-un ARO negru.

A doua întâmplare are loc exact un deceniu mai târziu. Eram – ieșit pentru prima dată din țară – la Paris și așteptam pe cineva pe Pont des Arts (care nu cunoștea încă bizara modă a lacătelor de fidelitate). Profitam de căldura începutului de vară și, așteptând, mă uitam când spre dreapta, la laterala Luvrului, când spre stânga, la clădirea impozantului Institut de France. La un moment dat, am văzut un bătrânel ce intra pe ușa din stânga edificiului ce adăpostește cupola Academiei. Și, brusc, imaginea mi-a fost întreruptă de un fulger scurt. Au trebuit să treacă clipe bune pentru a înțelege ce se întâmplase: husarul de la intrarea fundației lui Mazarin îl salutase ridicând sabia (ce reflectase soarele) pe bătrânel. În Franța, un academician beneficia de aceleași onoruri ca Președintele Republicii. Și, în lumina blândă a acelui început de vară, am simțit – încă odată – cum mă străbate un frison.

Mai mult decât orice, pentru mine aceasta e deosebirea dintre micul și marele Paris, dintre lumea noastră, aflată mereu în convulsiile modernizării și cealaltă lume, care ne fascinează, tocmai pentru că – orice am face – ne rămâne inaccesibilă.

Nici o coaliție pentru ”Familia”

Sunt câteva zile de când presa culturală și numeroși scriitori reacționează – mai ales pe paginile de social media – față de hotărârea Consiliului Județean Bihor de a trece revista ”Familia” în subordinea administrativă a Bibliotecii Județene. Cei mai mulți văd în această decizie un act de impietate la adresa unei memorii culturale ce depășește un veac și jumătate, o mentalitate administrativă ce subordonează cultura unor imperative (total inadecvate) ale eficienței și – în primul rând – suprimarea brutală a autonomiei unei instituții culturale. Poate, în alte condiții, această autonomie (ce se leagă, în principal, de personalitatea juridică a revistei) n-ar fi fost obiectul unei asemenea reacții, însă – în situația în care ne aflăm – ea e aproape ultimul semn de independență (și, practic, de existență) a unei publicații cu blazon. Mică, marginală, nesemnificativă în haosul în care rătăcim, ”Familia” e un brand care, în ciuda a tot și a toate, continuă să reziste în aceste vremuri tulburi. Și, atâta timp cât rezistă, mesajul ei e acela că nu totul e pierdut, că – fie și ca lumânare stingheră – torța aprinsă de Iosif Vulcan continuă să lumineze (alături de alte lumânări, la fel de stinghere: ”Orizont”-ul de la Timișoara, ”Arca” de la Arad, ”Poesis”-ul de la Satu Mare) în Vestul tot mai mercantil al României. Faptul de a o plasa în subordinea administrativă a Bibliotecii Județene revine, în fond, la a suprima spiritul propriu, ireductibil și (iluzoria) libertate(a) pe care revista le întruchipează.

Unii au spus că e de dorit să-i vedem pe scriitori petrecând – la fel ca tot restul populației muncitoare – opt ore la birou, intrând și ieșind din noua clădire a Bibliotecii cu un card pe baza căruia să le fie ”pontate” veniturile (și, eventual, computerul la care scriu să le înregistreze și să le contabilizeze ”producția”). Alții s-au plâns că unul sau altul (sau mai mulți) din membrii redacției puteau fi zăriți, ”în orele de program”, pe câte-o terasă a orașului, la o cafea amărâtă de mizantropie, sau la o șuetă cu cunoscuții. De asemenea, li s-a obiectat că nu ștampila – după care suspină acum – i-a împiedicat să facă o revistă vie, atractivă și vandabilă. Într-o lume în care ne înțelegem tot mai puțin pe noi înșine, faptul de a-i înțelege – fie și aproximativ – pe alții nu mai e nici măcar un orizont intențional. Într-una din cărțile sale de interviuri, Corneliu Coposu povestește un episod aparte al cărui protagonist era Iuliu Maniu. În nu-știu-ce controversă a interbelicului, Președintele Partidului Național Țărănesc fusese atacat și ridiculizat de un actor (sau scriitor?) al vremii. De regulă Sfinxul de la Bădăcin răspundea șfichiuitor celor care-l contestau, neezitând să lovească, fără menajamente, în cariere politice sau administrative. De astă dată însă – deși pentru apropiați era evident că i se face o nedreptate – a tăcut mâlc. De aceea câțiva mai tineri (printre care și Coposu) l-au întrebat: ”Domnule Președinte, de ce nu-l puneți la punct pe cel care v-a atacat?” Spre suprinderea lor, Maniu le-a răspuns: ”Dragilor, ăsta e artist. Artiștii sunt altfel decât noi.” Cineva ca Maniu încă înțelegea acest lucru; artiștii – scriitori, actori, creatori de artă plastică, muzicieni, dansatori – sunt altfel decât ceilalți muritori. Ei se mișcă în ritmul vocii lor proprii care-i condamnă fie la o absență apatică, când nu-și găsesc rostul și rătăcesc – fără a-i vedea – printre ceilalți, fie la solitudinea febrilității în care tensiunea gândului se declanșează fulgurant. Sunt – de multe ori – oamenii boemei și boema aceasta e ea însăși o formă de creație și un marker al identității lor. (Bineînțeles că sunt /și/ în rândul lor – și nu puțini – grafomani, veleitari și oameni ce trăiesc din poză.) A le cere ”să ponteze” orele de birou, revine la a nu înțelege nimic din ceea ce înseamnă vocația artistică. Înseamnă a-i condamna să fie, după celebra vorbă a lui Stalin, ”ingineri de suflete”. Adică ingineri: oameni cu program precis, cu sarcini clare și care-și șurubăresc conștiincioși tarlaua de maculatură. Interesant sau nu, în țările în care scriitorul – și artistul, în general – e respectat, există nenumărate sisteme de ”burse de creație” care să-i permită a se dedica vocii lui lăuntrice. Louise Glück, laureata Nobelului de anul acesta (”scriitoare de poezii și esee” – cum ne-o prezintă, textual, o agenție de presă românească), are parte de degrevarea de problemele cotidianului, grație unui program al Universității Yale, unde și predă (deși nu absolvit niciodată cursurile începute la Universitatea Columbia). La noi, scriitorul, dacă vrea să aibă din ce trăi (tirajul cărților de literatură e de câteva sute de exemplare, în majoritatea cazurilor plătite de autor), trebuie să-și construiască o carieră – adesea în mediul universitar – să parctice o meserie (cu toate constrângerile ei), să-și dea doctorate, să publice ISI-uri, să facă administrație și, dacă-l chinuie daimon-ul, să mai și scrie, pentru viitorime, căci pe contemporani nu-i interesează producția lui.

Poate cuvintele care-l numesc cel mai bine pe scriitor sunt cele ale păzitorului cetății din ”Relatarea despre Regele David” a lui Stefan Heym: ”Atunci ce ești tu oare? Nu faci parte din norod, nici al lui DUmnezeu nu ești. Nu te numeri printre stăpânitori și nici nu te află omul printre cei stăpâniți. Ești ca un șarpe care îmbie cu fructul din pomul cunoașterii; și tu ști că șarpele a fost blestemat de DUmnezeu, DOmnul să se târască toată viața pe burtă și să mănânce pulbere, iar omul trebuie să-i strivească oricând capul cu piciorul.” (Citatul, cu majusculele duble, e din ediția cărții de la Univers, din 1978, pp. 414 – 415.) Pentru comuniști, scriitorul era un mag al cuvintelor, a cărui putere trebuia captată și instrumentalizată, dar de care se și temeau. În noua lume, literatul e un self promoter, printre nenumărați alții (venind din varii domenii), a cărui voce se pierde în zgomotul cotidianului. E suficient să știm că Eminescu ”e cel mai mare” (în orice domeniu) și că noi, românii, suntem cei mai vechi, cei mai buni și cei mai geniali (iarăși, în orice domeniu). Și că dacă plecăm din țară, în alte zări, abandonându-ne limba (că de cultură nici nu poate fi vorba), o facem doar pentru că, la noi acasă, nu ne dau pace străinii. Ce e pentru majoritatea compatrioților literatura română? O corvoadă – pe cât de stupidă, pe-atât de inutilă – în anul Bacalaureatului și o grămadă de maculatură pentru care ciudați ce se pretind ”genii de provincie” și nu vor să lucreze, taie pădurile patriei. Cultura ce ne trebuie nouă vine, toată, pe HBO și Netflix; la ce am mai avea nevoie de reviste literare?!

Într-un fel, redactorii ”Familiei” au înțeles bine: azi e mutarea ”administrativă”; mâine li se va spune că – din rațiuni de ”adaptare” – vor scoate revista doar în varianta online; poimâine vor integra în ea – pentru o lustră de ”vizibilitate” – și știri despre ”evenimentele locale” și programul Bibliotecii. Și într-o zi oarecare, fără ca cineva să mai bage de seamă (căci câtă lume intră prin cotloanele site-ului Bibliotecii Județene?) va dispare cu desăvârșire, după ce – pe ultima sută de metri – va fi alcătuită (”pentru a economisi fonduri cu personalul”) de câțiva funcționari ai Bibliotecii Județene. Să ne înțelegem bine: pentru nimeni nu va fi o pagubă, cu atât mai puțin o tragedie. O ”notă a redacției” dintr-o altă revistă culturală – la fel de necitită și aceea – va constitui necrologul ”Familiei”. În rest?! În Oradea exponatele – de artă și de istorie – ale Muzeului Țării Crișurilor zac de un deceniu în lăzi. Ar putea rămâne acolo pentru totdeauna, căci nimeni nu le duce lipsa. Când am venit eu – în 2000 – în oraș erau șase librării, a mai rămas una singură și, probabil, nici aceea nu o duce prea bine). Pe vremea aceea se putea lua de la chioșc ”Manuscriptum”-ul, astăzi, ”un băiat” (băieții ăștia, interșanșabili, n-au niciodată nume) de la rețeaua Inmedio locală a decis să sisteze livrarea ”României Literare” și a ”Științei și Tehnicii” la Kaufland-ul din zona în care stau. Și gata cu cultura într-un cartier al orașului! Credeți că dacă s-ar desființa toate revistele de cultură, toate bibliotecile și toate muzeele din țara asta ar suferi prea mulți? Vă înșelați! Audiența acestor instituții culturale abia răzbate la o mână de loser-i a căror opinie nu contează și cărora nu le cere nimeni părerea. Despre două din rațiunile acestei stări de lucruri vom vorbi puțin mai departe.

”Metoda Bolojan”

Nu e nici o ambiguitate la mijloc, decizia acestei comasări îi aparține actualului Președinte al Consiliului Județean Bihor, d-l Ilie Bolojan. Cu puțin timp în urmă, o bună parte a presei lăuda modul rapid și hotărât – care dă o idee despre ceea ce ar trebui să fie ”schimbarea” pe care o invocăm cu toții – în care dânsul ”a tăiat în carne vie”, disponibilizând, fără menajamente, o bună parte a angajaților Consiliului Județean. Cu ani în urmă, când a întreprins aceeași acțiune asupra personalului Primăriei din Oradea, d-l Bolojan putea spune, pe jumătate hâtru: ”Am dat afară o treime din personal și lucrurile nu merg mai prost ca înainte.” Faptul de a proceda în felul acesta a devenit (cum bine a observat presa) o ”marcă personală” a d-lui Bolojan. Dânsul știe, de la bun început, că o instituție în care cvasi-totalitatea fondurilor se duce în salarii e o instituție inertă. Și asta din două rațiuni: prima – și cea mai evidentă – e aceea că nu are fonduri de investiții. Or, nu poți să faci ceva decât dacă ai o anumită autonomie financiară, niște bani ai tăi, care vin fie din alocația bugetară a Guvernului, fie din impozite proprii, fie din ambele și care nu sunt supuși nesiguranței rectificărilor bugetare. A face ceva înseamnă proiecte clare, articulate coerent, cu scadențe previzibile și toate acestea presupun investiții constante și după un program organizat. Prin natura lui, d-l Bolojan nu e omul lui ”să vedem cum o mai fi”; dimpotrivă, e cel pentru care investiția se cumulează și creează efecte de multiplicare. A doua rațiune a shimbărilor în structura organigramelor o constituie faptul că o enormă masă de oameni care-și așteaptă salariul se comportă asemeni pensionarilor cărora statul le garantează venitul lunar: nu au nici o grijă, își fac hârtiile apatic, ”ca să meargă”, nu știu ce responsabilități au (și, de multe ori, acestea se suprapun); pe scurt, sunt un mediu static, cu neputință de dinamizat. D-l Bolojan consideră că o armată mică, dar alcătuită din profesioniști desăvârșiți e preferabilă oricând unei armate de masă, nepricepută și a cărei problemă nu e războiul, ci propria ei organizare și disciplină. Așadar, oriunde se duce, dânsul începe cu datul afară. Această măsură – fără îndoială, traumatică pentru cei vizați – are un triplu avantaj: disponibilizează fonduri de investiții, responsabilizează personalul rămas (sub imperativul unor sarcini clare și precise) și le arată tuturor că există o comandă unică și o direcție de înaintare.

Problema este, evident, cum se poate face o asemenea disponibilizare în masă, în lumea noastră în care fie legăturile personale (de clan – mai mult sau mai puțin rural – sau de partid), fie amenințarea proceselor taie avântul reformatorilor. Aici ne aflăm în aceeași situație ca în cea a lucrărilor de infrstructură: înainte de-a ne apuca de contrucțiile efective, clamăm necesitatea ”studiilor de fezabilitate”, apoi a celor ”de prefezabilitate”, apoi a ”strategiei naționale”, a ”proiectului de țară” și până la urmă – cum nimeni nu știe exact ce ar fi ”proiectul de țară” – ajungem să nu mai facem nimic și să ne încurcăm în acte și ”studii”, împărțind banii între clientelă și lucruri fără nici o întrebuințare. Pentru a nu ajunge într-o asemenea situație, d-l Bolojan a adoptat metoda – brutală, dar eficientă – a armatei romane: decimarea. Responsabilitatea disponibilizărilor e delegată compartimentelor, acestora li se dă target-ul (reducerea cheltuielilor cu 30 %) și li se pune în vedere faptul că, dacă activitatea nu se eficientizează, urmează o nouă reducere. D-l Bolojan funcționează în cea mai liberală logică cu putință: amenințarea cu concedierea la primul nivel, apoi beneficiile muncii efectuate la al doilea, transformă o mulțime inertă într-o armată disciplinată și dedicată cu care se pot obține lucruri ce par incredibile în România. (Dar există și o ambiguitate la mijloc, pentru că nu e deloc clar dacă acest tip de management vede – în descendență keynesiană – statul ca principal actor economic într-o vreme de reconstrucție și de criză, sau consideră – ultraliberal – că statul însuși trebuie să devină o companie economică, la concurență /rămâne de văzut cât de loială/ cu altele, pe piață.) Cam aceasta e – cel puțin în etapa ei incipientă, ”metoda Bolojan” (și eu unul nu pot decât să regret faptul că nici un doctorand în economie sau administrație publică nu s-a gândit să o studieze în profunzime.)

Problema este dacă ea funcționează peste tot cu aceleași beneficii. Dacă l-am întreba, cred că d-l Bolojan ar răspunde: ”Unu: peste tot unde sunt deficite datorate numărului mare de personal, soluția nu poate fi alta. Sau lăsăm lucrurile să băltească la fel ca înainte, sau ne asumăm riscul unei lovituri de trăznet, care nu ne face populari, dar ne dă acea marjă de libertate de la care pornind, putem construi ceva. Doi: dacă facem undeva excepții, va trebui să le explicăm, să le repetăm și – finalmente – să le generalizăm. Adică nu vom mai schimba nimic. Tăierile sunt brutale, afectează în nemijlocit unii oameni; unii dintre ei trebuie să plece înainte de-a fi evaluați, dar tocmai radicalismul acestei măsuri ne arată – celor ce rămânem – că nu ne mai putem opri și, cu atât mai puțin, nu putem da înapoi. Dacă unii oameni plătesc hotărârile noastre, atunci suntem obligați să producem mai mult și mai bine pentru toți.”

De ce mor revistele de cultură?

S-a spus că metoda d-lui Boljan face minuni în administrație, în renconstrucție și în dezvoltarea urbană. Dar în cultură, nu face decât să mărturisească limitele omului. E foarte adevărat faptul că d-l Bolojan are o viziune centralizatoare, în care comasarea spațiilor și ordinile ierarhice (cu responsabilitățile de rigoare) joacă un rol definitoriu. Nimic din structura dânsului (bazată pe autocontrol, rigoare, organizare, muncă peste orice program și verificare a detaliilor) nu-l predispune la înțelegerea boemei și a alternaței de apatie și febrilitate a scriitorului. Iarăși, logica dezvoltării, care – pentru a fi eficientă – trebuie să fie continuă, nu îi îngăduie o priză bună asupra evenimentului artistic ca survenire (necondiționată de nimic) a unui momet de grație ce se exprimă în poezie, în muzică sau în artă. Pe de altă parte – o spun în măsura în care am avut ocazia de a-l cunoaște – d-l Bolojan e un om care citește (multă literatură tehnică dar și) multă istorie și teorie managerială. În egală măsură, pe lângă refacerea condițiilor de activitate a instituțiilor culturale, înțelege să excercite și un mecenat la adresa producției de carte locale. Poate, dacă – în timp – i s-ar fi adresat, scriitorii ar fi putut face mai mult, ar fi putut instituționaliza un anumit tip de relații cu dânsul (care, ca toți oamenii autoritari, are și anumite timidități în domenii pe care nu le stăpânește) și ar fi putut căuta – împreună – căi de deblocare a stagnării culturale a orașului. Problema e aceea că patronii culturii locale – până de curând UDMR și PSD – au avut o anumită larghețe la adresa instituțiilor și, mai ales, a oamenilor de cultură din Bihor. UDMR-ul este reprezentantul fostei burghezii urbane care, după ce a pierdut puterea politică, s-a retras în cultură (și poate fi întâlnită la Filarmonică, la Teatru, la expozițiile de artă). PSD-ul fie a simțit, instinctiv, că preocupările modernizatoare ale d-lui Bolojan lasă liberă nișa spiritualului, fie le-a decontat oamenilor concreți (de la Muzeu, Filarmonică, Bibliotecă, reviste) complexul de a nu fi făcut mai nimic pentru infrastructura instituțiilor lor; cert e că le-a subvenționat cu o generozitate ce contrastează cu austeritatea noului Președinte al Consiliului Județean. Astfel că, în ciuda refacerii Oradiei, d-l Bolojan nu a beneficiat niciodată de simpatia oamenilor de cultură locali. Greu de știut ce-și vor fi dorit aceștia. Merită menționat, de pildă, faptul că spre deosebire de predecesorul său, care a consacrat cu zecile, d-l Bolojan – în trei mandate de primar – a făcut doi (!) Cetățeni de Onoare ai orașului!

Dincolo de această distanță reciprocă (și, mai curând, circumstanțială), cauzele pentru care ”Familia” și, în general, revistele de cultură se zbat la mâna Consiliilor Locale sau Județene, a fondurilor (alocate pe tot soiul de ”liste”) a Ministerului Culturii, a Uniunii Scriitorilor sau a diverșilor ”binevoitori” sunt mai complexe. Mă voi opri, în cele ce urmează, doar la două, care – mie – mi se par esențiale.

Prima ține de școală, în speță de decuplarea învățământului de cultură. Cred că numărul elevilor care știu de existența revistelor culturale (nu care le citesc!) e infim și tinde spre zero. Mi-e greu să-mi închipui – în școala noastră de azi – un profesor citindu-le elevilor ceva din ultimul număr al unei reviste literare. Educația românească, de toate nivelele, nu are ca efect culturalizarea tinerilor, ci obligarea acestora să memoreze scheme șablon, ”metode și tehnici” și formule abstracte, care nu le folosesc la nimic, dar care îi fac să înțeleagă de mici cum trebuie ”să se descurce” în lumea noastră (imitând slugarnic, prin repetiție, șefii și contribuind, cu tributul ”orelor particulare”, la bunăstarea celor care le decid, ”evaluându-i”, viitorul). Puțina literatură – doar română (cea universală a ajuns la fel de zadarnică precum limba latină) – ce se face în ultimii ani de liceu are ca singură finalitate, examenul de Bacalaureat, și e formalizată în ”eseuri” indigeste care, deși nu spun nimic, trebuie învățate și reproduse cuvânt cu cuvânt. Programa de literatură română după care se dau actualmente examenele e exact aceeași după care le-am dat eu, în urmă cu 30 de ani (și, bănuiesc, aproape aceeși cu cea după care au învățat părinții mei în urmă cu 60 de ani), exceptându-l pe Mircea Cărtărescu, în care se investește în așteptarea dividendelor ”Nobelului românesc”. Nu există nimic care le vorbească liceenilor despre lumea și problemele lor, nu au parte de bucuria descoperirii rezonanței cuvântului poetic, nu li se încurajează libertatea imaginației ci, dimpotrivă, sunt supuși corvoadei absurde și fără nici un rost a memorării unor clișee ridicole ce fac de rușine limba română. Cred că 9 din 10 elevi români ies traumatizați pe viață din această experiență sinistră. Între timp, poveștile s-au mutat pe ecran și rari sunt cei care, după 20 de ani, vor mai simți nevoia de a răsfoi o carte. România are cea mai mică piață de carte a Europei, scriitorii cei mai prost retribuiți pentru munca lor și cea mai fragilă rețea de librării și biblioteci. Dintr-o rațiune simplă: pentru că cultura temeinică, cu efortul și cu deschiderea ei, nu fac parte din identitatea românească. Noi pendulăm între șerbia recitării unor lucruri inutile și anarhia inventării, din toate piesele, a unor trecuturi fictive, fără nici o legătură cu ceea ce ține de o istorie cât de cât reală. Singura ”cultură” de masă în lumea românească actuală e cea a divertismentului. E și acesta unul dintre motivele pentru care cei care pleacă se deznaționalizează într-un mod ce poate părea surprinzător. În fapt, mulți dintre ei își găsesc identitatea – odată cu succesul – abia în țările în care se stabilesc. În România n-au lăsat decât mizeria unei lumi incapabile de modernizare și frustrările unei copilării /tinereți în care au fost pedepsiți mereu, fără să știe de ce.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro