Cunoașterea clientelei, Episodul 2: Despre tranzacțiile bancare și legislația aplicată. Sunt băncile obligate să întrebe despre proveniența banilor?

​KYC (Cunoașterea clientelei) este un proces utilizat la scară largă de companii din diverse domenii pentru a stabili gradul de risc, însă este utilizat mai cu seamă în domeniul financiar. El are ca scop prevenirea infracțiunilor financiare, de la spălarea banilor până la finanțarea terorismului. Spuneam în Episodul 1 că vom dezvolta acest subiect al legislației, așa că, mai jos vom detalia cadrele legale pentru a înțelege mai bine necesitatea procedurii KYC.

ING are aproximativ 46 de milioane de tranzacții pe lună, potrivit datelor furnizate. Dintre acestea, 98% sunt tranzacții normale, care pot fi traduse prin cumpărături pentru casă, de haine, hobby-uri, relaxare, cadouri etc. Diferența de 2% o reprezintă tranzacțiile peste 10.000 EUR, suma minimă prevăzută în Legea 129/2019 (AML 4), transferurile transfrontaliere sau tranzacțiile numerar. Potrivit acelorași date furnizate de ING, din totalul de 46 de milioane de tranzacții lunare, aproximativ 230 (0,0005%) presupun raportări speciale despre care vom discuta mai jos.

La nivelul Uniunii Europene:

Cel mai recent act normativ la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește sistemul financiar este Directiva 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015. Textul acestei directive modifică un regulament și abrogă alte 2 directive cu scopul de a preveni utilizarea sistemului financiar al Uniunii Europene pentru spălarea banilor și finanțarea terorismului.

La nivel național:

Legea 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului este un derivat al Directivei 2015/849 și a fost adoptată de Parlament la 26 iunie 2019 și promulgată de președintele României la 11 iulie 2019. Această lege instituie cadrul național de prevenire și combatere a infracțiunilor financiare. Pe baza Legii 129/2019 a intrat în vigoare pe 9 septembrie 2019 Regulamentul BNR nr.2/2019.

Capitolul III al Regulamentului BNR nr.2/2019 definește cerințele privind măsurile de cunoaștere a clientelei. Practic, spune care sunt documentele necesare și acțiunile necesare pe care trebuie să le aplice banca pentru respectarea Legii 129/2019. Articolul 18 al acestui regulament spune că instituțiile financiare nu pot continua relația de afaceri cu un client pentru care nu se pot aplica măsurile de cunoaștere.

Așadar, banca nu are doar dreptul, ci și obligația de a bloca sau închide un cont în cazul în care datele nu sunt actualizate și verificate sau în cazul în care nu se poate verifica proveniența și scopul banilor.

Atunci când se descoperă o anomalie în activitatea unui cont, banca va iniția o anchetă prin departamentele specializate și va solicita informații suplimentare sau documentație de la client sau alte părți (de exemplu, în cazul tranzacțiilor sosite suspecte, va cere informații de la banca ordonatoare). Dacă în urma verificărilor banca are indicii clare că este săvârșită o activitate tranzacțională suspectă, atunci cazul va fi raportat către autoritățile competente (ONPCSB).

Ce face o bancă pentru a aplica aceste măsuri legislative?

Așa cum am menționat, procedura de cunoaștere a clientelei are ca scop verificarea identității clienților și evaluarea gradului de risc. În acest scop, banca va adopta măsuri pe baza Legii 129/2019 și a Regulamentului 2/2019 pentru identificarea clientului sau a beneficiarului real dacă nu este același cu clientul. Totodată, este de datoria băncii să stabilească dacă un client este o persoană expusă public (Agenția Națională de Integritate este responsabilă cu întocmirea listei cu funcțiile publice importante prevăzute în legislația națională. Sunt incluși membrii familiei sau asociații cunoscuți).

O altă obligație legală a băncii este să transmită către autorități toate tranzacțiile cash ale clienților, care depășesc 10.000 de euro, dar și pe cele transfrontaliere de peste 10.000 de euro. Suplimentar, banca are obligația de a monitoriza și verifica orice tranzacție suspectă pentru a fi raportată către Oficiului Național pentru Prevenirea și Controlul Spălării Banilor.

Toate aceste tranzacții pot fi raportate indiferent dacă sunt efectuate într-o singură operațiune sau în mai multe operațiuni care par a fi legate. Legea AML 4 nu distinge depunerile de retrageri, ci doar pragurile de sumă și proveniența sau modul de tranzacție pentru cele care nu prezintă indicatori de suspiciune.

Conform legii, măsurile se aplică atât clienților noi, cât și clienților existenți, precum și tranzacțiilor ocazionale realizate de persoane care nu sunt clienți. Spre exemplu, pentru depunerea numerarului într-un cont oarecare, realizată la ATM-ul băncii respective, cel care depune va primi întrebări legate de proveniența banilor și scopul depunerii.

Legislație internațională

Pentru că am tot vorbit de tranzacțiile ce necesită clarificări și informații suplimentare, e bine să menționăm și legislația care se aplică tranzacțiilor internaționale.

Legea conformității fiscale a conturilor din străinătate (Foreign Account Tax Compliance Act) sau FATCA este un set de legi adoptate în SUA. Conform acestora, instituțiile financiare din afara Statelor Unite trebuie să obțină informații de la clienți și parteneri de afaceri pentru a stabili dacă au obligații fiscale față de SUA. Aceste legi sunt aplicate persoanelor care au cetățenie sau rezidență în SUA.

Un alt standard global privind schimbul automat de informații a fost emis de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Common Reporting Standard (CRS) are ca scop prevenirea evaziunii fiscale și îmbunătățirea conformării fiscale internaționale, oferind țărilor participante transparență cu privire la activele financiare offshore deținute de rezidenții lor.

Standardul CRS se aplică în România începând cu 1 ianuarie 2016, normele sale fiind adoptate în Codul de Procedură Fiscală (art. 62, Legea nr.207/2015). Conform Codului de Procedură Fiscală, băncile sunt obligate să aibă informații corecte și complete despre țările de rezidență fiscală și numerele de identificare fiscală ale tuturor clienților lor.

Așadar, procedura de cunoaștere a clientelei (KYC) este necesară atât pentru evaluarea gradului de risc la începutul unei relații de afaceri, cât și pentru a stabili pe parcursul acesteia că tranzacțiile realizate sunt în conformitate cu profilul identificat. Orice tranzacție ce nu se potrivește cu profilul tranzacțional al clientului, indiferent de valoare și indiferent dacă este o singură tranzacție sau mai multe, este definită de legislația în vigoare ca fiind tranzacție suspectă.

În orice caz de suspiciune, banca este obligată de lege să ceară clientului informații despre proveniența banilor dar și despre scopul acestora, iar doar în cazul în care aceste informații nu se potrivesc cu profilul tranzacțional al clientului, cazul va fi raportat către autorități. Altminteri, tranzacțiile de peste 10.000 EUR sunt obiectul unei raportări statistice pe care banca le furnizează periodic acestora.

Articol susținut de ING Bank.

Citește și alte episoade: